D'ALE TRECUTULUI

26.IV.1994

Ce-am mai văzut la Bucureşti? Vizită de colaborare la editura „Junior”, branşă deviată/ derivată din editura „Ion Creangă”. Director – dna Margareta Nicolau-Plămădeală, nepoata preasfinţiei sale Antonie Plămădeală. Doamnă delicată, prevenitoare. Tratăm condiţiile unor coeditări, prima din ele fiind un basm al celebrei Aristid Lindgren.

8.IV.1994

Mă caută Arcadie Suceveanu. Motivul: doreşte să mă vadă dl Gabriel Bacovia. Ne întâlnim. Fiul marelui George Bacovia a venit la editura „Hyperion” în eventualitatea semnării unui contract pentru un volum selectiv din creaţia părintelui său. Unde e cazat? „În familia dumneaei…” Dumneaei, însoţitoarea lui, este cineva care, acum câţiva ani, ocupase forţat apartamentul care ne fusese repartizat nouă. Ţâu ne-a ajutat să evităm procesul judiciar, portărelul etc., dându-i dispoziţie dlui Iacob să ne repartizeze un alt spaţiu locativ, la alegere (amplasamentul blocului; la Ciocana). Oricum, deja aveam ordin de repartiţie în acel apartament de pe Şoseaua Poltava (actualmente Balcanică); iese că Gabriel e găzduit şi… de noi.

În troleibuz, mă întâlnesc cu Vlad Ciobanu de la care aflu că, de fapt, eventualitatea contractului e necesară pentru aplanarea unui tărăboi, pe care Bacovia-junior l-a ridicat din cauza că „Hyperion” editase acum un timp o selecţie din creaţia tatălui său, dar fără a-i fi plătit fiului drepturile de moştenitor. Ce să-i faci?... Pentru că li noi, la „EUS”, am publicat placheta „O ţară tristă, plină de humor”, în colecţia „Poezii de duminică”, dar, deocamdată, nu suntem pipăiţi la buzunarele contabiliceşti…

Apropo, cu Ioan Mânăscurtă, facem vizite pe la unele bănci, căutând înţelegere şi susţinere, fireşte – financiară. La „Moldincombanc”, cunoscutul meu, dl director Anatol Ţurcanu. Tratăm şi cu cine mai credeţi? – cu dna Olga, soţia colegului nostru Nicolae Bileţchi.

Ieri, la „Agroindbanc”, cu alţi domni de ispravă, care ne avansează bani pentru unele comenzi, inclusiv – pentru benzile de împachetat… bancnote! Cu toate că în circulaţie deocamdată sunt doar bancnote de 1-10-20 de lei, noi am tipărit şi benzi pentru bancnote de 50 şi 100 de lei. He, he! devalorizarea are a se dezvălui de aici încolo, iar noi, întristaţi, suntem printre primii care cunosc această taină. 

Aseară, la „Actualităţi” TVR, s-a dat reportajul despre inaugurarea la sediul USR, Casa Vernescu, a unui club de bridge. Şi la ceremonia deschiderii, şi la masa de joc îl văd pe prietenul Laurenţiu Ulici. La partidă – cam încruntat, vede-se că îi mergea cam prost. Azi îi telefonez, mă interesez şi de zvonul dacă pleacă, precum se spune, ataşat cultural la Paris. Nu, nu pleacă. Ce face  revista „Luceafărul”? Poate că în zece zile reapare. Să dea Domnul…

Ti, ti, ti… O reminiscenţă, sunt sigur – involuntară, la Ioanid Romanesu din Attilio Bertolucci. Italianul scrisese în „Portamicon te” (Ia-mă cu tine): „pe şoldul tău de femeie ce păşeşte/ cum ar face dragoste” („Poeţi italieni din secolul XX”, antologie de M. Mincu, p. 236), iar Romanescu zice: „femeia trece pe stradă mişcându-se ca în actul sexual” (aşa ceva). Dar poate că nu e nicio reminiscenţă, ci doar… o evidenţă-coincidenţă de… viziune…

24.IV.1994

Pe 13 aprilie, după amiază, pornim cu Ioan Mânăscurtă spre Bucureşti. Transportul de carte pentru „Uranus” – „Ciuma albă” de Frank Herbert şi ghidul „Engleza de-a gata”, plus „Spunerea de sine” a subsemnatului (2 250 de exemplare) şi 2,5 tone de hârtie pentru Călin Husar. Noi, cu limuzina, – înainte, TIR-ul urmează să vină ceva mai târziu. Pe la ora 20 ajungem la Focşani şi decidem să mânem aici. Un telefon lui Traian Olteanu. Ne cazăm la hotelul „Unirea”, unde peste puţin timp vine colegul Florin Muscalu, apoi, la intervale de timp, sosesc Dumitru Pricop, Cristea şi Soreanu-Şoricău. Deschideri de inimi şi vase cu vin sau tărie de Vrancea. Discuţii prelungite hăt până în zori. A doua zi, pe 14, după o ciorbă de burtă, pe la ora ce avea şi ea cifra zilei în care ne aflam, pornim spre Bucureşti. Cazare la hotelul „Turist”. Cam trist. Celălalt hotel din imediată apropiere, „Parc”, fusese asaltat de participanţi la fel de fel de simpozioane. Iar Ioncică, directorul de la „Uranus”, s-a arătat a fi perfid, primind marfa, însă în loc să achite suma de bani, prezintă o notificare mincinoasă, adusă prin filieră dubioasă, din care reiese că „Ciuma albă” deja a inundat piaţa de carte bucureşteană. Ce să-i faci – bucureştenii, unii – cu har de coţcar…

Vizite, vreo 2-3, la Ministerul Culturii. Ne primeşte şi Mihai Ungheanu care, orice s-ar spune, creează o impresie agreabilă. Pe când un Văduva-Poenaru, un Anghel Dumbrăveanu, un Florin Costinescu etc. te duc cu gândul la deşertăciune şi la imitarea unei munci oarecare, în fond asta nefiind altceva decât leneşă mişcare în gol… Bugetul încă nu a fost aprobat. Ajutor pentru cultura din stânga Prutului? Ei, fraţilor, vedeţi şi voi în ce situaţie suntem şi noi… Unde mai pui că nu ne sunt clare tâmpeniile politice comise la Chişinău… Aşa, un fel de a se spăla pe mâini…

La Văduva-Poenaru în birou (fosta casă „Scânteia”) se află mobila care îi aparţinuse lui Brătianu. Masivă, în relief dur, neagră… Prin Văduva-Poenaru ajungem şi la „Arcadia”, unde îl întâlnim pe dl Iordache, pictor, caricaturist, dar, de 3 săptămâni, aflat în postul de locţiitor de director. Ins plictisit, cu înjurătură birjărească, neîncrezător în nici un fel de „Arcadie”. Chiar când eram la el în birou, îi telefonează cineva dintre creditori, bucurându-l cu vestea că mastodontul „Arcadia” se află pe lista de faliment a guvernului. Pe când noi speram că difuzarea de carte produsă la Chişinău prin această filieră bucureşteană, guvernamentală, va rezolva… va…  Ca şi Ministerul Culturii, nici ăştia nu sunt în stare barem să-ţi ofere o diurnă leşinată. Până la urmă, apare şi dl director al „Acadiei” Bârnea. Impresie de birocrat – şcoală însuşită perfect pe timpul odiosului – vorbăreţ, pozeur, vânturător de aproximaţii de orice fel, care numai fapte concrete nu pot ajunge.

Şi totuşi, la această moară a deşertăciunilor, „Arcadia” cea cu depozitele ticsite de cărţi şi foarte îndatorată editorilor, avem a-l cunoaşte pe un domn de toată isprava – Aurel Liviu Neţoiu, directorul general al editurii „Colosseum”, care în adevăr pare a fi colosală, dat fiind că lansează lunar cam 156 titluri de carte. Inginer de formaţie, dl Neţoiu, la numai 31 de ani ai săi, ajunge a fi (aproape) un magnat al cărţii. Mai conduce alte 5 edituri. Are investiţii şi în Franţa. Ne ivită la editură – un apartament desul de spaţios, procurat recent, situat pe Calea Moşilor 113 C, nu departe de kilometru 0, adică – chiar  în centrul Bucureştilor, pe lângă hotelul „Modern”, unde – cum să uit?! – am locuit în timpul primei mele călătorii în Ţară, în august-septembrie 1987. Când intrăm într-o cameră din stânga, 2-3 bărbaţi sunt preocupaţi cu punerea în ordine a unor numeroase pachete de bani. Pe biroul dlui Neţoiu – volume tipărite în Occident, dintre care urmează să fie selectate cele pe care le va traduce editura „Colosseum”. Lunar, dl Neţoiu ne-ar putea oferi pentru tipărire 3-4 cărţi. Deocamdată nu ştim dacă vom fi în stare să facem faţă comenzilor. În harababura chişinăuiană nu e sigur că poţi respecta caietele de sarcini – calitate, termen de predare etc.

Invitaţi de dl director, prânzim la restaurantul „Pescarul”, vizavi de Teatrul Naţional. Generos, patronul-editor ne invită într-un magazin, pe zidul căruia, remarc, se află placa memorială ce spune că aici, circa 40 de ani, până în 1935, a locuit celebrul om de teatru Nottara. Primesc cadou o cravată şi un ac de cravată care costă – pardon – mai mult decât un salariu mediu în R. Moldova. 

Un caz hazliu. Sâmbătă, 16 aprilie, dimineaţa, mergeam spre editura „Ştiinţa şi tehnica”, la dl Albescu, să tratăm problemele eventualei colaborări. La colţul aripei stângi a Casei Presei Libere, un domn ni se adresează – foarte amabil – să-l ajutăm să-şi scoată maşina ce nimerise cu roţile într-un şănţuleţ. A parcat-o nefericit şi iată că nu o poate scoate doar cu forţa motorului, fiind necesari şi vreo doi bărbaţi-putere. De, eu şi cu Ioan, flăcăi săritori la nevoie, ne îndreptăm spre domn şi maşină. Însă în faţă, cu vădită agresivitate, ne sare o căţea destul de grasă şi burduhănoasă, cu nişte colţi barosani, mai cât ţâţele sale umflate înainte de fătare. Noi credem că e vreo javră de pripas, dintre care întâlneşti foarte multe prin parcurile bucureştene, încercând s-o punem pe fugă. Ba să iau un bulgăre, ba bat din picior, ba mătăhăiesc din mâini, ba strig – dar, aiurea! Javra insistă, dă spre picioarele noastre. Ce să faci, domnule? A-ha! Iată şi dezlegarea: bietul conducător auto căzut la ananghie ne informează: „Aşa este ea, nu lasă pe nimeni să se apropie de maşină”. Cum, stimabile? E căţeaua dumitale? Şi dacă ea nu lasă pe nimeni să se apropie de nenorocita-ţi maşină pe care a-i parcat-o atât de tâmpit, încât n-o poţi readuce pe calea cea bună, dacă javra nu lasă pe nimeni să se apropie, cum ai vrea dumneata să-ţi împingem tomobilul? Noi să împingem, iar javra să ne înhaţe, periodic, de buci, ca să avem spor la izbitură?!

Ciudate fiinţe, şi şoferul şi căţeaua lui colţoasă. Îi lăsăm în plata Domnului, el mătăhăind dintr-o lesă în care nicidecum nu vrea să-şi vâre capul urâţenia aia grasă şi colţoasă…

Serile, pe aşezate, la „Lăptăria lui Enache”, local amenajat de Călin Husar, la etajul 3-4, în holul-mansardă al Teatrului Naţional. Afluenţă de public pestriţ, dar neexaltat. Se cântă jazz. În una din seri, un specimen destul de bun – Fainberg. Duminică seara, însă, un aproape eşec, oarecum neprevăzut: John Răducanu nu pare să încânte publicul. Destul de desuet deja, vetust, pare a-şi consuma ultimele acadele ale legendei sale de cândva. Orchestră din câţiva tineri disparaţi; dezacorduri, gafe pe care le poate sesiza chiar şi un profan an ale jazzului. Mimică deocheată până la maimuţăreală. Plecăm şi noi odată cu primele retrageri de public. Nu ştim cât a rezistat Răducanu.

La „Lăptărie…” îl cunosc pe Mihai Oroveanu, artist foto de prestigiu, actualmente directorul oficiului naţional pentru documentare şi expoziţii de artă, aflat în aceeaşi clădire cu TNB. De fapt, spaţiul „Lăptăriei…” este închiriat de la respectivul oficiu. Chiria – circa 2 milioane de lei lunar. Amabil, dl Oroveanu ne face o excursie prin domeniile sale. Ne oferă cataloage, calendare, seturi de reproduceri ale operelor de artă. Un birou în care ţine fişiere Dora, consoarta/ văduva lui Nichita Stănescu, – am văzut-o şi pe ea la „Lăptărie…” pe durata unei seri-dimineţi în compania a doi bărbaţi, unul dintre ei – destul de aburit, debitând licenţiozităţi. Dora însă avea o ţinută decentă.

Pe 21 aprilie, la librăria „Luceafărul” de la parterul USM, a avut loc lansarea antologiei de poezie basarabeană în limba macedoneană „Zlatna lajiţa” (Linguriţa de aur), apărută la editura „Cultura” din Skopje. Prezenţi – Dumitru M. Ion, Dimitar Başevski, directorul editurii, Branko Ţvetkovski, Kata Romenova şi încă un poet macedonean, numele căruia îmi scapă. Lipsă de civilizaţie şi bădărănie: abia sosiţi la USM, în ajun, oaspeţii se pomenesc încolţiţi de Mihail Ion Ciubotaru şi de Ion Vieru – că cine, adică, a alcătuit antologia? De ce nu sunt prezenţi şi dânşii în ea? Că cine e autorul cutare sau cutare? Ce stupoare…

În „Dacia literară” nr. 12 (1/ 1994), Constantin Ciopraga  recenzează „Iluzia necesară” şi „Arhivele Golgotei” sub genericul „Poeţi basarabeni: Leo Butnaru – Arcadie Suceveanu”. Zice despre transferul fiinţei mele în cuvânt: „Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală”; „O anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană – acestea stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie”, etc., etc.

Iar în „Jurnal de Vrancea” nr. 20/ 1994, răuvoitorii mei vor găsi câteva cuvinte, care le vor spori cantitatea de fiere şi dimensiunea pietrelor din rinichi: „…este de departe un glas inconfundabil al creaţiei poetice româneşti. Este greu de crezut că se va putea vorbi despre actul creator de pe ambele maluri ale Prutului fără Leo Butnaru”. Se mai spune acolo şi despre metaforele „cu care Leo Butnaru vine să întregească zestrea culturală românească”.