VIS DESPRE BUCURIE

La drept vorbind, nu prea cred în aşa-numitele cărţi de explicare a viselor. Nu sunt nici atât de superstiţios, pentru ca să fiu influenţat oarecât, sufleteşte, de un mesaj sau altul care, chipurile, sunt sugerate de întâmplările onirice. Şi totuşi, oarece taină mă face din vreme în vreme să mă interesez, să fiu curios faţă de un vis sau altul.

Noaptea trecută am visat multe şi de toate, inclusiv o întrunire panromânească a poeţilor, însă episodul cel mai emoţionant din acea cinematecă onirică mi s-a întâmplat undeva la Negurenii mei de baştină, în casa mătuşii Olga, unde mă jucam cu unul din micii ei nepoţei. Ei bine, într-o carte-internet de vise caut „copil mic” şi găsesc o descriere destul de plastică, chiar bine articulată:

„Visele despre copii mici ne oferă accesul la copilul din noi. Cu toţii avem părţi ale fiinţei noastre care încă sunt curioase şi copilăroase. Când reuşim să stabilim o legătura cu această latură a noastră, ne dam noua înşine permisiunea de a explora un potenţial al unităţii, al desăvârşirii, pe care până atunci nu l-am recunoscut în noi înşine”.

Pur şi simplu, e frumos şi… mângâios (de)scris.

Iar alte „cărţi de vise” ar putea da explicaţii ce diferă ca sens. Depinde de visători-interpreţi, unii dintre care vădesc calităţi de poeţi. Astfel, în altă parte, găsesc aceasta: „jucându-te cu un copil mic – bucurie, câştig”. Păi, câştigul, de-acu cum o da Domnul, dar bucuria – cui i-ar prisosi?

IN MEMORIAM ION PROCA

S-au împlinit 40 de zile de la plecarea spre pulberea stelelor a colegului de facultate, de grupă universitară, a prietenului, a scriitorului Ion Proca... Acolo, în Coloniţa lui natală şi, iată, deja cea de dincolo de existenţa sa, la 5-7 kilometri depărtare de centrul Chişinăului, i-am revăzut chipul pe crucea de mormânt, i-am văzut umbra luminoasă ce se profila pe cer, dar şi în amintirile noastre. Parastasul a adunat rudele sale, colegii săi-fraţi de grupă universitară, a 3-ia jurnalism, 1967-1972. În pinacoteca de aur a tinereţii noastre, Ion Proca apare prietenul atât de deschis către prietenie, atât de generos, cumpătat şi mereu alături în clipa de necaz a vreunuia dintre noi. Iată, şi acum, după plecarea sa, el ne mai adună, ne mai întruneşte, ne mai uneşte întru căldură şi ataşamente sufleteşti...

                                                       CU ION PROCA

O parte din grupa a III-a jurnalism şi filologie, 1969: Zina Muravschi, Lucia Purice, Svetlana Ivanenco, Dochiţa Radu, Gheorghe Paţanov, Tatiana Calos, Elena Stati, Valentin Partos, ION PROCA, o necunoscută, Mariana Ababii şi Leo Butnaru

                                           ION PROCA IN MEMORIAM...

SUPER LUNA ŞI SUPER GERMANIA!

Imaginea am fixat-o şi am preluat-o de pe ecran în timpul Finalei. Imaginea cu două fenomene, unul astronomic, altul atât de terestru – fotbalistic.

Iar fenomenul astronomic Super Luna poate fi admirat în aceste zile, în mai multe zone ale lumii. Noaptea trecută, norocoşii care au văzut Luna plină la dimensiuni colosale au fost locuitorii din Spania, Brazilia, Sri Lanka și din unele regiuni ale Statelor Unite.  

Super Luna, vizibilă noaptea trecută pe cerul mai multor ţări, este primul fenomen din seria de trei de acest gen pe care le vom vedea până la sfârşitul anului. 

Fenomenul cunoscut drept Super Luna are loc atunci când astrul nopţii se află la cea mai mică distanţă de Terra şi, drept urmare, apare mult mai mare şi mai luminos. Astfel, noapte trecută. Super Luna celebrând victoria Fotbalului.

ATENŢIE, VINE AUGUST 2014! APOI, TOCMAI CEL DIN.... 2837!

Iubiţi prieteni, pregătiţi-vă!!! Luna august a acestui an, 2014, ne prinde într-o fantastică acoladă! Acoladă formată de anii – atenţie! – 1 191 (!) şi… 2837 (!!!). Explicaţia? Nemaipomenit de simplă: luna august din anul pe care îl trăim va avea 5 zile de vineri, 5 sâmbete şi 5 duminici!!!!!

Un atare (tare!) fenomen nu poate avea loc decât o dată la… 823 de ani!!!! Chinezii numesc o astfel de întâmplare-aliniere-coincidenţă „Un pumn de bani”. Astfel că… anunţaţi-vă despre acest fenomen prietenii, rudele şi, peste 5 zile (de vineri, de sâmbătă, de duminică), veţi avea o fantastică surpriză bănească!... Unii, bineînţeles. Printre care, obligatoriu, veţi fi şi domniile voastre.

Atenţie, vine august 2014! Apoi, tocmai cel din… 2837!

ÎNTREBĂRI, RĂSPUNSURI DE ACUM 20 DE ANI

6.VIII.1993

Telefonează de la Constanţa Marin Mincu (e profesor la universitatea de acolo). Bucuros de veşti bune. Care anume? „Cele din parlament”. Da, ieri nu s-a votat intrarea în CSI. N-au ajuns 4 voturi.

Altceva? Mi-a citit versurile. Vorba dumisale: „Mi-au plăcut foarte mult”. Pe dl Mincu îl cred. Sobru, exigent, uneori distins până la cinism niţel brumat. Nu vin în Ţară? Ar fi bucuros să mă aibă oaspete la cursurile de vară ce ţin, la Constanţa, până pe 20 august. „Mai am câţiva moldoveni”, zice. Se interesează de Cimpoi. A apărut nr. 2 al „Paradigmei” (revistă redactată de Mincu) în care se vorbeşte şi despre cartea şefului.

Chestia cu „Erata” din „LA”, în care dau peste cap grando-ego-mania lui Mihai Cimpoi,  prinde… a prinde. Mă întâlneşte graficianul Isai Cârmu şi, zâmbind larg, cu subtext (cu… sub-mustăţi) mă întreabă: „Completarea ceea din erată se referă şi la tine?” Îi răspund cu aceleaşi subtexte şi sub-mustăţi… Dar egolatrul protagonist s-o fi dumerit?

Alaltăieri, o şuetă împreună cu Mânăscurtă şi Dabija. Discuţii pe teme acute, cu coniac mult, la care  – văd! – ţine/ rezistă şi Nicolae. Nu e greu de imaginat cam ce, pe cine şi cât am tot tocat noi…

A, da, ieri telefonează Ioan Adam de la Bucureşti. Din partea editurii „Eminescu”, veste bună de la directorul Mircea Ciobanu: au fost sponsorizări, 2 milioane de lei, pentru publicarea cărţii lui Cimpoi. Se creează impresia că toată lumea caută bani pentru manuscrisele preşedintelui: „Hyperion”, „Porto-Franco”, „Eminescu”, alţii. Să fie într-un ceas… – ba, în ceasuri bune! Chiar dacă drumurile ni se vor răzleţi. Voi trece la „EUS” (Editura Uniunii Scriitorilor).

AL DOILEA VAL DE DEPORTĂRI: IULIE 1949

Leo BUTNARU

LISTA BASARABEANĂ

1. Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”

Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Deci, şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noştri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăşte să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum aşa? Ce va fi cu noi?

FOTOGRAFIA DE PE CRUCE

20.VII.1993

S-a stins şi muntele de viaţă şi cuvânt Nicolai Costenco. Azi dimineaţă, pe la ora şapte, s-a sculat şi şi-a făcut toaleta, după care a intrat în odaia sa, aşteptând până e gata ceaiul special pe care i-l prepara doamna Măşuţa. Povesteşte Gheorghe Vodă (vecini cu apartamentele): „Şi, la un moment dat, auzim un glas sfâşietor: «Co-olea!» Nina, soţia, zice: «E al doamnei Maria!»”

Măşuţa lui nenea Colea intrase să-l invite la ceai… Pe faţa proaspăt spălată, în ochii bătrânului poet – negrul antracit al morţii…  În decembrie, ar fi împlinit 80 de ani.

Alexei Mare de la Cluj mă întreabă: „Dar unde e peştele cel mic?” Şi eu trebuie să înţeleg că e vorba de Arcadie Suceveanu care are poemul „Peştele cel mare”, despre URSS ce a tot înghiţit „peştii mici”, popoarele înrobite.

22.VII.1993

Ieri, ziua înmormântării lui Nicolai Costenco. Dis-de-dimineaţă, îmi telefonează telejurnalista Silvia Hodorogea: cine ar putea vorbi despre poetul ce se îndreaptă spre malul Styxului? Îl recomand pe cineva, însă tocmai acesta s-a dovedit a fi la ne-înălţime, însă repar greşeala, recomandându-l, deja „documentat”, pe Aureliu Busuioc, care a şi venit la mine în birou (vreo câţiva ani, a slujit şi el în acest spaţiu), spunându-mi că a scris două pagini despre Costenco, intitulate „Prinţul”; se teme să nu fie lacrimogene, sentimentale. Mi le citeşte. Din contră, le găsesc bărbate şi bine scrise. După ce le-a imprimat, Silvia îmi spune că am avut dreptate în ceea ce priveşte „valorile”: unele/ unii dintre colegi au vorbit dezlânat şi mult prea întins, fără simţul măsurii.  Dumitru Ciobanu şi ministrul educaţiei Nicolae Mătcaş, acesta folosind obsesiv cuvântul „moldovenesc” şi acolo, unde nu era cazul… Patrioţi în două iţe.

Nu ştiu dacă a făcut bine A. Busuioc, răspândind din coleg în coleg părerea că: „Nu i-ar fi trebuit lui Costenco preot… Cu religia el a avut relaţii speciale…În 1936 (39?), a deflorat-o în biserică pe domnişoara Elena (?) Bradu…” Cică ei doi, tinerii, au rămas tăinuiţi până s-a închis biserica, apoi… Cine ştie?..