Leo Butnaru
MĂRTURISIRI LA RUPERE DE VREMI ŞI CUTREMUR DE DESTINE*
Serafim Saka, Pe
mine mie redă-mă, Editura ARC, Chişinău, 2013, 546 pag.
Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie
redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre
înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată
care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim
Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a
ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi
pe cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de
agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor,
cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Apoi vin
vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu
încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în
cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile
antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile
fobiei faţă de altfel, în atitudine
şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca
atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice,
pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab
alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka. Însă, chiar trecând
atâtea vămi, în cea mai mare parte a existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de
private de multe, opta în primul rând pe libertate, Serafim Saka s-a străduit
să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a
scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu
autorul-mărturisitor, naraţiunea
memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu
nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele
ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului –
bolşevic, ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului
devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!”, pentru că
„de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas”. Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu
autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional
accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de
titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde
cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale
tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama
stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte
copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire
a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în
perimetre naţionale şi intern-naţionale,
plasate în context şi conexiuni internaţionale. Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv
(nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei,
nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, care
transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile
oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care,
mai curând, duceau la distrugerea a ceva
şi alcătuirea a altceva, proces în
care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi
întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii,
umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă,
şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca
proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat ca un
procesor uimitor de eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la
valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie
socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul
durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea
împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate
împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia,
cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.
