SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS!

Astăzi, e ziua de naştere poetului Petre Stoica. S-a întâmplat că ne-am împrietenit fără uzanţe şi politeţuri evazive. Petrică era un om extrem de sociabil, antrenant în discuţii grave sau şuete, agape. Poezia i-o cunoşteam de pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, iar personal l-am cunoscut… Mai bine să dau această filă de jurnal, de pe când eram unul din triumviratul-vârf al Uniunii Scriitorilor din Moldova, împreună cu Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu.

„2 septembrie 1992

Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.

În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.

Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm cu Stoica şi Adam la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr de kilometri parcurşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…

…După-amiază, la Hotelul „Inturist”, am reuşit să realizez două dialoguri, cu Petre Stoica şi cu Laurenţiu Ulici, „forţându-i” să accepte neparticiparea la unele acţiuni în favoarea pugilismului întrebări-răspunsuri”.

Reproduc acel interviu de acum 23 de ani.

Petre STOICA

(15.II.1931 – 21.III.2009)

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS

          – Stimate domnule Petre Stoica, în tinereţile dvs. n-aţi avut ambiţia sau conştiinţa că veniţi absolut nou, absolut original în poezie?

          – Culmea este că încă din adolescenţă am fost atras, poate printr-o întâmplare, de modernitate. În clasa a cincea de liceu – aveam atunci 15 ani – îi citeam pe Ilarie Voronca, pe Ion Barbu, autori care nu erau în manuale, şi scriam poezii (sonete, e adevărat) suprarealiste. Asta nu înseamnă că nu-1 apreciam – mă rog, cu înţelegerea de atunci – pe Mihai Eminescu, atras în special de binecunoscuta muzicalitate a versului său, dar aveam această apetenţă pentru modernitate. Aşa am şi venit Ia facultate, cu patimă faţă de Voronca, de Bacovia, de Vinea. Câţi ştiau, bunăoară, de Ion Vinea care nu editase încă nicio carte de poezie? Bineînţeles, în anii ’50, când era în vogă realismul socialist, colegii mei se arătau uimiţi de preferinţele mele pentru suprarealism. De fapt, nici nu ştiam că există literatură suprarealistă. Căci nici cine ştie ce lecturi deosebite nu aveam. Citisem, colea, „Mitrea Cocor” al lui Sadoveanu şi „Desculţ” al lui Stancu. Restul, ce era în afara programei de liceu, nu mă interesa, aşa că mai mult intuitiv sau instinctiv m-am pomenit în universul poeziei suprarealiste.

          – Acest tandem, „intuitiv sau instinctiv”, mă face să întreb dacă originile poeziei vi se par misterioase sau explicabile.

          – Cred că sunt şi explicabile. Bunăoară, ce este poezia modernă? Poezia ca atare s-a născut din ritmuri, din dans. Iată de ce mulţi au găsit în prozodia primitivă, impropriu exprimat, multe resurse pe care le-a preluat versul modern. Iar arhetipurile versului din secolul douăzeci rămân la popoarele africane, pe când apariţia rimei, spun exegeţii, părerea cărora o împărtăşesc şi eu, a dus la decadenţa poeziei, decadenţă ce ia amploare ceva mai înainte de Renaştere, când apar formele prozodice fixe. Să zicem, la nemţi au existat acei maeştri cântăreţi, meistersingeri, care se organizau în bresle de poeţi, angajaţi în concursuri cum ar fi, de pilda, desemnarea autorului care termină mai repede o poezie pe o temă data şi cu rime cât mai potrivite. Învingătorul primea diplomă prin care i se conferea titlul de poet-cântăreţ. Astfel, am putea spune că rădăcinile realismului socialist se află chiar în condiţiile şi rezultatele acelor întreceri, – zic asta, de, ca o glumă, – realism care, ca şi în Evul Mediu, acorda diplome pentru meşteşugul de a versifica. E groaznic, nu?

          – Să speram că a fost... Din câte ştiu, împreună cu prietenii aţi organizat şi dvs. concursuri poetice.

          – Mai întâi aş vrea să spun că eu sunt exclus din generaţia ’60. Nu ştiu de ce, însă din ea făceam parte. Poate din motivul că am fost stelist şi, într-un fel, prietenii mei minunaţi, cu care ne întâlneam fie în subsol la Grigore Hagiu, fie la mine în mansardă, erau oarecum predispuşi de a mă ridiculiza uşor, fiindcă m-am ridicat împotriva poeziei tip Labiş, mergând pe ideea modernităţii preconizate de revista clujeană „Steaua”, în sensul că poezia trebuie să fie citadină, că rima este un lucru tocit. Deci, era o teorie întreţinută foarte inteligent de A. E. Baconsky la care eu am aderat imediat şi am avut marele privilegiu să fiu totdeauna apărat de redactorul nostru şef. Chiar în momentul când oficiosul partidului „Scânteia” – îmi amintesc – întreba cam cât timp îl veţi mai tolera pe acest Petre Stoica, poet decadent, netalentat, apolitic ş.a.m.d., Baconsky îndrăznea să mă publice pe prima pagină, ca să zic aşa.

          – Vorbeam, totuşi, de concursurile poetice din subsol sau de la mansardă. Aţi câştigat vreunul din ele?

          – Hai să-ţi spun un lucru bizar. Nichita Stănescu îmi zicea cam aşa: „Bătrâne, te invidiez că poţi scrie poezii atât de simple”. Eu, la rându-mi, îl pizmuiam, în sens bun, pentru fantastica putere de a improviza, pentru capacitatea de a vehicula cuvântul, de a se învârti în universul limbii, pentru că întreg universul poetic al lui Nichita este limba. Eu însă eram foarte concret. Unii colegi îmi dădeau de înţeles că ceea ce scriu n-ar fi poezie, uitând că un Lucian Blaga atestase un asemenea stil, sau că Adrian Maniu, la 1912-1913, era de o modernitate aleasă de coloratură suprarealistă.

DE ACUM 20 DE ANI

9.VII.1995

Uneori, sunt întrebat de către cineva, cititor mai atent şi mai pretenţios, de ce la cuprinsul volumului „Spunerea de sine” sunt date doar  numele interlocutorilor mei, nu şi titlurile interviurilor. Explicaţia ţine de o mică, poate că chiar minusculă eroare de calcul a redactorului tehnic: pur şi simplu, nu ajungea o singură pagină (nu filă!). Dacă dădeam şi titlurile dialogurilor, aş fi avut nevoie exact de o singură pagină. Dar nu se mai putea adăuga pagina, în caz contrar depăşindu-se standardul unei coli tipografice. Însă nu se mai putea nici elimina o pagină. Cartea paginată în cea mai riguroasă ordine era deja scoasă din computer şi a reface ceva ar fi fost o intervenţie cam deranjatoare.

Însă aceasta nu ar avea vreo importanţă, dacă nu mi-ar aminti de un caz tragic. Pe multe cărţi de-ale noastre (pe ale mele, e drept, nu) a stat şi semnătura pictoriţei Natalia Tarasencu… Doamna însă nu mai e în viaţă, s-a sinucis!... Unii spun că din sărăcie. Nu a putut să-şi împace demnitatea cu fărâmiturile de pâine pe care, de altfel, nu le avea totdeauna. O fi rămas fără un câştig sigur pentru un pictor de carte, odată ce anul trecut editura „Hyperion” nu a scos la lumină decât… o singură carte…

10.VII.1995

Sâmbătă a sosit la Chişinău cel ce-şi zice prinţul Paul. Cu Ioana şi un alai de vreo 20 de persoane. La USM s-au mai alăturat vreo 20-30. Prinţul vorbeşte destul de corosiv româneşte, în schimb vorbeşte mult. În timp ce era răs-fotografiat de fotograful şi bodyguardul său, personal şi zelos, începuse a-mi spune (mă prezentase Cimpoi) despre colecţiile sale de cărţi – Blaga etc. – pe care le-a recuperat, prin procurare de nu mai ţin minte unde, deoarece Lupeasca nu se prea interesa de ele (aici l-am ajutat să găsească un termen adecvat, ce nu-i venea pe limbă). Fac cunoştinţă şi cu prinţesa: bine clădită, osoasă, tip anglo-saxon; prinţul are ce strânge în braţe. Nu ştiu dacă majestatea feminină vorbeşte româneşte, însă, când făcurăm cunoştinţă, rosti cu „r” dur: „Cu marre plăcerre”.

Deficienţe de organizare: Cimpoi a cam rămas singur la US. Vineri, s-au ciondănit la consiliu pe o cauză eternă: arendarea spaţiilor. Preşedintele invită prinţul în biroul său, unde avea două pahare (la US totdeauna nu ajung pahare…), o sticlă de apă minerală, una de fanta, însă abia de se aşezară ei pentru informări şi tratative, că hoarda năvăli în birou, supraîncărcându-l cu prezenţe întâmplătoare. Din autocarul de Iaşi a fost adusă o damigeană de vin, nişte sticle cu băutură tare… S-a propus să se re-deplaseze, cortegiul, în aşa-numită sală arabă de la Muzeul de Literatură. Eu însă mi-am considerat misiunea îndeplinită, întorcându-mă, eliberat, acasă…

A. Burac mă amuză copios. Cică S. Saka, după ce cercetase nişte liste de la întrunirea PEN de la Salonic, Grecia, i se plânse soţiei că el, preşedintele, figura al doilea după Andrei, plus – fără specificarea că ar fi preşedinte. Bu-u-un! Apoi vin alte liste, cu numele adevăraţilor participanţi la întrunire. (Saka nu a fost prezent la Salonic.) Andrei îl invită pe Saka la atelierul Lenuţei, să-i arate. „Vezi, Serafime, aici e trecut primul Butnaru, eu sunt al doilea, dar nu mă supăr, precum ai făcut-o tu”. Într-adevăr, râsu-plânsu…

10.VII.1995

Îi telefonez lui Nelu Oancea, punându-l la curent că, în câteva zile, îi expediez manuscrisul pentru colecţia „Poeţi români contemporani”. El, binevoitor, îmi spune că astăzi e ziua Chişinăului: îi mai telefonase cineva. Poate Arcadie Suceveanu, să se intereseze de corectură.

Aşadar, posibil mâine să-l întâlnesc pe Marius Herghelegiu, să-i încredinţez manuscrisul şi dialogurile cu Nicolae Breban şi Eugen Uricaru, primul – pentru „România literară”, al doilea – pentru „Contemporanul”.

Am telefonat la B-ca Naţională”, de unde dna Lisnic m-a ajutat să concretizez datele publicării unor poeme. „În legătură cu acest eveniment” şi „Elegie disco” văzuseră lumina tiparului pe 25 iunie, în „TM”, dar, precum spuneam, au fost excluse din prima mea carte, apărând în volum abia în 1993 („Puntea de acces”). Ateismul „militant” nu admitea să se vorbească în poezie despre îngeri. Aceste două mostre le consider demne de a veni ca replică pentru unii răcani pirpirii în literatură, care cred că modernismul, postmodernismul în Prutonistrenia a pornit odată cu dânşii. Fără exces de orgoliu, consider că la nivelul dezinvolt-temerar nu se ridică nici prea mulţi dintre nouăzecişti.

Nu ştiu unde mai există texte publice latineşti în Chişinău, ba chiar în întreaga Prutonistrenie, însă unul se lăfăie pe „fruncea” unui chioşc medical cam sărăcăcios: Sanus populi suprema lex. Chioşc amplasat pe bulevardul Mihai Viteazul colţ cu bulevardul Ştefan cel Mare, de unde, de obicei, iau troleibuzul nr. 23, spre Ciocana.

Îmi telefonează de la Cluj Mircea Vaida Graf Voievod (s-a… îngrafat), cerându-mi ajutorul să-l pun în posesia listei deputaţilor aleşi în localităţile găgăuze. La rându-mi, mă ajută Nicon Pâslaru de la „Monitorul oficial” şi Ion Hadârcă. Astfel, informaţia ajunge la destinaţie…

Azi am luat de la Popică nr. 6 al „Basarabiei”, în care public un grupaj de poeme.

Citesc în continuare „Amintirile” lui Şerban Cioculescu care, probabil, şi ele îmi întreţin apetitul pentru creionările diaristice.

POEME / Nr. 12, 2014

                                                        Leo BUTNARU

Sus

Pe culmile Parnasului

ca şi pe culmile disperării – zeii

muzele

gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge

depăşind nivelul

compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată

de ghid sigur însă având poezia

ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam

prin locul unde printre umbre lungi de palmieri

ca printre degete curge

curentul şi undele oceanului

pe unde

cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm

atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi

pe sub care

din vreme în vreme apare

târâtoarea liană a vreunei şarpe

modificând arhitectura prafului

astfel în mintea mea

împreunându-se arhitectura copacilor cu

arhitectura prafului

şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor

să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!

29.V.2014

Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,

Face rocadă tristeţea cu bucuria;

Ce era mic – devine, mare, cât stelele,

La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,

Totul înseamnă creierul cât firul de mac;

Face rocadă uriaşul cu un pitic,

Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.

Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana

Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,

Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana

Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

11.IV.2014

EPPUR SI MUOVE

EVENIMENTE DE CÂNDVA

7.VII.1995

Ultimele numere din „România literară”. Excelente cele trei fascicule ale lui Grigurcu „În apropierea lui Lucian Blaga”.

Marius Tupan îmi solicitase opinii despre întrunirea scriitorilor de la Neptun, pentru „Luceafărul”, iar Ioana Pârvulescu pentru „România literară”. Azi, am revistele. „Luceafărul” îmi dă şi o poză la concisul text „Ţara şi baştina”. În „RL” suntem trei: Vasile Gârneţ şi Aura Christi. Apar într-o poză, în mers, în preajma familiei Balotă (ţineam cale spre Clubul Bazin, unde s-au ţinut şedinţele simpozionului).

Lecturi curente: Şerban Cioculescu, „Amintiri”, Ed. „Eminescu” 1975.

Un sentiment obsedant, emoţionant pentru mine: fără să fi făcut cunoştinţă, oficial-personal, m-am surprins salutat – eu fiind demult gata de a-i saluta! – de către domnii Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George. Oameni delicaţi! Dar să mă auto-măgulesc că ar fi fost posibil chiar să mă cunoască, să se fi interesat de umila mea persoană? Fleacuri! Eu însă am toate motivele de a mă dojeni că nu am găsit timpul şi momentul potrivit, pentru a-i ruga să accepte să-mi acorde interviuri. Am sentimentul certitudinii că dânşii ar fi fost mai predispuşi de a conversa, decât dl Balotă sau Nina Cassian. Voi mai avea atare ocazie propice?

(Mda, să încheg chestionarul pentru dl Marino şi să i-l expediez, precum convenisem la vizita pe care i-am făcut-o, împreună cu Arcadie, la Cluj…)

La Neptun – şi reîntâlnirea cu foarte simpaticul mie domn Octavian Paler.

„R. literară” nr. 21-22 din 7-13 iunie dă numele laureaţilor Salonului Naţional de Carte de la Cluj: D. R. Popescu, E. Simion, V. Cristea, A. Pleşu, după care urmează şi… L. Butnaru.

8.VII.1995

Pentru a data unele poeme din volumul pe care îl pregătesc pentru ed. „Eminescu”, scotocesc prin mapele anilor, aflând şi multe lucruri aproape uitate. Astfel, o decupare a poeziei „Negurenii de demult” mă informează că pentru prima dată un text de-al meu a apărut în dreapta Prutului în octombrie 1986 în revista „Convorbiri literare” din Iaşi.

Cu titlu de acoladă între volumul de debut apărut în 1976 şi cel editat în 1993, la poemul „În legătură cu acest eveniment” dau o notă, în care explic că acest text, împreună cu „Elegie disco” (titlul iniţial: „Îndreptăţit e zborul ei”), fuseseră publicate încă în septembrie 1976 în „Tinerimea Moldovei” (scrise însă pe la începutul anului în cauză), numai că, din motive ce nu au depins de mine (ceva suspiciuni, precauţiuni la editură), nu au intrat în primul volum, în care ar fi fost piese de rezistenţă. Sunt poeme reprezentative, care le domină pe multe altele din „Aripă în lumină”. Adică, nu am fost eu chiar atât de inofensiv, cum s-ar fi putut crede…

De altfel, grupajul cu aceste poeme (plus un diptic – „Sărbătorile iernii” – 1. Paparudele ninsorii; 2. Posibilă pânză de Marc Chagal) îi atrăsese atenţia şi colegului leton Leons Briedis care, acum câţiva ani, mă întreba de ce nu am inclus în volume unele poeme de… peste ani îndărăt.

Odată ce astăzi este „ziua uşilor deschise” la arhive, dau şi peste unele din primele noastre autografe, a celor care apăruserăm în colecţia editorială „Debut”. Pe „Piaţa Diolei” Leonida Lari îmi scria: „Bunului meu cunoscut şi coleg de breaslă Leo Butnaru, la ora zilei cea mai nepotrivită, când mi-e mai lene şi mai pustiu în suflet ca niciodată, las ca amintire această carte aşteptată de atâta timp. Cu nedumerire, Leonida”.

Bu-un. Autograful nu este datat, dar presupun că ar fi din toamna anului 1974, pentru că placheta fusese semnată pentru tipar pe 13.IX.1974. O fi fost vreo zi de octombrie călduros, când încă se mai întind pisicile la soare şi L. L. i s-ar fi făcut cu adevărat lene şi niţică lehamite poetică.

Încă nu am dat de prima carte a lui Ion Hadârcă, însă pe cea de-a doua, „Lut ars”, colegul scrie:
             „Leului

Al meului –

Să-i trăiască lutul

Cât va fi Răutul! – 24 al lui Cuptor 1984”.

Parcă nu e rău, chiar dacă Răutul e destul de periclitat. Dar mai trăieşte el…

Pe volumul „Navigator în septembrie” Ilie T. Zegrea scria: „Leule! Urcă pe vasul nostru (nu numai cel imaginar) şi s-o pornim spre Cernăuţi. Porumbul e recoltat, însă… găsim noi ceva. – septembrie 1983, Chişinău”.

(Aici, uneori neastâmpăratul Ilieş, se retro-referă la cazul de la Bănceni, când, vara, l-am vizitat pe Arcadie Suceveanu, şi Ilie se tupila prin porumbiştea încă nu prea înaltă, luând-o spre o adresă a romantismului său de june abulic în plăcerile vieţii.)

Iar pe „Crinul îngândurat” (1986) Ilie spune: „Dragă Leule, m-am întristat că nu te-am găsit la Chişinău acum, în acest octombrie foarte frumos, când am picat şi eu de la Cernăuţi cu acest crin îngândurat. – 10.10.86”. (Cartea a apărut la Ujgorod, ed. „Carpati”.)

În 1985, pe volumul „Zugravul anonim, N. Dabija zugro-caligrafia: „Lui Leo Butnaru, colegului de generaţie, inima căruia o simt bătând alături, în ritm de poem de dragoste de oameni – acest însemn pe o carte despre noi cei de ieri şi de azi. – 28.VIII.1985”.

Şi atâtea alte ecouri răvăşitoare de tinereţe deja…

9.VII.1995

Deci (virgulă – remarcă hazoasă, nu?), azi, duminică, pe data indicată mai sus (cui i-ar trebui atâta precizie?) am dactilografiat şi Cuprinsul pentru volumul de autor cu tentă antologică „Iluzia necesară”, pe care Nelu Oancea mi l-a solicitat pentru colecţia „Poeţi români contemporani”, ed. Eminescu. Purced la numerotarea filelor manuscrisului, rămânând cu gândul de a găsi ocazia propice să expediez mapa. Doamne ajută!

O ÎNTREBARE, UN RĂSPUNS

CE VĂ AMUZĂ?

Jurnal de Chişinău: – Vremurile sunt teribile, dar trebuie, totuşi, să râdem, aşa cum spun şi susţinătorii regretaţilor caricaturişti de la „Charlie Hebdo”. Ce vă amuză pe Dvs.? Spuneţi-ne şi noua, sa râdem măcar un pic.

Leo Butnaru: – De obicei, omul care iese cu bine dintr-o grea încercare, are o poftă irezistibilă de a râde. Posibil, e şi cazul meu. Acum un timp, am fost supus unei intervenţii chirurgicale şi am avut nevoie de donaţia de sânge a 5-6 oameni. Unii colegi scriitori s-au arătat gata de a mă ajuta, astfel că, graţie generozităţii lor, azi pot mărturisi-scrie inclusiv aceste lucruri. Iar odată ce în ispita redacţiei este invocată revista „Charlie Hebdo”, îmi amintesc un banc ce ar veni, parcă, la temă.

Se spune că un şeic, cu o grupa rara de sânge, avea nevoie de o transfuzie. Compatibil cu el, l-au găsit doar pe Iţic care a fost rugat să-i dea sânge arabului.
Iţic se duce la Rabi şi-l întreabă ce sa facă, iar acesta îi spune:

– Poţi să-i dai sânge, este şi el om, îţi ajuţi un semen…

Împăcat cu sine şi cu Cel de Sus, Iţic îi oferă sânge şeicului, iar acesta, recunoscător, îi face binefăcătorului său cadou o casa cu piscină şi o maşina luxoasă.

După un timp, şeicul iar are nevoie de sânge şi Iţic este solicitat din nou. Acesta iar se sfătuieşte cu Rabi care îi dă dezlegarea pentru a-l ajuta pe arab.

După a doua transfuzie, şeicul îi trimite lui Iţic o sticlă de vin scump şi un buchet imens de flori. Iţic începe să fie cam nedumerit dar… făcuse o faptă bună: salvase un om.

După a treia transfuzie, Iţic primeşte doar o scrisoare de mulţumire.

Supărat, se duce la Rabi şi îi povesteşte ce a primit prima şi a doua oara, fiind total nemulţumit doar de scrisoare…

La care Rabi îi spune:

– Vezi, deja şeicul a început să aibă sângele nostru!

…Astfel că şi eu sunt în aşteptare să văd cum va lucra în mine sângele donat de prietenii mei binefăcători cărora le sunt adânc recunoscător şi le urez sănătate, voie bună, zâmbete luminoase. Mai pot spune că, în aşteptarea efectului transfuziilor, nu am emoţii adumbrite, ştiindu-mi binefăcătorii generoşi, oameni cu inimă mare.