ACUM 23 DE ANI, UN INTERVIU CU ANATOL CIOCANU

Anatol CIOCANU

DACĂ N-AR FI TĂBĂRÂT COMUNISMUL PESTE COPILĂRIA, JUNEŢEA ŞI MATURITATEA NOASTRĂ...

Leo Butnaru: - Mă cam ştie lumea pus pe întrebări şi, după ce am ispitit mai mulţi colegi, era firesc să vin cu probele dialogului şi la tine, dragă Anatol Ciocanu, rugându-te să accepţi acest „interogatoriu” despre un om între cuvinte, care eşti tu. Dar, hai sa simplific tentaţia metaforică şi să-ţi adresez prima întrebare despre ceea ce nu se ştie, nu se vede, nu se aude, despre suma achiziţiilor, dar şi despre suma înfrângerilor şi auto-înfrângerilor intime; despre suma renunţărilor, abdicărilor. Ai o atare „zestre”?

Anatol Ciocanu: – Am, ca toată lumea. Dar vreau să-ţi mărturisesc, că dacă am ajuns la vârsta interviurilor, am îmbătrânit – vai, ce cuvânt! – am impresia că, pronunţat, nu mai poate inspira nicio speranţă. A îmbătrânit lumea, a îmbătrânit Maica Natură. au îmbătrânit, s-au şi călătorit în lumea celor drepţi părinţii noştri, ne-au îmbătrânit visele din tinereţe, ne-au îmbătrânit speranţele, ne-au îmbătrânit cărţile copilăriei şi tinereţii. Pe mine, personal, mă îmbătrâneşte acum orice ştire urâtă, mă îmbătrâneşte această societate stupidă pe care am moştenit-o integral de la bolşevism, mă îmbătrâneşte înjurăturile din stradă, mă îmbătrâneşte imbecilitatea, monstruoasa noastră lipsă de orice, în primul rând de cultură, de bună cuviinţă, apoi de bun simţ, mai apoi de bună creştere, apoi lipsa de bună înţelegere între oameni. S-au stins noţiunile de dragoste, caritate, bunătate, cumsecădenie, respect, onoare, drept şi dreptate, responsabilitate şi omenie... Mă îmbătrâneşte sistemul care, vrând-nevrând, dar dintr-o stupidă inerţie, ne mai domină conştiinţele ca o rugină, ca o pecingine, ca o molimă de nevindecat..

– Cam tristă „zestre”... Dar daca trecem mai la concret?...

– Dacă-i mai la concret, am să mă explic cam aşa: am avut fericita, şi nu risc să spun acest cuvânt aproape inexistent la ora actuală, pentru mine, pentru tine, pentru mii de alde noi; zic, am avut fericita ocazie să fiu în '90 în Finlanda (pe atunci încă se mai putea pleca). Refuzase Serafim Saka plecarea în favoarea a vreo zece-douăzeci de alte ţări cu un grup de parlamentari, vezi c-a fost totuşi – publică cele văzute şi simţite. Şi, mare minune, să vezi! am fost inclus eu în grupul respectiv! Pai în ţărişoara asta, care s-a smuls de la imperiul rus in '18 (dacă nu era odiosul război cu Hitler, Basarabia noastră ar fi putut fi azi o soră a ei, a acestei Finlande), este astăzi o minune capitalistă, unde şi aerul pe care-1 respiri parcă te întinereşte, şi luminile vitrinelor şi oglinzile lacurilor te întineresc. Şi oamenii, chipurile lor atât de puţin mahmure de cum ale noastre te întineresc, şi cerul de deasupra, şi bogăţia din jur. Dar nu, acest lux nu a fost furat de la nimeni: finlandezii şi 1-au făcut in sudoarea frunţii. Căci cresc roşii şi după cercul polar! Da pe noi „fraţii mai mari” ne-au deprins, în caz dacă ne lipseşte ceva, să furăm unul de la altul. Acest principiu ei 1-au însuşit perfect de la revoluţie. Ne-au furat pe noi, popoarele de sub călcâiul lor; furându-ne, deci, ne-au deprins şi pe noi să furăm – contra credinţei, contra Bibliei, contra lui Dumnezeu. Păi bine, lor, celor care nu au nici un Dumnezeu, cam ce le pasă? Şi uite că aici mă apropii de tezele cu „suma înfrângerilor şi aceea a achiziţiilor”; conştiinţele noastre au fost frânte, suntem cu demnitatea frântă, mutilată, încovoiată spre pământ şi acest fapt îngrozitor pentru un popor s-a putut săvârşi numai în răstimp de 50 de ani! Ni s-a mutilat mentalitatea, gândim în felul barbarilor şi procedăm ca ei. Cel puţin aşa a fost până la Marile noastre Adunări Naţionale, când ne-am dat seama că ne-a ajuns cuţitul la os... Dar nu mai suntem atât de sănătoşi ca să întreprindem ceva magistral, de epocă (Doamne, care epocă, dacă vine sfârşitul lumii?).   Sunt necesare mai multe generaţii care să regenereze neamul, şi iată-ne treziţi în sfârşit de mileniu numai cu „zestrea” regretelor şi-a uriaşelor tristeţi că am trăit îndobitociţi.... Iar regretele te îmbătrânesc îngrozitor... Şi continuu în tonalitatea întrebării tale: totul, s-a ştiut, totul s-a văzut, totul s-a auzit! Au trebuia să treacă chiar 50 de ani de minciună ca să ţipăm la cer: „Da! Suntem un popor! Suntem o limbă şi ea se numeşte româna! Că suntem o naţiune şi ea se numeşte tot român!” Au ne mai poate ierta Dumnezeu? Dar cred că nici nu merităm mila Domnului... Pentru laşitate!

– Îmi dau seama că prima întrebare a fost cam dura, dar înţelege şi tu, timpurile sunt necruţătoare şi ne remodelează după chipul şi… ne-asemănarea lor. Consider că următoarea întrebare e ceva mai blindă şi mai obişnuită. Când şi prin ce crezi că te-ai individualizat, prinzând „contur” distinct de scriitor?                                                                                        

– Contur distinct, zici... Ei bine, hai să ni-l amintim pe necruţătorul Caragiale care îl întreba pe un muşteriu: „Şi ce zici dumitale, ce profesiune ai?” La care acela umflă pieptul, aidoma lui Trahanache când vorbeşte de naţiune, şi răspunde: „Păi, sunt scriitor, domnule!”. Şi unde iar face Caragiale: „Bine, d-le, ştim noi, am auzit, dar spune, totuşi, ce profesie aveţi, ce practica?” Muşteriul din nou umflă pieptul şi repetă: „Ţi-am spus, d-le, sunt scriitor, au nu ştii mata cuvântul?” Nu se lasă Caragiale şi insistă: „Las-o, nenicule, cu glumele astea proaste, fii serios şi spune ce lucrezi, de ce profesiune eşti!” Uite cam aşa şi cu „conturul distinct” de care zici... Cică s-ar fi întâmplat cu Caragiale şi de astea, că n-o fi fost şui de tot s-o născocească... Marii scriitori ruşi din sec. XIX, şi nu numai ruşi, ci şi francezi, germani, chiar şi români, poate doar cu excepţia lui Eminescu, au fost moşieri. Aveau pământ. Deci, le lipsea groaza de a cerşi o bucată de pâine. Să ne întoarcem la ai noştri. Ţin minte pe unul, chiar mai tânăr, care nu demult a fost primit membru al Uniunii Scriitorilor, aici la Chişinău, exprimându-se cam aşa: „Gata, sunt membru al Uniunii şi asta fac… asta pe toată lumea!” Grozav! Ei bine, acum, umblă şi el pe la aceeaşi uniune, unde tu chiar faci administraţie, şi cerşeşte, ca şi noi toţi, o bucată de pâine. Precum vezi, avem, toţi astăzi „contur distinct”! Ce mai! Hai să apelăm la contururi de scriitori mai distincte, în aceasta ordine de idei, decât noi. Ştii că Goethe a fost cancelar, ministru de război şi de finanţe, iar Cerrantes a fost rob în Alger, mai apoi răscumpărat. Că au mai fost Goga, Jukovski, Derjavin, Alecsandri, Claudel, Neruda, Mistral (Gabriela), Iorga. Păi, ce ne facem cu Bacovia, sărmanul care a fost numai avocat, Arghezi un biet călugăr, iar marele poet gruzin din secolul trecut Barataişvili un conţopist la Chlangea (Azerbaidjan), unde se stinge la 26 ani. Cu Cehov şi Somerset Mougham care au fost medici (şi încă o sumedenie alde ei) e limpede, precum e limpede cu André Maurois, de profesie fabricant... Dar ce facem cu majoritatea. împăraţilor chinezi din imperiile Tan, Min, Sun şi altele care au fost concomitent şi poeţi superbi? Păi, Mao Zedong, cel mai mare şef al comuniştilor chinezi, nu a fost şi poet? Am o carte de versuri de-ale lui, editată la Moscova. Am şi-un volum de versuri al lui Ho Chi Minh. Păi bine, dar marele duce Mussolini crezi că stă mai prejos de Mao? Italianul scria… romane de bulevard!... Uite că toţi aceştia şi inc foarte mulţi alţii i-ar fi putut răspunde lui Caragiale la întrebarea „ce profesie ai, domnule?”. La noi azi nici Vatamanu nu i-ar putea ţine piept, fiindcă a uitat de când nu mai „face chimie”, acum făcând politică. Cred că nu a uitat să facă paralel şi poezie! Să-i dea Cel de Sus sănătate! Dar întrebarea ta este într-adevăr dureroasă şi uite cum o accept eu: da, noi ne-am individualizat în răstimpul unui regim pe care azi, negându-l, ne negăm propria individualizare şi, cred, e cazul s-o luăm de la început. Atunci ce e mai bine: să te individualizezi, aidoma lui Rimbaud Arthur, la numai 19 ani, să-ţi închei opera pentru a nu te „individualiza” mai departe, sau să te individualizezi la bătrâneţe, ca Lampedusa cu „Ghepardul”?

PREMIUL USM PENTRU TRADUCERE

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: Leo Butnaru

DINTR-UN INTERVIU

Gellu Dorian:– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.

Leo Butnaru: – Să fiu… topograful propriului areal, cum zici, poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine).                                                                                                  
Hai să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?

Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi. Cu timpul, am început să colecţionez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista „Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…

Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, „Poezia Oceaniei”, volume de haiku şi tanka japoneze etc.

Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi… imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.

Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucureşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în… România!

Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti, am editat antologiile avangardei ruse –  de poezie, proză, teatru, manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko, Evgheni Stepanov etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţionalele trei puncte…)

DIN POEZIA AVANGARDEI

Boris POPLAVSKI         (1903 – 1935)

Traducere şi prezentare:
 Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova într-o familie de descendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent al Conservatorului  de Muzică, a fost discipolul lui P. Ciaikovski.

În 1918, părinţii divorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul din primele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţine de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şi anul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris. În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931 publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat drept cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).

Se formează sub auspiciile poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus, graţie faptului că, la Berlin, îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte a acestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şi autorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.

Din „Poeme automate”

*      *      *

Lent rotindu-ne în sensul timpului

Abandonând eternitatea vederii

Noi intrarăm în salonul de fier

Luminaţi de surâsul dispreţuitor

Culcându-ne obosiţi

Şi îndată adormind.

Cine ne cheamă?

Parcă am fi auzit un glas.

Ar fi trâmbiţa ceţii –

Ar fi cântecul violetelor –

Ar fi vioara de zăpadă?

Nu. E mila –

E zângănitul lanţului de fier –

E al gărilor cântec de ocnaş

Susurat de glasul obosit al toamnei.

O, înduraţi-vă

O, părăsiţi lumea

O, muriţi împreună cu noi

Blestemaţi revărsările zorilor

Timpul cântă-ncet la flaut

Tace, râde

Va trezi roua

Şi fi-va fericire în codru.

*      *     *

Cine ţine minte căderea de cord

Înspăimântătoarea-nfrigurare a pereţilor de sticlă

De parcă s-ar fi rupt din benă

Un fluviu al îngrozitoarelor evenimente

Şi deja venea timpul

Şi deja se apropia clipa –

Tu ţii minte, tu vezi, tu ştii

Uiţi, tu dormi

Şi dintr-o dată ferocitatea se retrage

Se desfac stranii gheare

Străinul se culcă pe pământ

Şi nu mai năzuieşte la nimic

El deja nu mai ţine minte viaţa

Doarme adânc în ploaia rece

Întorcându-se cu faţa în humă

*       *     *

Cărţi cu chipuri galbene se-aplecară peste palme de fier

Orice era acolo

Toate chipurile

De jur-împrejur primăvara nu cuteză a înflori

Era linişte

În pustiu răsufla o locomotivă

În galbenul nisip se tăinuiau intrările-n

Împărăţiile cereşti

Unde tihnit se schimbau focurile norii

Încet se deschidea pumnul

Dintr-o dată se înstelă cald şi minunat făcându-se

Alb şi clar

Glasul îşi părăsi  norii

Salutare, minunată sărbătoare,

Viaţa morţilor e atât de uşoară

 

Din caiaetele lui Poplavski

NIMIC NOU: ZĂPĂCEALĂ

12.XI.1995

Printr-un angajament pentru „Telematinal”, îngheţăm vreo 2,5 ore în atelierul pictorului Vasile Cojocaru, dimpreună cu amfitrionul şi vopseaua de pe penel. În fine, vine mica-tinerica Silvia Caloian (care i-ar fi numele din buletin?) şi înregistrăm ceea ce înregistrăm, după care, în tandem cu domn’ pictor, „tundem” nişte coniecel şi ceva „Kagor” (pe acesta ni l-a lăsat Andrei Burac) şi – ferice deznodământ! – după varii schimbări de subiecte de discuţie, generozitatea maestrului mă îmbogăţeşte cu o pânză frumoasă, „Dimineaţa în Deltă”. Păi da, pentru mine e mult-spunătoare această lucrare, eu fiind cel care cu sete şi foame de minunăţii acvatico-floro-celeste am admirat de două ori, în iunie şi septembrie (târziu), această Românie a undelor, adâncimilor, nuferilor, sălciilor şi păsăretului.

Un detaliu: V. Cojocaru vorbeşte la telefon cu un coleg. Înţeleg că e vorba de vilele/ fazendele lor şi de loturile care ar trebui să fie săpate. Pictorul zice: „Nu, nu e timpul. Să se încălzească. Pentru că acum e cam îngheţat şi, întorcând brazda cu hârleţul, scoţi la suprafaţă şi râmele care nu mai reuşesc să se retragă în ţărână – îngheaţă, mor, şi nu vor mai afâna pământul. Scade roada”, – cam aşa zicea pictorul ţăran-get-beget. (Mi-a spus că a păscut turme de ori, pe la 13 ani; din 300 de bârsane, 200 le mulgea el.)

SĂ RĂMÂI FIDEL SIEŞI...

– Dragă Leo, te-am auzit spunând vehement în Consiliul USR, atrăgând în fond atenţia urechilor care trebuiau să audă, că în R. Moldova sunt cel puţin trei poeţi care merită să între în orice discuţie la nivel cu poeţii importanţi ai României. Mi s-a părut firească atitudinea ta, care a trecut pe la acele urechi nepăsătoare. Ai putea să-mi spui care sunt poeţii din Basarabia şi să spui şi câteva vorbe despre ei? Pentru că eu sunt chiar interesat de fenomenul poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Există posibilitatea, în timpul recent, a unei paradigme poetice dincolo de Prut?

– Dragă Gellu Dorian, în fond problema ţine, totuşi, nu de o atenţie şi de o reacţie… colectiviste, chiar dacă e vorba că suntem, cei care suntem, inclusiv mai mulţi colegi din stânga Prutului, membri ai USR. Uniunea nu poate impune cuiva ca acesta să-l includă în antologia „sa” (probabil, acest pronume posesiv, sa/ lui, poate fi dat aici şi fără ghilimele) pe Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, Vasile Romanciuc sau Em. Galaicu-Păun, pe Marcela Benea sau Teo Chiriac, Dumitru Crudu sau Nicolae Esinencu, Irina Nechit sau Nicolae Popa, Grigore Chiper sau Nicolae Leahu… – (ca să mă opresc aici, şi dând deja mult mai multe nume de poeţi „de la noi”, decât „cei trei”, care, am certitudinea, sunt mai buni sau, unii, mult mai buni decât mai jumătate din poeţii din dreapta Prutului antologaţi, răzgâiaţi, premiaţi, traduşi, duşi prin străinătăţuri etc. Eu am clamat, vehement, cum ai reţinut tu, nu că aş fi fost la Consiliul USR, ci pentru că venise vorba de o antologie recentă de poezie românească (antologatorul se pare că era şi el de faţă) care trebuia să apară nu mai ştiu pe ce continent, dar în care, eram sigur fără să mă fi „documentat”, vârfuitorul ei nu ar fi inclus niciun poet din, cel puţin, cei pe care i-am amintit, în schimb, iarăşi sunt sigur, şi trist, figurează şi autori îndoielnici din dreapta Prutului. Ca să nu vorbim (sau să vorbim, totuşi?) de lucida indiferenţă cu care trec membrii juriilor USR peste cărţile propuse de autori de la Chişinău sau Bălţi, să zicem. Este a mirării (aici te rog să fii foarte atent şi… obiectiv, poate chiar solidar…) că în topul poeţilor propuşi la Premiul Naţional Eminescu nu a fost admis niciun pruto-nistrean care, sunt sigur, nu ar fi fost mai puţin valoros decât alţi nominalizaţi deja. 

Ce ar fi la mijloc? Comoditatea, nepăsarea, aroganţa sau ignoranţa? (Sau… – he, he, – lipsa de… patriotism panromânesc?...) Greu de spus, însă cazul recidivează de la antologie la antologie; de la o decizie la alta a Juriului USR, din care lipsesc poeţi autentici din Estul Moldovei Istorice, alias României. Repet: nimeni nu are nicio obligaţie faţă de un poet sau altul de a-l include în vreo antologie. Însă bunul simţ trebuie să le amintească respectivilor antologatori că o antologie de poezie românească, dacă vrea îngrijitorul ca ea chiar să fie aşa ceva, e, înainte de toate, un act valorizant, exegetic, nu unul aleatoriu, ce ţine de simpatii şi antipatii, de gaşcă şi… pleaşcă (de importanţă, ca ceva nemeritat!) ce le revine unor autori mai slabi, însă care sunt din dreapta Prutului sau de primprejurul antologatorului.

Ceea ce clamam, scurtissim, la acea întrunire am spus-o şi în scris, cu alte ocazii. Însă trebuie să reiterez că antologatorii, ca şi criticii literari, sunt persoane particulare şi nicidecum supuse colectivismului. Ca şi actul critic, regizarea unei antologii ţine de voluntariat, de proprie iniţiativă şi perspectivă de a căuta editura, sponsorizarea, traducătorul etc. Slavă Domnului, nici un antologator nu poate fi „tras la răspundere” pentru subiectivismul sau şubrezenia cu care ctitoreşte (sau doar înjgheabă) un volum colectiv. Altceva e că antologatorii prea nerespectuoşi faţă de valorile autentice lăsate pe dinafara selecţiilor pe care le operează pot fi oarecum… admonestaţi, aşa, colegial, de la obraz. Ceea ce am făcut şi eu, probabil, încă odată, latineşte şi biblic, cu – mă tem – acea: vox clamatis in deserto.

Mă consolez cât de cât, Gellule, constatând, implicit, că tu eşti dintre cei care cunosc şi apreciază valoarea colegilor noştri ce ţin de, precum zici, fenomenul poetic din Moldova de peste Prut, unul extrem de evolutiv, avansat, de la o zi la alta. Ai perfect dreptate, dacă mă gândesc că şi unii dintre tinerii scriitori basarabeni au câştigat cu brio, la vârf, concursuri serioase, inclusiv la Botoşani, premiul Eminescu pentru debut, premiul „Porni Luceafărul”…

Cele spuse îmi dau certitudinea că, dacă ar fi să propună o antologie a poeziei contemporane româneşti, Gellu Dorian s-ar gândi şi la poeţii pe care i-am amintit eu, dar şi la alţii.

Iar răspunsul la interogaţia despre posibilitatea apariţiei unei paradigme poetice în stânga Prutului nu trebuie localizat, particularizat, ci trebuie „extras” din contextul general al literaturii române, deoarece eu unul cred că scriitorii buni „de la noi” sunt integraţi, firesc şi fără… convulsii, paradigmei sau paradigmelor transprutene, în ambele direcţii. Deocamdată, până la paradigmă, să ne gândim la – nu mă tem să zic – un fel de pacoste care atacă fenomenologia creaţiei poetice şi care transformă prozodia – pentru tot mai mulţi – în versificaţie anostă dată drept poezie, încât, azi, acelaşi domn Jourdain deja ar fi putut spune: que je dis de la poésie sans que j'en susse rien…

– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.

– Să fiu… topograful propriului areal, cum zici, poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine).                                                 Hai să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?

Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi. Cu timpul, am început să colectez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista „Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…

Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, Poezia Oceaniei, volume de haiku şi tanka japoneze etc.

Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi… imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.

Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucureşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în… România!

Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti am editat antologiile avangardei ruse –  de poezie, proză, teatru, manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţionalele trei puncte…)

TOTUŞI, ÎN POLONIA, INTELECTUALII NU SUNT… ÎMPUŞCAŢI

GOMBROWICZ: IDEI (ŞI) PENTRU REALITATEA ROMÂNEASCĂ

                                                  (Fragment)

…Ce bine că polonezul Witold Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de... anti-circ[u(r)laţie]! Încât marele scriitor mărturiseşte/ comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării spirituale.... unde, după ce s-a intona «Rota» (imn patriotic polonez – l. b.) şi după ce s-a dansat un cracoveac, a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru că «o avem pe Maria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz, ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un român atlet al creştinismului? – l. b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare, ceea ce poate că nu mai stârnea entuziasmul ascultătorilor (cărora le era cunoscut acest ritual – luau parte la el ca la o slujbă religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize), dar era acceptat un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndatorire patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca provenit din iad, iar această slujbă religioasă naţională devenea pentru mine satanic batjocoritoare şi răutăcios grotescă.  Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez pe agenţii noştri de circ[u(r)laţie] că nici pe o clipă nu mi-a venit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al li Eminescu, pe cel al lui  Chopin – cu al lui Enescu... „Nu, noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!” – ar striga oponenţii.

Iar marele, temerarul polonez nu se opreşte doar la cele citate deja, ci mai continuă (impertinentul, necuviinciosul, nepatriotul, duşmanul propriului popor!): „Mi-am dat seama că doar o schimbare radicală a tonului poate aduce eliberarea. M-am străduit deci ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare şi am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate realizărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puţin decât viitorul – pentru care legea principală este legea actualităţii, dreptul la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv. Stăruind asupra elementelor străine din sângele Chopinilor, al Mickewiczilor, al Copernicilor (ca nu cumva să se creadă că am ceva de ascuns, că ar fi ceva ce mi-ar putea reduce libertatea de mişcare) am spus că nu trebuie luată prea în serios metafora că noi, polonezii, i-am «dat», întrucât ei doar s-au născut în mijlocul nostru. Ce-are de-a face cu Chopin coana Kowalska? Faptul că Chopin a scris balade face oare să sporească cu un dram greutatea specifică a lui nea Powalski? Oare lupta de la Viena poate să aducă măcar o fărâmă de glorie lui Ziebicki din Radom? Nu, nu suntem (am spus) moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei, nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi”; „Am spus că dacă un popor cu adevărat matur trebuie să-şi judece cu moderaţie meritele proprii, un popor cu adevărat vital trebuie să înveţe a le bagateliza, trebuie neapărat să trateze de sus tot ce nu reprezintă problemele lui actuale şi devenirea lui contemporană...”

JURNAL (DE ACUM 20 DE ANI...)

28.X.1995

Uneori, ajung la certuri prosteşti din simplul motiv că nu respect elementara regulă de care se conducea Danilo Kiš: „Nu discuta cu ignoranţii chestiuni pe care le aud prima oară de la tine”.  (În acest caz, de multe ori ar trebui să fii un mut…)

Un biet tinerel, căruia câţiva opt-nou-zecişti îi spun Bubu (la rândul său, el le spune probabil: Bububui) dă nişte texte ce trezesc senzaţia de igrasie şi mâini veşnic transpirate. O slinoşenie de ins ce călătoreşte cu săptămânile în vagoane de clasa a treia…

29.X.

Nu sunt împotriva ataşamentului pe care îl necesită o vârstă, o stare de generaţie, numai dacă acesta nu este exagerat până la sfidare ce duce la… generaţie-deformaţie.

Serafim Saka mă întreabă pe cine să includem ca participanţi la simpozionul PEN de la Neptun. Zicem ambii că Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, primul nu poate , pleacă altundeva, iar pe Vasile Saka îl telefonează, fixându-i o întâlnire, dar Serafim nu se prezintă la ora indicată. În fine, merge cine merge…

V. V., luând cuvântul, a produs o impresie lamentabilă. El stătuse deja la Casa de creaţie de la Neptun vreo două săptămâni, în care ar fi putut să scrie 2-3 pagini despre ce-şi propusese să vorbească. Însă nu a făcut-o civilizat, cum s-ar fi căzut, ci i-a ieşit o trăncăneală logoreică, de pe la garduri de mahala. Fraze dezlânate, idei abia anunţate şi abandonate imediat, de parcă el însuşi s-ar fi speriat de ele. Ca totdeauna, impresie de ins care se doreşte a fi recunoscut drept emul al lui Socrate, în realitate făcând trotuarul spiritului prăfos (în ochi) între cort şi bibliotecă.