DIN POEZIA AVANGARDEI

Boris POPLAVSKI         (1903 – 1935)

Traducere şi prezentare:
 Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova într-o familie de descendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent al Conservatorului  de Muzică, a fost discipolul lui P. Ciaikovski.

În 1918, părinţii divorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul din primele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţine de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şi anul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris. În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931 publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat drept cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).

Se formează sub auspiciile poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus, graţie faptului că, la Berlin, îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte a acestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şi autorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.

Din „Poeme automate”

*      *      *

Lent rotindu-ne în sensul timpului

Abandonând eternitatea vederii

Noi intrarăm în salonul de fier

Luminaţi de surâsul dispreţuitor

Culcându-ne obosiţi

Şi îndată adormind.

Cine ne cheamă?

Parcă am fi auzit un glas.

Ar fi trâmbiţa ceţii –

Ar fi cântecul violetelor –

Ar fi vioara de zăpadă?

Nu. E mila –

E zângănitul lanţului de fier –

E al gărilor cântec de ocnaş

Susurat de glasul obosit al toamnei.

O, înduraţi-vă

O, părăsiţi lumea

O, muriţi împreună cu noi

Blestemaţi revărsările zorilor

Timpul cântă-ncet la flaut

Tace, râde

Va trezi roua

Şi fi-va fericire în codru.

*      *     *

Cine ţine minte căderea de cord

Înspăimântătoarea-nfrigurare a pereţilor de sticlă

De parcă s-ar fi rupt din benă

Un fluviu al îngrozitoarelor evenimente

Şi deja venea timpul

Şi deja se apropia clipa –

Tu ţii minte, tu vezi, tu ştii

Uiţi, tu dormi

Şi dintr-o dată ferocitatea se retrage

Se desfac stranii gheare

Străinul se culcă pe pământ

Şi nu mai năzuieşte la nimic

El deja nu mai ţine minte viaţa

Doarme adânc în ploaia rece

Întorcându-se cu faţa în humă

*       *     *

Cărţi cu chipuri galbene se-aplecară peste palme de fier

Orice era acolo

Toate chipurile

De jur-împrejur primăvara nu cuteză a înflori

Era linişte

În pustiu răsufla o locomotivă

În galbenul nisip se tăinuiau intrările-n

Împărăţiile cereşti

Unde tihnit se schimbau focurile norii

Încet se deschidea pumnul

Dintr-o dată se înstelă cald şi minunat făcându-se

Alb şi clar

Glasul îşi părăsi  norii

Salutare, minunată sărbătoare,

Viaţa morţilor e atât de uşoară

 

Din caiaetele lui Poplavski

*      *     *

Peste oraşe diferite stelele sunt la fel

Imposibilitatea spaţiului

În pârâiaş un ciob de oglindă posedă soarele

Se vede peste o mie de verste

Frunzele umede ca nişte legiuni celeste

Freamătă tihnit

Cu verzile aripi

Într-o astfel de zi nu e departe până la cer

Direct din tramvai

Liniştită la-nfăţişare

Sinilie la înfăţişare

Grădina Hesperidelor sacre fecioare

Oare chiar niciodată nu aţi râvnit să fiţi curaţi?

*      *      *

                                       Lui Viktor Mamcenko

Vorbeau doi într-o cameră peste lume

Prin geam se vedea o casă de un alb aprins

Pe pereţi erau ferestrele tablourilor – mai multe 

Privelişti ale apusurilor

Iar sub duşumea se zbătea adânc o inimă acoperită de gheaţă

Ambii se căinau se autocondamnau 

Şi-şi spuneau că feţele negre

Se atinseseră de albe file

Că jalnicii lor îngeri ai plânsului

În negrul vânt al tristeţii părăsiră cornişa îngustă

Sus în ceruri stătea neşansa lor

Despre care

Tihnit în pădurea de aur

Medita sihastrul într-o groapă de piatră acoperită de cetini

El număra inelele de aur

Ale lanţului cu care pământul este atârnat de cer

Şi vedea că ele erau deja mai multe

*      *       *

În lumea înalturilor era înspăimântător de linişte

Acolo timpul asculta abisul

Jos era-nspăimântător de linişte

Printre grohotişurile răului

Doar departe şi arare se năştea câte un sunet

Şi tot atunci se tupila

Într-o mortală spaimă

Doamne ce tihnit e acolo-n lumile înalte

Ce puţin bine

Cum mai tac toţi

Veacuri la rând aceeaşi pagină

Citeşte geniul de sticlă

Numai în faţa altarului

Clericul cântă la un pian negru

Căzând de oboseală

Răpus de somn

Dar sfântul atlet

Nu-şi ia mâinile de fier de pe claviatură

Toate sunetele dăruindu-ni-le

Pentru ca tăcerea să nu sărute eternitatea

*      *     *

Năluciri în sferele fulgerelor

Fulguraţiile nu reuşesc

Nu reuşesc să memoreze

Ce vorbeau în foc

Îngerii de-o clipă ai vieţii

Neasemuita viaţă a norilor

Mereu şi-a tot modificat greutatea

Pe înalţii munţi ai zorilor

Se odihneau ei regii

Mai apoi coborând pe pământ

Se strecurau în subsolurile caselor

Ascunzându-se în bezna galeriilor

Adormind în lanţuri negre

Nu reuşeau să memoreze

Pentru cei privaţi de memorie

Sărutaţi înaltele chipuri

Şi-nchideţi peste ele cavourile

Evitaţi să vorbiţi despre ele

Mormântul lui Boris Poplavski, Paris