ÎNTREBĂRI, RĂSPUNSURI DE ACUM 20 DE ANI

6.VIII.1993

Telefonează de la Constanţa Marin Mincu (e profesor la universitatea de acolo). Bucuros de veşti bune. Care anume? „Cele din parlament”. Da, ieri nu s-a votat intrarea în CSI. N-au ajuns 4 voturi.

Altceva? Mi-a citit versurile. Vorba dumisale: „Mi-au plăcut foarte mult”. Pe dl Mincu îl cred. Sobru, exigent, uneori distins până la cinism niţel brumat. Nu vin în Ţară? Ar fi bucuros să mă aibă oaspete la cursurile de vară ce ţin, la Constanţa, până pe 20 august. „Mai am câţiva moldoveni”, zice. Se interesează de Cimpoi. A apărut nr. 2 al „Paradigmei” (revistă redactată de Mincu) în care se vorbeşte şi despre cartea şefului.

Chestia cu „Erata” din „LA”, în care dau peste cap grando-ego-mania lui Mihai Cimpoi,  prinde… a prinde. Mă întâlneşte graficianul Isai Cârmu şi, zâmbind larg, cu subtext (cu… sub-mustăţi) mă întreabă: „Completarea ceea din erată se referă şi la tine?” Îi răspund cu aceleaşi subtexte şi sub-mustăţi… Dar egolatrul protagonist s-o fi dumerit?

Alaltăieri, o şuetă împreună cu Mânăscurtă şi Dabija. Discuţii pe teme acute, cu coniac mult, la care  – văd! – ţine/ rezistă şi Nicolae. Nu e greu de imaginat cam ce, pe cine şi cât am tot tocat noi…

A, da, ieri telefonează Ioan Adam de la Bucureşti. Din partea editurii „Eminescu”, veste bună de la directorul Mircea Ciobanu: au fost sponsorizări, 2 milioane de lei, pentru publicarea cărţii lui Cimpoi. Se creează impresia că toată lumea caută bani pentru manuscrisele preşedintelui: „Hyperion”, „Porto-Franco”, „Eminescu”, alţii. Să fie într-un ceas… – ba, în ceasuri bune! Chiar dacă drumurile ni se vor răzleţi. Voi trece la „EUS” (Editura Uniunii Scriitorilor).

8.VIII.1993

Hi, hi! pentru prima oară scriu pe masa de bucătărie (de când suntem în apartamentul de la Ciocana), dându-mi seama că aproape de 8 ani respect un tabiet: cel de-a… cel de a îngenunchea cu coatele doar pe masa mea de scris (de altfel, şi ea are aproape 8 ani, procurată încă din vremea când locuiam în garsoniera de pe str. Lomonosov, lângă căminele Universităţii, unde găzduisem cinci ani în studenţia mea). Deci, am cinat copios, astăzi făcând piaţă serioasă, după strânsul veselei punând pe masă Jurnalul. Probabil, sub copertele lui strivesc şi unele fărâmituri foarte mărunte, dacă, presupun, nu am curăţat bine cuvertura. (Trebuia pur şi simplu scuturată.) În fine, detaliile demne – cine ştie?! –… de consemnare ar fi următoarele: Ieri, îi ajut pe Andrei şi Lenuţa să-şi mute mobila (încă împachetată) dintr-o cameră în alta a noului lor apartament – sunt în reparaţii şi, în dependenţă de indicaţiile meşterului, fâţâie lemnele nobile dintr-o parte în alta. Acum vreo 3 săptămâni, am făcut prima… dislocare de obiecte strategice în cadrul unei locuinţe omeneşti confortabile. Unul zice – aici, altul – ba dincoace. Nervi şi ţandără sărită de pe limbă şi dinţi, ca totdeauna când se pune la cale un cuib nou. Cred că am fost inspirat, făcându-le câteva reprize de destindere psihologică à la „cavalerii râsului” din filmele date de TVR duminica, la „Tranzit, ora 25”. Pentru că ce altceva să faci, când un el şi o ea, gospodarii, nu pot împărţi o cârpă de şters podelele, să zicem? Lenuţa zice: „Ambii sunteţi în chiloţi”, noi de fapt fiind în şort, iar constatarea doamnei artiste plastice are altă motivaţie, pe care mi-o dă Andrei. Cică, deunăzi, se înţelesese cu Spiridon Vangheli să se întâlnească la guvern, ca să intre pe la şef şi şefuleţi cu problemele (financiare, bineînţeles!) ale PEN-ului. (Ei, în tandem, vor să plece în Spania, la Congresul PEN şi au nevoie de valută). Andrei urcă pe la oarecine, iar când coboară să-l întâlnească pe Vangheli, aude mare hărmălaie în hol, la intrare. Cineva (poliţistul de schimb) zice: „Da’ ştiu eu că sunteţi mare scriitor, însă nu vă pot permite să intraţi îmbrăcat în chiloţi”. Explicaţia: Vangheli, în şort, în şlapi de plajă, se revoltă că nu i se permite să intre la Sangheli, prim-ministrul. Poliţistul nu zice „Pantaloni scurţi”, ci – chiloţi. Scriitorul pentru copii insistă, poliţistul – Hâncul de el – ba! „Nu vă dau voie în chiloţi!” Vangheli ameninţă că o să-i facă bucata; poliţistul – neînduplecat. Aşa şi nu a fost lăsat să intre în clădirea guvernamentală celebritatea cu pantaloni scurţi

Iar pe timpul celălalt, al comuniştilor, fusesem martor la un alt scandal, asemănător, când miliţianul cretinizat, tot acolo, dar atunci – holul CC-ului, se ciondănea cu o doamnă (tovarăşă), care vroia să intre la şefime, fiind însă îmbrăcată în pantaloni (lungi). Ca şi Vangheli, cel cu pantaloni scurţi, n-a izbutit nici ea, în pantaloni lungi…

13.VIII.1993

Acum patru zile a murit Ion Vatamanu… subit şi, posibil, precum în cazul multor artişti de real talent care au, deseori, un regim nictemer, prelungindu-şi zile în nopţi, în lungi taclale despre toate ale lumii şi artei, – adică, a murit subit şi, poate că, oarecum absurd.  Precum mulţi artişti de valoare. S-a stins în preajma castelului pe care şi-l construia pe dealul de la Valea Morilor. El, bărbat la 56 de ani, ce se gândea? Construiesc eu, prin jertfă, griji şi neodihnă, această fortăreaţă, pentru că o mai duc vreo 15-20-25 de ani sau poate chiar 30… E o lecţie repetată a milioana oară (la plural) în lume, dar din care – să vedeţi! – nu tragem învăţămintele necesare sau, dacă le trag unii, ei sunt foarte puţini. Din câte am înţeles, această lecţie a însuşit-o înţelepţeşte Constantin Noica: în casă nu avea nici măcar birou, ci o planşetă pe care o punea pe genunchi ca să scrie. Cărţile, cele mai multe, le împrumuta de la bibliotecă. Deloc excese, deloc vânzoleli inutile întru asigurarea notorietăţii şi bunăstării. Da, a fost un filosof; un… ego-filosof.

La înmormântarea lui Vatamanu – lume multă, cortegiu imens. Mormântul – lângă cel al lui Anton Crihan, ex-deputat în „Sfatul Ţării”, care a votat Unirea, la înmormântarea căruia Vatamanu fusese preşedintele comisiei funerare. He! Şi ce-a zis dragul de Ion atunci, după ce se cam încheiase – tot la cafeneaua „Guguţă” – praznicul de pomenire a fostului mare bărbat? A zis, cu niţică doză de umor şi autoironie: „Eu, ca preşedinte al comisiei funerare, consider că ne-am achitat cu misiunea. Eu zic că l-am înmormântat frumos şi să dea Domnul să mă îngroape şi pe mine la fel”. Astfel că, precum zice românul, parcă n-ar fi vorbit într-un ceas bun… A vorbit într-un ceas foarte grăbit…

În ajunul înmormântării, am fost solicitat să rostesc un cuvânt de rămas bun la programul de ştiri „Mesager” al televiziunii. Ştiam că deja prin lume se vânturau fel de fel de zvonuri, legende în legătură cu atacul de cord al lui Ion şi am găsit, cred, un moment spulberător de versiuni macabre, amintindu-mi cum, acum vreo 8-10 ani, făceam împreună cu Vatamanu o călătorie spre nordul plaiului, ajungând, când reveneam de la Cernăuţi, şi până la Costiceni, până la pragul casei sale părinteşti, de unde dulcea Moldovă şi dulcea Bucovină deschid un orizont de munţi şi de brazi, iar dincolo, peste Siret, – o salbă de mănăstiri, de dor şi de neuitare. În acel îndelungat periplu, căci am parcurs împreună circa o mie de kilometri, ne-am povestit multe unul altuia, la un moment dat Ion Vatamanu amintindu-şi de o cumpănă, de o nenorocire pe care avusese să o tragă în tinereţe, când fusese supus unei operaţii complicate la inimă. „Dar acum gata, nu mai simt inima, mă simt bine”, spuse el, bătând cu gest superstiţios în volanul maşinii pe care o conducea…

Cam aşa am vorbit, şi încă altceva, sugerându-le ascultătorilor nefasta continuitate dintre acea intervenţie pe cord, pe care a suportat-o poetul în tinereţe, şi subita curmare a bătăilor de inimă, care se întâmplase pe 9 august 1993. A doua zi, la funeralii, destul de multe persoane – multe necunoscute – s-au tot apropiat de mine, interesându-se mai amănunţit de operaţia cardiologică din tinereţea lui Ion Vatamanu. Dumnezeu să-l ierte, odihnească-se în pace… Căci zicea Serafim Saka: „Vatamanu nu că o viaţă, ci a trăit patru vieţi”. Erau incluse aici şi acele escapade nictemer, acele densităţi de emoţii şi manifestări într-un ritm necunoscut majorităţii oamenilor, şi atât de firesc-nefiresc multor artişti.

14.VIII.1993

Fără voia mea, paginile prezentului jurnal se transformă într-un acatist. Şi nu mă pot opune acestei continui libaţii de vin, dar – vezi, Doamne! – şi de cerneală întristată, deoarece este vorba de persoane dragi mie. Astfel, aflu din „LA” că s-a stins profesorul Nucanor Jereghie (scrie preotul Ţepordei). Cum să nu-mi aduc aminte de această distinsă persoană? A fost printre primii oameni cu suflet larg, pe care i-am cunoscu, în 1987, la Bucureşti. În casa dlui Arcadie Donose ne-a făcut acele poze memorabile, inclusiv cea cu Matei Vişnec care, după vreo două săptămâni după aceea, avea să rămână în exil, în Franţa. Dragul de Domn Jereghie fusese atât de amabil, încât hălădui pe undeva pe la periferiile Bucureştiului, pentru ca să ne găsească minunatul album din cinci discuri al Mariei Tănase, pe care ni-l făcu cadou. Era în ziua când la dl Arcadie Donose venise pe ospeţe şi marele regizor Ion Popescu-Gopo, însă dl profesor deja plecase şi n-am mai avut cine să ne facă poze împreună cu celebrul cineast. Pentru ei doi şi pentru toţi ceilalţi oameni dragi – Sit tibi terra levis…

15.VIII.1993

Aurelia-Aura Christi-Potlog s-a întors de la Bucureşti. Mi-a îndeplinit rugămintea să-i transmită lui Cezar Baltag revista „Basarabia” în care e publicat dialogul nostru. Nimerise tocmai la festinul organizat cu ocazia zilei de naştere a protagonistului „Vieţii româneşti”. (În dicţionarul lui Marian Popa este indicată ziua de 26 iulie 1937). Cadoul – chiar revista (Christi neştiind de evenimentul propriu-zis). Vai, se face o lectură colectivă, cu voce tare, a dialogului. Apoi se aleg fragmente, recitindu-se. Un mic spectacol. Cei prezenţi – entuziasmaţi, cu floarea laudei pe buze. La drept vorbind, ar fi avut motiv să se bucure cu toţii, deoarece, când vorbeşte de colectivul de la „VR”, Baltag îi pomeneşte pe toţi, găsind cuvinte foarte frumoase despre fiecare, schiţând, parcă, un microportret colectiv…

Da: în interviu, îl întrebam pe Cezar Baltag ce ar însemna o rugăciune adresată Spiritului Suprem. El mi-a răspuns ceea ce mi-a răspuns şi a răspuns înţelept, frumos. Eu însă, recunosc, pe atunci nu aveam un răspuns la întrebarea pe care i-o adresasem. Acum, parcă aş presupune unul. O rugăciune este o invocaţie ce se referă în egală măsură la existenţa terestră şi la cea de Dincolo a individului. Adică, iartă-mă, Doamne, pentru ca să-mi fie bine şi aici, şi după venirea mea acolo, la Tine.

Lucruri stranii: primesc un răvaş (de fapt nu răvaş, ci ceva mai simplu) de la Serafim Belicov. Procedeu de-a dreptul neobişnuit pentru scriitorii chişinăuieni: avem la îndemână telefonul, şi la domiciliu, şi la serviciu. Apoi, pare-se, acum câteva zile am dat nas în nas cu Serafim. Până să deschid plicul, fac diverse presupuneri. Deschid: o filă albă, curată şi, decupată, o recenzie din „Moldova suverană” (4/ 2, 1990), „Răspuns şi răspundere”, în care scrie despre cartea mea de interviuri omonimă. Gestul „mut” al lui Serafim să aibă un anumit subtext? Dacă da, e cel al unui coleg oarecum supărat, crezând, vezi, Doamne, că eu aş avea cine ştie ce putere acolo, la US, însă nu-mi orientez raza atenţiei/ generozităţii şi asupra colegului de generaţie… Iluzii şi vânătoare de vânt…

De ce m-aş teme de anumite sincope ce intervin în cursivitatea Jurnalului? Elaborat oricât de amănunţit, un jurnal nu dă totuşi întreaga măsură ca esenţă şi experienţă de existenţă, ca biografie a celui care scrie.

Despre „Le feu sacré” al lui Du Plessys se vorbeşte la p. 116 a cărţii lui Marcel Raymond „De la Baudelaire la suprarealism”, apărută în 1970 la ed. „Univers”, lucrare pe care, sunt sigur, a cunoscut-o Cimpoi, împrumutându-i titlul „Focul sacru”, despre care, de altfel, am scris şi eu nu mai ţin minte unde.