GOMBROWICZ:
IDEI (ŞI) PENTRU REALITATEA ROMÂNEASCĂ
(Fragment)
…Ce
bine că polonezul Witold Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire
a agenţilor „noştri” de... anti-circ[u(r)laţie]! Încât marele scriitor
mărturiseşte/ comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre
reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării
spirituale.... unde, după ce s-a intona «Rota» (imn patriotic polonez – l.
b.) şi după ce s-a dansat un cracoveac, a fost ascultată prelegerea
în care vorbitorul glorifica poporul pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru
că «o avem pe Maria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz,
ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un
român atlet al creştinismului? – l. b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi
şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare, ceea ce poate că nu mai stârnea
entuziasmul ascultătorilor (cărora le era cunoscut acest ritual – luau parte la
el ca la o slujbă religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize),
dar era acceptat un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndatorire
patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca provenit din iad, iar
această slujbă religioasă naţională devenea pentru mine satanic batjocoritoare
şi răutăcios grotescă. Glorificându-l pe
Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai
faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor
cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine
să-i calmez pe agenţii noştri de circ[u(r)laţie] că nici pe o clipă nu mi-a
venit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al li Eminescu, pe cel
al lui Chopin – cu al lui Enescu... „Nu,
noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!” – ar striga oponenţii.
Iar
marele, temerarul polonez nu se opreşte doar la cele citate deja, ci mai
continuă (impertinentul, necuviinciosul, nepatriotul, duşmanul propriului
popor!): „Mi-am dat seama că doar o schimbare radicală a tonului poate aduce
eliberarea. M-am străduit deci ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare
şi am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate
realizărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puţin
decât viitorul – pentru care legea principală este legea actualităţii, dreptul
la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv. Stăruind asupra
elementelor străine din sângele Chopinilor, al Mickewiczilor, al Copernicilor
(ca nu cumva să se creadă că am ceva de ascuns, că ar fi ceva ce mi-ar putea
reduce libertatea de mişcare) am spus că nu trebuie luată prea în serios
metafora că noi, polonezii, i-am «dat», întrucât ei doar s-au născut în
mijlocul nostru. Ce-are de-a face cu Chopin coana Kowalska? Faptul că Chopin a
scris balade face oare să sporească cu un dram greutatea specifică a lui nea
Powalski? Oare lupta de la Viena
poate să aducă măcar o fărâmă de glorie lui Ziebicki din Radom? Nu, nu suntem
(am spus) moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei, nici ai micimii
trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai
păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el
însuşi”; „Am spus că dacă un popor cu adevărat matur trebuie să-şi judece cu
moderaţie meritele proprii, un popor cu adevărat vital trebuie să înveţe a le
bagateliza, trebuie neapărat să trateze de sus tot ce nu reprezintă problemele
lui actuale şi devenirea lui contemporană...”
Bineînţeles,
bravii, cu de la sine putere, agenţi de circ(ulaţie) într-ale românismului,
trecutului, prezentului (ba nu, nu, la prezent ei se pricep cel mai puţin; prin
ceea ce gândesc şi cum „gândesc” nu au nicio treabă cu prezentul, căruia nu-i
pot fi/ ţine decât de anacronic balast) ar putea să facă abstracţie de
Gombrowicz, zicând: „Las să se ocupe polonezul cela de polonezii lui, că noi nu
ne vindem ţara şi fie pâinea cât de rea tot mai bună tra-lea-lea”, asta
făcându-mă să mă grăbesc a-l aduce în prim-plan pe reputatul român Octavian
Paler căruia, dacă e să comparăm, bravii agenţi de circ[u(r)laţie] nu-i ajung
nici până la... dar să nu mai vorbim atât de înălţime, pentru că se supără
scunzii în ale literaturii, istoriei, inteligenţei... Aşadar, dl Paler îmi
mărturisea într-un dialog de acum 13 ani: „Vreau să spun că spiritul critic al
intelectualilor este absolut necesar într-un organism social. De aceea puterea care
face alergie la criticile intelectualilor este nu numai lamentabilă, în sensul
că dă dovadă de obtuzitate, dar dă dovadă şi de lipsă de patriotism, pentru că
acest spirit critic al intelectualilor este singur în măsură să corecteze şi
puterea, şi evoluţiile proaste. Mi-aduc aminte cu tristeţe, de pildă, că pe la
începutul secolului Drăghicescu, care a scris acea carte foarte puţin cunoscută
despre psihologia poporului român, a avut parte de o campanie oribilă de furie,
de ponegrire, din motivul că a îndrăznit să spună nişte adevăruri foarte
dramatice despre păcatele şi metehnele noastre. Vedeţi, noi am fost înclinaţi,
în genere, să ne romantizăm istoria. Pe mine, de pildă, aproape m-a amuzat
acest lucru în clipa în care l-am realizat. Cine citeşte Istoria României are impresia că noi am fost biruitori
pretutindeni. Fireşte că asta se explică. Am fost un popor dat cu capul de toţi
pereţii istoriei. Ştim ce înseamnă dizgraţia istorică. Nu ne-a iertat în niciun
fel istoria. Şi poate din instinct am avut
nevoie să ne eroizăm, să ne exaltăm virtuţile şi să ne refuzăm
luciditatea, în sensul cunoaşterii exacte a limitelor noastre, a păcatelor
noastre, a metehnelor noastre. Or, eu cred că pentru progresul societăţii,
pentru progresul naţiunii române avem nevoie să ne cunoaştem şi defectele.
Între altele, consider că înclinaţia noastră spre un anumit gen de fatalism,
spre un anumit tip de resemnare ar trebui să ne dea de gândit. Evident, deşi cu
riscul de a fi inconfortabil, un intelectual trebuie să ducă spiritul critic
până la ultimele sale consecinţe”.
În
modul onest şi temerar de a judeca şi aprecia, se poate spune că, alături de
Octavian Paler, un alt adept al remarcabilului diplomat,
filozof, politician, sociolog Dumitru Drăghicescu a fost Adrian Marino, care în
memoriile sale „Viaţa unui om singur” scria: ,,Dacă grătarul cu mititei,
ţambalagiii şi lălăitul «rapsozilor populari» sunt adevăratul popor român,
simbolurile noastre naţionale, declar pe faţă şi cu toată sinceritatea: nu fac
parte din acest popor primitiv, cu zurgălăi şi beţii cu poşircă. Prefer să
rămân şi să mor «un citadin» izolat. Şi totuşi nu mai puţin român. Dar altfel”.
Sau, peste câteva pagini: ,,Am pur şi simplu oroare de haosul şi brambureala
românească, de eterna flecăreală şi pălăvrăgeală, de precaritatea şi corupţia
serviciilor publice, de neseriozitatea şi nerespectarea angajamentelor, de
eterna aproximaţie, cârpeală, imprecizie şi improvizaţie. Detest spontaneitatea
şi salvarea aparenţelor. Vreau previziune şi continuitate, constanţă şi lucruri
bine făcute, riguros concepute şi executate. Un român punctual, cu noţiunea
foarte exactă a contractului şi convenţiei, exact, precis, corect,
conştiincios. Care-şi ţine cuvântul şi-şi respectă semnătura, ce răspunde la
scrisori. Un ideal utopic? Aşa se pare”.
Sigur,
unora hiperpatrioţi mereu la (falsă) datoriу le convine să se
menţină în grila limbajului duplicitar, crezând că prin formulări abile
referitoare la istoria neamului ar putea evita şi propriile implicaţii din
trecut în demersuri ideologizate-surogat, implicaţii astăzi... neconvenabile,
neprofitabile. De aia, spre finalul celebrei „Scrisori” (a III-a)
eminesciene, îşi bagă degetele în
urechi, spre a nu auzi: „Azi, când fraza
lustruită nu ne poate înşela /Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu
este-aşa?.../ Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară..../ Ca să nu
s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei”. Cei (mişei) care săreau, la ordin, să
ticluiască inepţii ce ar deschide abecedarele cu poezii despre Lenin-mititelu,
Ceauşescu-marele, spre a burduşi crestomaţiile şcolare şi universitare cu
plângeri în gulerul lui Lenin-barosanul, că, vezi, tată al nostru, ni-s desagii
grei de păcate, la care mortul din mausoleu îi consola părinteşte, zicându-le
„fiul meu”; spre a răguşi, rimând-ritmând-scandând, româneşte, stadionic,
numele cizmarului (pardon... „geniului”) din Carpaţi. Şi nu e nimic
imprevizibil că, astăzi, ei se regăsesc pe ambele maluri, simpatizează-pactizează
peste apa Prutului. Chiar că – au fost şi
sunt o apă şi un pământ!
Revenind
la acea faux idée că am fi fost
non-stop victorioşi, păi – şi ea era abil regizată, „dezafectată” de nuanţe –
cum să le zicem? – delicate, în ce priveşte adevărul despre pro-noi, în
trecut. Precum menţiona Rodica Zafiu, la interesanta şi longeviva sa rubrică
„Păcatele limbii” (sigur, şi ale... istoriei): „Noţiunile organizării politice
au presupus – mai ales în perioada comunistă – raportarea la o dogmă şi la o
grilă interpretativă ideologizată, în spirit fie marxist, fie, mai des,
naţionalist. Nu mă refer neapărat la distorsiuni majore, ci la formulări abile,
care evitau implicaţiile neconvenabile. Termeni ca domn sau voi(e)vod,
ungrovlah, descălecare etc. au fost definiţi dintr-o perspectivă
care privilegia ideile recomandabile în epocă (independenţă, continuitate),
evitând asocierile cu noţiunea de vasalitate şi minimalizând conflictele de
orice fel”. De unde şi concluzia de etapă: Uite, domnule, se întâlnesc între
ei, polonezii şi românii, peste timpuri şi idei, dar – în numele ideii de
adevăr şi propulsie spre mai bine; se întâlnesc în pofida meschinilor,
mărunţilor agenţi de circu(r)laţie (şi nu numai, se mai dovedeşte), de la Bucureşti sau Chişinău;
se întâlnesc în contemporaneitate, în eterna ei propulsie şi metamorfoză, ca
imanentă îmbogăţire, dar şi rectificare întru actualizare, drept garant al
vitalităţii viitorului.
Ce
ar mai avea de spus agenţii?... Să tacă
şi să-l citească-asculte pe celebrul polonez care ajunge la concluzia că
sentimentul contemporaneităţii, sensibilitatea perceperii (...izvodirii)
acesteia nu trebuie aşteptate, ci se cer provocate. Dar, pe alt versant, apar
provocatorii care aţâţă contra înnoirilor. Conştient de o atare inevitabilă
opoziţie înverşunată, Gombrowicz scrie: „Dar tu, popor al meu, fereşte-te de
amurgul lor istoriceşte justificat. Nu te lăsa atras de jocul constând în aceea
că ei «cântă» şi tu îi admiri. Revizuieşte-ţi locurile comune. Se întâmplă
uneori să admirăm, pentru că ne-am obişnuit s-o facem, şi pentru că refuzăm să
ne stricăm propria plăcere. Se mai întâmplă să mai admirăm din delicateţe,
pentru a nu supăra. Pentru orice eventualitate vă dau sfatul să lovim în ei cu
putere, ca să vedem dacă n-or să se răstoarne. Aceste lovituri s-ar putea să elibereze în noi contemporaneitatea şi să
ne ofere cheia spre viitor. (sub. mea – L.B.) Proştilor! De ce
permiteţi ca istoria să vă impună poeţi? Voi înşivă trebuie să-i creaţi, pe ei
şi istoria”.
Dezamorsând
mituri, însuşi Gombrowicz amorsează/ armează fenomenologii ideatice. Aceasta
este, sui generis, metoda reînnoirii stărilor de spirit, personale şi
socio-intelectuale; a reînnoirii filozofiei existenţiale (ca actualizare,
contemporaneizare). Ceea ce, bineînţeles, este peste puterea de înţelegere a
celor pe care i-am numit agenţi de circu(r)laţie, ce nu au nicio metodă, ci
doar un orgoliu brut, resentimente agresive că cineva nu le mai recunoaşte
„gloria” de cândva. Pentru aceştia lucidul polonez invocă momente ţesute, parcă,
în canava de antic dialog platonician, ce vibrează în actualitatea noastră: „De
ce pare totul atât de învechit şi perimat? «Toţi patru sunt cu privirile
aţintite spre trecut» – constată cu tristeţe adoratorul, pentru a adăuga ceva
mai rău încă: «Mai mult: privind spre trecut, privesc cu ochii trecutului». Şi
încă mai mult: «Uitându-se la evenimentele curente, privesc de asemenea cu
ochii trecutului»”. În cazul agenţilor de care aminteam, trebuie să specificăm,
apăsat: trecutului comunist, realist socialist, pe care, prin cine ştie ce
texte, l-au şi glorificat, iar el – i-a gratulat. Le-a umflat balonaşul
pohvalei literar-partinice. Tocmai lor li se adresează, judicios-constatativ,
lucidul polonez: „Dar dacă e aşa, dacă sunteţi în continuare «împănaţi»,
«plini» de acest lucru care se menţine în voi, cum puteţi pretinde la o
existenţă normală? La o viaţă normală? Ierarhiile, miturile, demnităţile,
născute în sfertul vostru de viaţă măruntă de odinioară şi azi dispărute –
deoarece acel fragment de existenţă, din care au provenit, a pierit – încă ne
mai acoperă viaţa şi acestor zeităţi sfărâmate continuăm să le aducem prinos pe
ascuns, jertfe ridicole”...
Să
audă cine are urechi, să citească cine are ochi. Necesară şi instructivă
îndeletnicire într-un mediu ca al nostru în care, precum se ştie, se simte,
resimte – uneori în chip scandalos, înverşunat, învrăjbitor – o parte a
literaturii şi o mai mare parte a culturii, în genere, reieşind din modul cum
mai rămân orientate (ca... dezorientare); ca ceva... de-a-ndărătelea, în
retro-poziţionare nostalgică după falsa, artificioasa importanţă.
Să
audă cine are urechi, să citească cine are ochi instructivele, pilduitoarele
idei atât de actual-„româneşti” ale polonezului Witold Gombrowicz...
2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu