ÎNTR-UN PICIOR

...sau câte poeme scrie un autor într-o oră, într-o zi...

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literare, în speţă – poetică a fost motiv de discuţie încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde şi maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horaţiu în prima sa „Satiră”, referindu-se chiar la isprava de campion în versificaţie a lui Lucilius.

Geoge Coşbuc, însă, pare să dezavueze nu că metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obţinut în timp ce vreun autor stă, bineînţeles – figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul „Sonetului”, din care extrag exemplul, părând să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ţi fac de-acum”):

„Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (Probabil, este intervievat şi acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea, şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea acasă la el un fel de garaj în care ţinea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine ştie, poate e chiar cazul să ne închipuim că… 

66 DE GĂLEŢI CU OUĂ

26.IV.1994

Povesteşte Nic. Marciuc – cât a mai îngăduit cu TIR-ul în vama de la Albiţa, văzu multe. Să zicem, 66 de găleţi cu ouă pe care 33 de ţărani din Cărpineni le duceau la târg la Huşi. Într-un autobuz care nu avea atâtea locuri, 33, încăpuseră bieţii săteni cu cele 66 de găleţi cu ouă, ouă cu care colhozul agrarianului agresiv D. Creţu le plăteşte, în loc de bani, munca. Serviciul sanitar vamal le cere acte care să adeverească buna calitate a mărfii. Ţăranii sunt în derută, neavând atare certificate. Doamna de la control e de neînduplecat: „Vă întoarceţi şi îmi aduceţi actul. Nu vă pot permite, pentru că pot rămânea fără lucru”. Tratative grele, îndelungi. În fine, sentimentul de milă îşi spune cuvântul: cărpinenii sunt lăsaţi să treacă, dar să nu plece mai departe de Huşi, să nu inunde ei România cu albeaţa produsă de găinile colhozului agrarianului Creţu…

4.V.1994

Ieri, telefon de la Laurenţiu Ulici. Problema: să afle cine este ne-onestul director al editurii „Hyperion”. Din nou e revoltat Gellu Naum, care mai avusese conflict pe bază de piraterie cu această instituţie. (Întru aplanarea neînţelegerilor, plecaseră doi reprezentanţi ai „Hyperion”-ului. Marele suprarealist a primit ceva onorariu, în contul muncii prestate i s-a transportat şi un televizor color.) Însă editura chişinăuiană continuă să lanseze opere literare traduse de Naum (de data aceasta un Stendhal), fără să-l pună la curent pe românizatorul lor. Unde mai pui că pentru respectiva lucrare (deocamdată nu ştiu care) distinsul poet are încheiat contract cu editura „Moldova” din Iaşi.

Ulici nu avu cum să găsească pe cineva la telefon, la „Hyperion”. In corpore, personalul e într-un nedeclarat concediu forţat pe cont propriu, din cauza instabilităţii şi tâmpeniilor de piaţă basarabeană.

Îi voi telefona lui Valeriu Matei, să-l pun la curent.

Laurenţiu Ulici îmi spune că marea adunare a scriitorilor români va avea loc pe 16 mai la Teatrul Naţional din Bucureşti. Suntem invitaţi şi noi, vreo 6 persoane, însă pe cont propriu. Cam costisitoarea adunarea, dar să vedem…

30 DE MILIOANE DE AUDIŢII! - FANTASTIC!

Nu o dată am avut impresia că există opere, partiţii muzicale cu adevărat desăvârşite, care nu pot nicidecum să nu placă oricărui pretenţios în axiologie sau chiar şi ignorantului. Numai că – asta e! – omul este imprevizibil. Se întâmplă că, fiind mai la îndemână să le deschid, ascult unele din celebrele lucrări ale giganţilor muzicii lumii. Şi, uneori, consult şi numărul de accesări (deseori, impresionante!), la numărul de ascultători care au bifat că le place. Dar – să vezi! – capodoperele au şi din cei care nu le plac. Un exemplu: fermecătorul „Adagio in G Minor” de Albinoni înregistrează 42 706 de aprecieri pozitive, dar şi… – atenţie! – 746 de inşi au dat click că… nu le place! Ei bine, numărul lor aproape că nu contează, s-ar putea spune, odată ce numărul de accesări e uluitor: 11 421 756! Chiar aşa: unsprezece milioane patru sute douăzeci şi una de mii etc.! Piesa a fost încărcată pe 7 martie 2007. Au ascultat-o câte un milion şi jumătate de oameni pe an. Fantastic!

„Serenada” lui Schubert a fost postată pe 1 februarie 2008 şi, până în prezent, a înregistrat 6 252 772 de audiţii. Să vezi, la 334 de indivizi această piesă nu a plăcut…

E captivantă această statistică a capodoperelor pe net.

Hai să mai extrag un exemplu, „Für Elise” de Beethoven: de pe 16 martie 2008 a adunat 14 259 936 de audieri. Nu a plăcut la 1 806… Ăştia cine o fi, nişte… satanişti?!

Şi un alt exemplu ce te lasă cu gura căscată, de mirare şi bucurie: „Sonata lunii”, încărcată pe 15 decembrie 2010, a avut – câte credeţi? – 20 de milioane 408 mii 929 (inclusiv cea din aceste clipe, când transcriu datele contorului).

Iar campion par a fi „Anotimpurile” lui Vivaldi: din ianuarie 2008, a adunat 30 de milioane 300 de mii de ascultători…
Însă revine în forţă Beethoven! "Sonata lunii", încărcată pe 25 martie 2006, a adunat deja... 57 335 584 de audiţii! Da, 57 de milioane...

Audiţie plăcută! Mulţumiri, YouTube!

Deja de vreo patru decenii, cred, ţin sub un geam al bibliotecii mele o carte poştală cu chipul august al lui Beethoven. A fost expediată Ninei de pe strada Bulgărească, colţ cu str. Aleksandrovskaia din Chişinău, astăzi aceasta numindu-se Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din păcate, timbrul a fost dezlipit, „sustras”, neglijent, de vreun (pseudo)filatelist, astfel că anul imprimat pe ştampilă nu se cunoaşte. În schimb se vede cifrele 7 şi 9, adică fusese într-o zi de 7 septembrie de până în anul 1917, când ţarismul căzuse. Reproduc aici această carte poştală, cu chipul lui Beethoven atât de îngândurat, de inspirat, ce concordă perfect cu milioanele de audiţii ale operelor sale, de care am scris niţel mai sus.

 

3 PROZE SCURTE DIN REVISTA

Leo BUTNARU

ÎNTRE PARANTEZE DE SPETEZE

Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionesco, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate  întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor anti-minuni.

Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria ne-avide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.

Iar Sifis şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa, aşezându-se să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.

Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant ce i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă  (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!... Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni să se îndrăgostească de roza ce i se arătase ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui Garcia Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii zămislită în rozul zorilor când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se...).

Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:

– Sisife, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...           – Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.

– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu revărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.                                                                                  

În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi...” Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa... De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă...

Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:

– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul

absurdului... Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”...                    

– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.                                                                                                               

– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare să-i fie de cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută...                             

– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.

– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii  în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.                                                                                                                     – Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutat Sisifa.                                          

– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.                                                                                               

– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat după care luna seamănă cu...                    

– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.         – Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! îl susţine Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.                      

Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale...

BALERINA CHEALĂ

Balerina cheală pleacă din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, cântă fermecător cocoşul galic şi confratele său pigallic, întrerupând magia ironică a vreunui amant mefistofelic care şi-ar fi tot făcut de cap până să ajungă el însuşi un cap de pod al obrăzniciei suburbane. Hors d’ici canaille!

PRESA BULGARĂ - GENEROASĂ CU UN EMINENT TRADUCĂTOR DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Numărul curent al prestigioasei reviste literare "Fakel" din Bulgaria scrie despre Premiul Pentru Traducere, care i-a fost acordat prestigiosului românizator al literaturii române,  Ognian Stamboliev, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău.
În acelaşi număr al publicaţiei este prezentat un amplu grupaj de poeme din volumul "Jefuindu-l pe Picasso", pentru care dl Stamboliev a fost premiat.

 

ЛЮБОВ

Сърцето на мъжа
                и сърцето на жената
се приближиха  дотолкова,
                че между тях остана само
песъчинка – бъдещ бисер
или начало на 
пустиня....

 

ГРИЖА

На клончето,
където откъснаха ябълката,
остана точка – мъничко око,
с което сега дървото
надлъж и шир 
вижда
какво прави 
света
с неговия поглед...

D'ALE TRECUTULUI

26.IV.1994

Ce-am mai văzut la Bucureşti? Vizită de colaborare la editura „Junior”, branşă deviată/ derivată din editura „Ion Creangă”. Director – dna Margareta Nicolau-Plămădeală, nepoata preasfinţiei sale Antonie Plămădeală. Doamnă delicată, prevenitoare. Tratăm condiţiile unor coeditări, prima din ele fiind un basm al celebrei Aristid Lindgren.

8.IV.1994

Mă caută Arcadie Suceveanu. Motivul: doreşte să mă vadă dl Gabriel Bacovia. Ne întâlnim. Fiul marelui George Bacovia a venit la editura „Hyperion” în eventualitatea semnării unui contract pentru un volum selectiv din creaţia părintelui său. Unde e cazat? „În familia dumneaei…” Dumneaei, însoţitoarea lui, este cineva care, acum câţiva ani, ocupase forţat apartamentul care ne fusese repartizat nouă. Ţâu ne-a ajutat să evităm procesul judiciar, portărelul etc., dându-i dispoziţie dlui Iacob să ne repartizeze un alt spaţiu locativ, la alegere (amplasamentul blocului; la Ciocana). Oricum, deja aveam ordin de repartiţie în acel apartament de pe Şoseaua Poltava (actualmente Balcanică); iese că Gabriel e găzduit şi… de noi.

În troleibuz, mă întâlnesc cu Vlad Ciobanu de la care aflu că, de fapt, eventualitatea contractului e necesară pentru aplanarea unui tărăboi, pe care Bacovia-junior l-a ridicat din cauza că „Hyperion” editase acum un timp o selecţie din creaţia tatălui său, dar fără a-i fi plătit fiului drepturile de moştenitor. Ce să-i faci?... Pentru că li noi, la „EUS”, am publicat placheta „O ţară tristă, plină de humor”, în colecţia „Poezii de duminică”, dar, deocamdată, nu suntem pipăiţi la buzunarele contabiliceşti…

POEME DE ILYA EHRENBURG

Din revista

 Născut la Kiev, unde a şi copilărit. Învaţă la Gimnaziul Nr.1 din Moscova, din care este exclus din cauza că frecventa un cerc de revoluţionari. În 1908 este arestat, eliberat pe cauţiune, dar, fără să aştepte procesul, fuge în Franţa. Decepţionat de ideile bolşevismului, se dedică exclusiv literaturii. Debutează cu volumul „Poezii” (1910), la Paris, unde, an de an, publică pe cont propriu alte plachete, expediindu-le prietenilor şi cunoscuţilor în Rusia („Vieţuiesc”, 1911; „Păpădii”, 1912; „Cotidian”, 1913...). Abia în 1916 editează cartea pe care o consideră reprezentativă – „Versuri despre ajun”, remarcată de V. Briusov, N. Gumiliov, S. Gorodeţki. Iar A. Blok, în articolul „Dandismul rus” (1918), se referă chiar la „o modă Ehrenburg”. Traduce din poezia franceză şi cea spaniolă, frecventează cercurile boemei pariziene, împrietenindu-se cu P. Picasso, A. Modigliani ş. a. E de presupus că se întâlneşte şi cu unii dintre intelectualii români, reprezentanţi ai avangardismului european, aflaţi şi ei în capitala franceză, drept argument putând servi şi un poem din 1914, care începe chiar aşa: „Aceiaşi români... Vin greu, ca mierea”. Revine în Rusia, însă revoluţia bolşevică o întâmpină cu ostilitate. Din 1921 locuieşte la Berlin. Dar, peste un timp, are şi o perioadă de creaţie pronunţat „sovietică”, în special în publicistica din anii celui de-al doilea război mondial.

Chiar dacă nu este subliniat în mod special ca aparţinând avangardei, o parte din poezia sa, precum o demonstrează şi mostrele traduse aici, ţine tocmai de spiritul modern, novator, care a caracterizat literatura începutului de secol XX.

*     *     *

Să aştepţi, până moare chiar şi memoria,

Ca ziua să devină de nestrăbătut,

Să te stingi lângă numele scump,

Alergând să ajungi umbră străină,

Spre a nu te încrede oglinzilor,

Până şi de perna ta tăinuind

Că lumina dragostei e de-ngropat,

De ascuns, de adumbrit,

Ca, întâmplător, degetele să nu trosnească,

Însăşi respiraţia să fie strânsă în pumn.

Să aştepţi astfel, încât, şi mort, să simtă el

Peste obraji trecându-i vântul fierbinte.

(1912)

*     *     *

Când se-nstăpânesc neguri cumplite

Şi vântu-mi stinge flacăra din vatră,

Ca în delir, eu, Rusie, îţi văd

Pustiile întinsuri nepopulate.

În semiîntunericul mansardei,

În zvon de caldarâm parizian,

Tu mi te-arăţi de-a dreptul necuprinsă,

Dar la fel – şi spaţiu fără viaţă,

Tăinuind o crudă nepăsare,

Blestemul nedorinţei de-a trăi,

Încât mă tem ca nu cumva să-ţi tulbur

Grandoarea cu atare tânguire.

(1912)