FOTOGRAFIA DE PE CRUCE

20.VII.1993

S-a stins şi muntele de viaţă şi cuvânt Nicolai Costenco. Azi dimineaţă, pe la ora şapte, s-a sculat şi şi-a făcut toaleta, după care a intrat în odaia sa, aşteptând până e gata ceaiul special pe care i-l prepara doamna Măşuţa. Povesteşte Gheorghe Vodă (vecini cu apartamentele): „Şi, la un moment dat, auzim un glas sfâşietor: «Co-olea!» Nina, soţia, zice: «E al doamnei Maria!»”

Măşuţa lui nenea Colea intrase să-l invite la ceai… Pe faţa proaspăt spălată, în ochii bătrânului poet – negrul antracit al morţii…  În decembrie, ar fi împlinit 80 de ani.

Alexei Mare de la Cluj mă întreabă: „Dar unde e peştele cel mic?” Şi eu trebuie să înţeleg că e vorba de Arcadie Suceveanu care are poemul „Peştele cel mare”, despre URSS ce a tot înghiţit „peştii mici”, popoarele înrobite.

22.VII.1993

Ieri, ziua înmormântării lui Nicolai Costenco. Dis-de-dimineaţă, îmi telefonează telejurnalista Silvia Hodorogea: cine ar putea vorbi despre poetul ce se îndreaptă spre malul Styxului? Îl recomand pe cineva, însă tocmai acesta s-a dovedit a fi la ne-înălţime, însă repar greşeala, recomandându-l, deja „documentat”, pe Aureliu Busuioc, care a şi venit la mine în birou (vreo câţiva ani, a slujit şi el în acest spaţiu), spunându-mi că a scris două pagini despre Costenco, intitulate „Prinţul”; se teme să nu fie lacrimogene, sentimentale. Mi le citeşte. Din contră, le găsesc bărbate şi bine scrise. După ce le-a imprimat, Silvia îmi spune că am avut dreptate în ceea ce priveşte „valorile”: unele/ unii dintre colegi au vorbit dezlânat şi mult prea întins, fără simţul măsurii.  Dumitru Ciobanu şi ministrul educaţiei Nicolae Mătcaş, acesta folosind obsesiv cuvântul „moldovenesc” şi acolo, unde nu era cazul… Patrioţi în două iţe.

Nu ştiu dacă a făcut bine A. Busuioc, răspândind din coleg în coleg părerea că: „Nu i-ar fi trebuit lui Costenco preot… Cu religia el a avut relaţii speciale…În 1936 (39?), a deflorat-o în biserică pe domnişoara Elena (?) Bradu…” Cică ei doi, tinerii, au rămas tăinuiţi până s-a închis biserica, apoi… Cine ştie?..

.

Gh. Oprea povesteşte că a călătorit odată la Alma-Ata, Kazahstan, împreună cu Glebus Sainciuc şi Sergiu Cuciuc. Momentul forte: într-o seară, trebuiau să meargă la o recepţie. Pornesc, însă lui Sainciuc îi vine, cu ceva întârziere, scânteia revelaţiei… „Păi staţi să-mi iau pantofii cei noi!” Cotrobăieşte prin imensele sale geamantane pentru măşti şi, în sfârşit, scoate pantofii, în ei cu tot cu… calupurile de lemn! Imaginaţi-vă ce greutate în plus – două calupuri de lemn tare – a tăbârcit maestrul, pedant în cazuri extreme, pentru că nimeni nu ar putea spune că e un îngrijit-fante. Ce grijă de om tipicar – să nu i se deformeze cumva pantofii pe care, poate, îi încalţă o dată la cinci ani!

Atunci, la Alma-Ata, au fost puse la încercare delicateţea şi serviabilitatea maestrului Sainciuc. Sergiu Cuciuc grămădeşte în patul maestrului ceva bulendre, le acoperă cu pătura, în loc de cap punând masca sa, a lui Cuciuc, pe care o adusese pentru spectacol însuşi Sainciuc-autorul. Maestrul se reţine pe undeva şi, pentru ca să nu-l trezească pe Gheorghe Oprea, cu care împărţea camera de hotel, nu aprinde lumina. Dar vede, simte că ar fi cineva în patul său; ba chiar e însuţi Cuciuc – în întunericul camerei, masca nu-şi dezvălui ne-naturaleţea. Şi Sainciuc îl atinge, îl zgâlţâie uşor pe Oprea: „Dormi?... Iartă-mă că te-am trezit… Dar de ce doarme Cuciuc în patul meu?”

Oprea, în înţelegere cu preşedintele de atunci al UAP, care era Cuciuc, zice: „Ei, s-a cam pilit şi n-a mai ajuns în camera sa”.

Sainciuc, delicat, ca să nu-şi deranjeze şeful, coboară la recepţie, întrebând în ce cameră e cazat Cuciuc, pentru a se culca acolo, odată ce preşedintele îi ocupase patul. Află. Urcă. Bate la uşă. Îi deschide… Cuciuc! Maestrul – derutat. „Parcă dormeai în patul meu… Când ai reuşit să revii în cameră?” Un happy end cu „Ha-ha-ha!” naţional-băşcălios, dezlănţuit în depărtatul… Tată al merelor, precum se traduce Alma-Ata.

Operatorul de cinema Valentin Belonogov pleacă cu alţi colegi într-un sat la filmări. Filmează. Între timp, înserează. Şi cam vine pofta de un pahar de vin. Întreabă. Sunt îndreptaţi spre gospodăria unul sătean. Ajung. Plătesc primele rânduri de pahare. Dar se mai cere. Ce să facă ei, care se văd strâmtoraţi din partea banilor? Îl întreabă pe moş, dacă acesta nu are chef să fie filmat. Moşul zice că nu, nu vrea, însă dânşii, dacă doresc, ar putea să-i facă un bine. Ce anume? Acuşi, aflaţi în câteva clipe. Moşul se întoarce din casă între degete cu o fotografie „microscopică”, ştearsă, e-he-he, făcută cam cu vreo şaizeci de ani în urmă, în juneţile sale de flăcău abia ieşit la hora satului. Şi ce poţi înţelege de pe sfârcul acela de poză? Doleanţa bătrânului: să mi-o măriţi, să am amintire clară  din tinereţe. Decizia cineaştilor mânaţi de sete: „Păi, bade, lasă pe noi! Bine, facem şi, data viitoare, când venim iar cu filmările, mai spre toamnă, că aşa ni-i anotimpul conform scenariului, ţi-aducem mândreţea de fotografie”. Bucuros, moşul pune vin mult la bătaie…

Bu-u-un! Trec 2-3 luni. Cineaştii pornesc din nou spre locul în care se desfăşura acţiunea, în acelaşi sat, unde filmaseră şi băuse vinul moşului, bun şi mult. Filmează. Seara, obosiţi, îşi amintesc de vinul moşului. Dar cum să intri tu în curtea gospodarului, odată ce i-ai promis că faci poza şi n-ai făcut-o? Tristeţe, dezolare, precum mai totdeauna în cazul oamenilor cu bani puţini, dar cerinţe mari. Un oarecare ins din echipă însă zice, înseninat: „Belonogov, pe pata aia de hârtie nu se mai înţelegea niciun fel de chip, aşa că moşul nu mai ţine minte când a fost şi cum arăta”. Şi care era ideea? Simplă. Oricine ar avea la îndemână o poză de a sa, făcută acum un an, doi, poză de tânăr nu prea orăşenizat la chip, să o de-ncoa! Bu-u-n… Dar dacă moşul se dumireşte? „Pe naiba se dumireşte, fii serios… Moşul a uitat şi ce a mâncat aseară, mite să ţină minte cum arăta el acum vreo şaizeci de ani…”

Ca şi foamea, setea dă pe de-a dreptul. Cineaştii îndrăznesc să se înfăţişeze din nou la bătrânul cu vinul bun. Moşul – bucuros, domnule! Ia fotografia, se minunează, se uimeşte, se făleşte că, vedeţi dumneavoastră, ce flăcău am fost eu la vremea mea. Cineaştii îl laudă şi ei, reuşind cu greu să-şi reţină hohotele. Vine vinul. Se închină. Fotografia trece iar şi iar din mână în mână. Tinereţea moşului – lăudată, admirată…

Dar, ca să nu mă întind prea de tot la scris: peste un timp, în primăvară, cineaştii revin în satul respectiv. Revin şi la poarta moşului. Iese cineva şi, aflând ce caută, le răspunde: „Ei, Dumnezeu să-l ierte, a murit cam vreo două luni în urmă”… Cineva din grupă cutează a se interesa de fotografia ce făcuse bucurie şi vâlvă, „pe care–am mărit-o noi”. „A-a! Da, da, zice cel din curte, fotografia ceia i-am pus-o pe cruce la cimitir…”

Acum imaginaţi-vă starea de spirit a celui care îşi jertfise fotografia pentru litrul de vin, care află unde-i stă chipul: veghează mormântul moşului şi se înfăţişează lumii satului care – ce mai! – a uitat, a uitat cum arătau bătrânii în tinereţile lor… Câte se uită, câte se uită…

4.VIII.

Zile de vipie. Sau de vipere ale arşiţei. La USM – pustiu. Au evadat cu toţii în concedii legale şi voluntare. Care şi încotro.

M. Cimpoi îşi tot pune pe soclu figura, autonomizându-şi-o, delimitându-se de ceilalţi, pentru ca astfel să fie mai vizibil. La rubrica „Viaţa US” din „LA” ticluieşte el însuşi informaţii despre propriile sale eroisme în activitatea-i de conducere non-stop a vidului umplut de cooperatişti. O mostră de egoism nesăţios, poate involuntară. Ca într-o sâmbătă, avem întâlnire la US… Dar să transcriu informaţia pe care, vede-se, duminică, Cimpoi i-o încredinţase cuiva pentru „LA”; informaţie despre nesăţiosul său sine. Aşadar: „Mihai Cimpoi, preşedintele US, a avut o întâlnire cu Philippe Rossillon, secretarul general al Uniunii Latine”. Dar nu doar atât, gravitatea fiind în sporire: „în cadrul căreia a fost ascultată (probabil: discutată – n.m.) problema participării la manifestările culturale internaţionale organizate de această instituţie a scriitorilor moldoveni”. Să vezi grabă! Corect: „participării scriitorilor moldoveni”… Altfel iese că Uniunea Latină (instituţia) e a… scriitorilor moldoveni.

Ei bine, citesc această autoelogiere pe care şi-o face colegul şi izbucnesc sincer într-un „Ha-ha-ha!” Să vedeţi că nici eroarea cu „ascultarea problemei” nu merge. Cimpoi ascultă (nu discută), dar nu înţelege mare lucru. La un moment dat, translatoarea încetase să mai traducă, Cimpoi, cu emfază şi tăcere de înţelept, dădea din cap ca un cal ce se apără de muşte, dar eu cam ştiu ce franceză cunoaşte şefu’: cam ioc! Aşa că secretarul general a spus ce a spus, şefu’ a cădelniţat ce a cădelniţat din cap, grăbindu-se să expedieze informaţia despre sine pe strada Sfatu Ţării nr. 2. Deci, fac eu „Ha-ha-ha!” şi mă prind la gâdiliciul bancului. Dar dacă prinde?, îmi zic. Să vedem gradul de prostie. Şi ticluiesc ad hoc o erată, care a şi apărut în „LA” ieri. Iat-o (ce stil, ce gravitate, ce importanţă! Bufonerie care, să vezi, prinde în Chişinăul nostru plin de gâze, vipie şi rigorism transpirat, dar la cravată în pofida dlui Celsius. Iată ce şi cum explică „LA”, pe prima pagină, cu litere boboase: „Din vina purtătorului de cuvânt al Uniunii Scriitorilor din Moldova (Ha, ha! Care purtător de cuvânt, domnilor?! Bluf, bluf, bluf!! – n.m.) una din informaţiile de la rubrica „Viaţa US” din numărul precedent al săptămânalului nostru a fost incompletă. (Atenţie la ce urmează! – n.m) În baza dreptului diplomatic internaţional (Oho! De sus, domnule, de sus o iei! Dar care drept diplomatic internaţional? Fi-fi! – n.m.) ţinem a face următoarea precizare…” În continuare urmează numele şi funcţiile (importante, ce mai!) a celor care au mai fost prezenţi la acea întâlnire de „ascultare”, însă pe care Cimpoi „i-a suflat” ca pe nişte fire de praf din preajma voluminoasei sale figuri. Să rămână, să figureze numai ei, Cimpoi, şi gata! Ha-ha! Iar ultima persoană importantă căreia i s-a făcut dreptate în… baza „dreptului diplomatic internaţional” a fost bietul domn Ion Vieru care, în acea sâmbătă, a ars cu preşedintele o beţie soră cu moartea.

Mihain Statnâi se pregăteşte de o expoziţie la galeria bucureşteană „Avanpost” (împreună cu Elena Bontea şi Vasile Cojocaru). Îl ajut să potrivească denumiri pânzelor. Povesteşte mult şi cu pasiune amintiri din copilăria sa din Ghelovăţ (Beleavinţ). Sobru şi serios, îmi juruieşte un tablou.

Cimpoi ne expediază mesaje de la Vatra Dornei. Trec pe la pictorul Vasile Cojocaru – a fost în turneu prin Nordul Moldovei, de la care iau plicul cu indicaţii, răvaşe şi materiale de critică literară pentru Zilele Blaga. O scrisoare e pentru Raisa Lungu. Cimpoi ne roagă să i-o expediem prin curier acasă sau la spital, de se află acolo. Ştiu că R. L. l-a atacat în ce priveşte părtinirea sa faţă de unii scriitori (nici pe departe cei mai nevoiaşi) pentru care solicită instanţelor, oficialităţilor pensii viagere. De… probabil, Cimpoi îi explică ce-i explică doamnei… Mă rog, ca orice om aflat la reeditarea campaniei electorale pentru postul pe care îl deţine: să fie blând, înţelegător, bun cu cât mai mulţi. La urma urmei e dreptul său. Numai că, orice ai spune, oricât ai vrea să nu observi, în orice campanie electorală este ceva imund… E greu să eviţi escrocheria, când te vrei şi mâine ceea ce ai fost ieri, ce eşti azi (dacă ai fost şi eşti bine acolo, unde ţinteşti din nou).

În casă la Gh. Ci., unde mai era şi Arcadie Suceveanu, Cimpoi spune: „Gata, s-a destrămat echipa noastră”. Se referea la intervenţia mea întru apărarea Editurii US. Rău intenţionat, mereu asmuţat de alde MIC – IV – GhV, şefu’ se lansase în învinuiri la adresa lui Ioan Mânăscurtă şi a lui Tudor Marin. Poveste veche… Cu floare la ureche… Eu nu i-am dat dreptate lui Mihai.

Mă rog, creditul de încredere a scăzut reciproc. Ar fi şi plicticos să mai lucrezi cu M. C. alţi doi-trei ani. E cazul să mai schimbăm anturajul, registrul sufletesc, preocupările.