14.VI.1993
Mihai
Şora are totuşi magnetism în săltăreţul
său gen de dialog, lucru verificat ad hoc
pe propria mea nepăsare: abia încheind de citit volumul „Sarea pământului”, îl
iau pe cel intitulat „A fi, a face, a avea”, ca să constat până la pagina 15
aceeaşi redundanţă jenantă: cei trei, Mai Ştiutorul, Tânărul Prieten şi
Devotatul Amic, îi trag o refenea lingvistică soră cu sporovăiala estetizantă,
în care, în măsura în care-i permite orgoliul de filosof, este conştient şi
autorul în tripla sa eteronimie, explicându-se chiar în primul pasaj din
„Verbul şi numele”, spunându-şi sieşi, prin gura Tânărului Prieten: „Tot pe
căile bătute de metafizica occidentală de la Platon încoace umblaţi, şi tot văzul îmi dau
seama că vă este simţul de bază”. (Nu cred că e chiar vorba de văz, însă, e
adevărat, filosoficeşte, Şora tratează lucrurile la nivelul retinei.). Şi-i mai
zice Tânărul Prieten: „Iar întrebarea pe care mereu v-o puneţi e doar penultima…
nicidecum ultima… a supremei filosofii”. Uite aici, cu suprema filosofie, Şora
îşi spune bine sieşi (…luiuşi?... – ar fi o posibilă bizarerie acceptabilă
în limba română?). Autorul se dezvinovăţeşte
prin copleşitoarea „mirare fascinantă” căruia îi este (sau i se lasă)
înrobit.
Să
ne amintim cum zicea Bacovia: „Nu râde… citeşte-nainte”. (În „Decembrie”, iar
acum e iunie.)
24.VI.1993
Miercuri,
16 iunie, pornirăm cu trenul spre Bucureşti, de unde aveam să plecăm la
colocviul „Publicul-Presa-Puterea”, pus la cale pe litoral, la Costineşti. Suntem
8: N. Negru – „LA”, Stici – „MS”, radio – Vulpe, Gherasim, Ursu; TVNM – Surdu
şi Hodorogea. Ambasada Română avusese grijă să ne pună la (înde)mână bilete
dus-întors. Am mers eu şi le-am luat, de la dl Ţăranu. Am făcut cunoştinţă şi
cu dl Rujoi, împuternicitul cu afaceri. Se simţea cam prost – băuse nişte lapte
şi-i resimţea neplăcutele invective digestive. „Trebuie să serviţi ceva tărie!”
„Pe urmă mi-am dat seama”, zice. „Când vă întoarceţi, vă primim mai pe româneşte,
aici, la ambasadă”, conchide dl împuternicit cu afaceri. Aluzia e transparentă
şi caracteristică nouă tuturor.
La
gara de Nord, în Bucureşti, ne întâmpină dl Denis Duţescu, reprezentant al
Guvernului, şi dl Colea, alias Nicolae Dumitru de la Radio România Internaţional.
Mergem la instituţia pomenită a doua în propoziţia precedentă, ne primeşte dl
director Ionescu.
La
ora 15,00, venim în Piaţa Unirii, de unde are a porni coloana de autocare. Îl
întâlnesc pe Laurenţiu Ulici, care stă la cumpănă: să meargă sau nu. În fine
n-a mai venit la Costineşti. N-au
venit şi mulţi alţii din cei anunţaţi în registru – Pleşu, Manolescu etc., pe
de altă parte – Păunescu, Vdim Tudor. N-au venit nici chiar comicii actori
Lăzărescu şi Morar…
La Costineşti,
în holul hotelului „Forum”, pe un careu din mese ne aşteptau ecusoanele, cheile
de la camere şi bonurile pentru restaurant. Cele câteva sute de slujitori ai
presei dau năvală şi iese ce iese: un mic tămbălău. Până la urmă, lucrurile se aranjează.
Dar nu şi lucrările colocviului – neprezentându-se destui raportori, anunţaţi
în program, o cam începem cu pauza de cafea, care trebuie să vină abia la ora
11,00… Împreună cu George Bocşa ne-am orientat just, pare-se, folosind nu doar
pauzele pentru plajă şi băi marine. Uriaşul complex de odihnă de la Costineşti, ca, de
altfel, toate celelalte de pe litoral, funcţionează la o capacitate foarte
redusă: cam 15-20 la sută… Trist. Să dea Domnul să ţină cât mai provizoriu o
atare situaţie.
Imprim
două dialoguri, cu Florin Iaru şi cu Carolina Ilica. Dialoghez, fără
reportofon, în gol, cu Mircea Druc, căruia îi spun cam direct că nu-i
împărtăşesc ideile, care mi se par vetuste, cu „a face ordine în presă”, că,
chipurile, aceasta, presa, e prea multă şi neserioasă. Democraţia are legile ei
de-a aduce lucrurile la o anumită ordine. Druc mi se plânge de zăpuşeala ce
sufocă Bucureştiul, îmi mai spune de garsoniera sa de la etajul 9, de alte
mărunţişuri. Cică, avusese de gând să mă ia în prim-ministeria lui vreun fel de
consilier, numai că, vezi, Doamne, am cam dispărut nu ştiu cum brusc din arena
vieţii politice. Ei, zic eu, mă prinseseră
timpurile facerii, m-am retras şi mi-am scris două cărţi… N-am mai vrut să
recunosc, franc, că mi se cam înăcrise de vânzoleala ala
pseudo-pe-toate-planurile… Se cam ştie ce şi cine s-a ales din ea… O mare
dezamăgire, foarte mulţi dezamăgiţi…
Duminică,
20 iunie, revenim la Bucureşti. La
ora 21,50 trebuia să urcăm la tren, însă George Bocşa îmi propune să rămân la
el, pentru ca să plecăm marţi cu avionul. Accept. Trec pe la unele redacţii –
las versuri („Luceafărul”, „România literară”) şi ridic modestele onorarii ce
mi se cuveneau pentru colaborările anterioare. Şi întâlnesc pe cine? Pe Helmut
Britz, neamţul-român, care mi se plânge că, fiind în Germania, unde colaborează
la un ziar şi la un post de televiziune, a scăpat momentul cu deşeurile
nemţeşti de la Sibiu:
putea câştiga bine. Zice: „Bre Leo, vezi tu, pentru că trebuie să fie deşeuri
nemţeşti şi prin Basarabia. Dacă afli, îmi telefonezi de urgenţă, la Bucureşti sau la Berlin. Vin imediat.
Iar tu ai o mie de mărci”. „Bine, zic, dă-mi tu mia de mărci, cu vreo cinci
sute din ele cumpăr vreun butoi de deşeuri de la Sibiu, îl îngrop pe undeva
prin Moldova Estică, te chem, tu faci reportajul şi, vezi bine, suntem ambii în
câştig”. De, glumim şi noi, dar îngrijoraţi…
Întâlnesc
pe: Adi Cusin, Petre Stoica, Nae Prelipceanu, Cristian Teodorescu, Ioan Vieru
de la „Contrapunct”. Secretarul USR Jozsef Balogh îmi spune în mare taină că se
preconizează un premiu pentru o carte a unui scriitor din Basarabia. Nu vrea
să-mi spună numele, însă eu pricep lesne că este vorba – şi bine că este! – de
Vasile Gârneţ, fapt pe care mi l-a confirmat, deja la Chişinău, ieri, însuşi
premiatul cu care, împreună şi cu Nic. Popa, am şi servit un coniac mic la
„Fulguşor”. La aeroportul Băneasa îl întâlnim pe Mircea Nedelciu şi Traian T.
Coşovei – cu acelaşi avion, zburăm la Chişinău.
Ei au fost invitaţi la colocviul revistei „Sud-Est”. Traian
îmi oferă să citesc vreo 15 pagini de sentinţe/ adagii stil scherzo, puse sub
genericul „Hotel Antipa” sau „Hotel Voltaire”, undele din ele – de-a dreptul
ingenioase, dar serialul şi înşiruirea la care supune autorul (cu „tragerea din
maimuţă”, să zicem), pe unele le cam subţie, ceea ce aduce, uneori, a supt din
deget. Oricum, sunt cam printre primii lor cititori. Traina zice că ar vrea să
le lase pentru publicare la „Sud-Est”. „Câţi ani ai?”, îl întreb pe Coşovei”.
„39” „Mulţi înainte!”
O
oră de zbor, în care i-am gustat vinul lui Mircea Nedelciu.
Şi
toate astea, în amestec cu tângă şi tristeţe ce vine dinspre Negureni, unde
trebuie să plec mâine. Tata e la pat.
