12.XI.1995
Printr-un angajament pentru
„Telematinal”, îngheţăm vreo 2,5 ore în atelierul pictorului Vasile Cojocaru,
dimpreună cu amfitrionul şi vopseaua de pe penel. În fine, vine mica-tinerica
Silvia Caloian (care i-ar fi numele din buletin?) şi înregistrăm ceea ce
înregistrăm, după care, în tandem cu domn’ pictor, „tundem” nişte coniecel şi
ceva „Kagor” (pe acesta ni l-a lăsat Andrei Burac) şi – ferice deznodământ! –
după varii schimbări de subiecte de discuţie, generozitatea maestrului mă
îmbogăţeşte cu o pânză frumoasă, „Dimineaţa în Deltă”. Păi da, pentru mine e
mult-spunătoare această lucrare, eu fiind cel care cu sete şi foame de
minunăţii acvatico-floro-celeste am admirat de două ori, în iunie şi septembrie
(târziu), această Românie a undelor, adâncimilor, nuferilor, sălciilor şi
păsăretului.
Un detaliu: V. Cojocaru
vorbeşte la telefon cu un coleg. Înţeleg că e vorba de vilele/ fazendele lor şi
de loturile care ar trebui să fie săpate. Pictorul zice: „Nu, nu e timpul. Să
se încălzească. Pentru că acum e cam îngheţat şi, întorcând brazda cu hârleţul,
scoţi la suprafaţă şi râmele care nu mai reuşesc să se retragă în ţărână –
îngheaţă, mor, şi nu vor mai afâna pământul. Scade roada”, – cam aşa zicea
pictorul ţăran-get-beget. (Mi-a spus că a păscut turme de ori, pe la 13 ani;
din 300 de bârsane, 200 le mulgea el.)
La editura EUS, şefă de
cancelarie a fost angajată Maria Untilă, colega mea de clasa a zecea la şcoala
nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, clădirea căreia, peste ani, a fost
transformată în… maternitate. Bun! Ne amintim şi hohotim de cazul cum, întreaga
clasă, sări pe profesorul de limba rusă, pentru ca dânsul să nu-mi strice
media, punându-mi o notă mică mie, adolescentului venit din sat, care nu avea
de unde să cunoască limba rusă la nivelul orăşenilor. În fine, tovarăşul Iosif
Samoilovici (i-am uitat numele), erou al URSS, din război, a fost „învins” sau,
pur şi simplu, a cedat în faţa insistenţei colegilor mei, scutindu-mă de un
posibil unic „3” (sistem de note până la 5) în tabel… Ba chiar,
formal-democratic, întreaga clasă a votat unanim pentru o notă mai mare…
21.XI.1995
Pe 16 noiembrie, am pornit
spre Băile Herculane, unde avea să se ţină Congresul spiritualităţii româneşti.
Ceaţă ca la porţile iadului, dacă acolo ar fi, totuşi, aşa, precum presupun eu.
Autocarele, trei, se mişcau anevoie. De la vama Albiţa ne însoţeşte poliţia cu
girofarul neliniştit, croindu-ne cale. De la judeţ la judeţ, până la Buzău , aproape, beneficiem
de aceşti crainici, olăcari, telali sau, simplu, „strigători”, însă,
uneori, autocarul nostru cam rămâne în
urmă (tentativa mea de a lăsa textul pentru „Revista V” la benzinăria din
Focşani eşuează, se cam întârzie). Ne regăsim cu greu prin labirintul unui
trafic agitat, încurcat, nervos. Pe noapte, rămânem la un cămin al
Universităţii din Ploieşti. La
Herculane ajungem pe la ora 3 p.m., a doua zi.
Zăpăceală în organizarea
întrunirii. Aproape de fiasco. Splendoare alpină, munţi ce fac pitic din cea
mai importantă personalitate a spiritualităţii etc. Din acestea, personalităţi,
– cam puţine şi de orientări politice cam dubioase – Pă., Ung. etc. Nu am chef
să mă arat la lumină deplină, convingerile şi atitudinile mele fiind, uneori,
categoric altele decât cele ale tribunilor socialişti şi neocomunişti.
Cazaţi la hotelul „Dacia”.
Iniţial, ni se rezervase „Afrodita”, însă nerăbdătorii dezorganizatori s-au
grăbit să ofere altora acest hotel cu condiţii ceva mai bune. Cică, au sosit
peste 500 de persoane… neinvitate! Dar cum să vii aşa, ca la horă în sat,
nepoftit, la un congres ce se vrea de înaltă ţinută? Au venit, totuşi. Nu e
greu să presupui tertipurile ce se fac în jurul acestui eveniment, şi
financiare, şi materiale, şi fals-elitiste. Dezgustător, domnilor, dezgustător…
Cunoştinţă cu confraţi din
Iugoslavia (Ion Cizmaş, Lucian Marina), Bulgaria, Ungaria. Cernăuţeni, ieşeni…
Comunicare la nivel de retină, epidermică, complezenţe amicale. Însă nu pot
regreta completamente această necumpănită deplasare barem din considerentul că
am trecut, fugitiv, prin Târgovişte, Slatina, Craiova, că am văzut splendoarea
Dunării la Turnu Severin
Cazuri nostime şi bizarerii
întâmplate unor colegi pruto-nistreni (foarte spălăciţi ca importanţă, ţinută
şi valoare spirituală). Ateistul Gajos – pipi în pantaloni, în timp ce-l
aştepta pe Buga, la care rămăsese cheia. Deviză pentru următoarele congrese:
„Nu invitaţi pişorcoşii!”
Bolboroseli de
„academicieni” împrieteniţi peste măsură cu Bahus.
Deci, o experienţă pe care
ar fi bine să nu o mai repet: mediile, acţiunile, preferinţele mele sunt
altele. Alţii sunt şi colegii cu care comunic şi cu care trebuie să întreţin
legături.
Detalii de reţinut: un
ansamblu folcloric din Sudul Banatului prezintă dansuri de pomenire (a celor
care s-au prăpădit pe undeva), dansuri de sănătate (Pentru Simon care face
armată la Orşova ,
să zicem) etc. Neobişnuit, întâlnit pentru prima oară.
Vorbind despre ce vorbea,
Păunescu aminteşte şi de China, făcând o butadă ingenioasă: „China care are aproape
2 miliarde de locuitori şi, dacă mai continuăm discuţia aici, ajunge la trei
miliarde de cetăţeni”.
În restaurant,
potpuriuri-maraton de melodii bănăţene, ce storc de vlagă dansatorii pătimaşi.
Cineva, dând-o în analogie: La
Galaţi , când muzica ţine prea lung, se zice că o face de-a boul.
Litro-românii pruto-nistreni
au luat cu ei sute de litri de băutură (preşedinţi de gospodării, alţii, din
Durleşti). Cântec parafrazat a neghiobie: „Trei cărări cunosc pe lume”…
Egoismul cenaclist al lui
Păunescu. Un entuziast prezintă un cadou şi vrea să spună câteva cuvinte.
Păunescu: „Dacă e un discurs, nu avem nevoie de cadou”. În general, a fost
destul ăbădărănie la congres: comportamentul ilar-necivilizat al lui Str.: cazul
cu varza/ curechi de la
Ploieşti. „Noi am venit aici să mâncăm curechi. Noi mergem la
congresul spiritualităţii”. Gazdele – jignite. Neatenţia lui Vasile Lupu, unul
din organizatori, de la „Pro şi pro”, de a ne sfătui să măturăm pe sub
banchetele din autocare. Zic, să facem o chetă bănească şi să spălăm autocarul,
odată ce timp de 3 zile nu s-a făcut asta. Poate că organizatorii ar fi fost
bine să fi contribuit cu trei sticle de bere mai puţin la recepţia pentru
„elită”, banii economisiţi folosindu-i pentru buna condiţie a vehiculelor… Lupu „mă toarnă” lui Str. care, însă, nu
cutează să mai intre o dată cu mine în conflict. La Slatina , la Peco , zic că ar fi bine să
oprim nu aiurea, ci lângă vreo „Alimentara”, să procurăm ceva de-ale gurii.
Dar ce reacţie de mârlan necioplit avu
de Colorado!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu