Anatol CIOCANU
DACĂ N-AR FI TĂBĂRÂT COMUNISMUL PESTE COPILĂRIA, JUNEŢEA ŞI MATURITATEA
NOASTRĂ...
Leo Butnaru: - Mă cam ştie lumea pus pe întrebări şi,
după ce am ispitit mai mulţi colegi, era firesc să vin cu probele dialogului şi
la tine, dragă Anatol Ciocanu, rugându-te să accepţi acest „interogatoriu”
despre un om între cuvinte, care eşti tu. Dar, hai sa simplific tentaţia metaforică
şi să-ţi adresez prima întrebare despre ceea ce nu se ştie, nu se vede, nu se
aude, despre suma achiziţiilor, dar şi despre suma înfrângerilor şi auto-înfrângerilor
intime; despre suma renunţărilor, abdicărilor. Ai o atare „zestre”?
Anatol Ciocanu: – Am, ca toată lumea. Dar vreau să-ţi mărturisesc,
că dacă am ajuns la vârsta interviurilor, am îmbătrânit – vai, ce cuvânt! – am
impresia că, pronunţat, nu mai poate inspira nicio speranţă. A îmbătrânit
lumea, a îmbătrânit Maica Natură. au îmbătrânit, s-au şi călătorit în lumea
celor drepţi părinţii noştri, ne-au îmbătrânit visele din tinereţe, ne-au îmbătrânit
speranţele, ne-au îmbătrânit cărţile copilăriei şi tinereţii. Pe mine,
personal, mă îmbătrâneşte acum orice ştire urâtă, mă îmbătrâneşte această societate
stupidă pe care am moştenit-o integral de la bolşevism, mă îmbătrâneşte înjurăturile
din stradă, mă îmbătrâneşte imbecilitatea, monstruoasa noastră lipsă de orice,
în primul rând de cultură, de bună cuviinţă, apoi de bun simţ, mai apoi de bună
creştere, apoi lipsa de bună înţelegere între oameni. S-au stins noţiunile de
dragoste, caritate, bunătate, cumsecădenie, respect, onoare, drept şi dreptate,
responsabilitate şi omenie... Mă îmbătrâneşte sistemul care, vrând-nevrând, dar
dintr-o stupidă inerţie, ne mai domină conştiinţele ca o rugină, ca o pecingine,
ca o molimă de nevindecat..
– Cam tristă „zestre”... Dar daca trecem
mai la concret?...
– Dacă-i mai la concret, am să mă explic cam aşa:
am avut fericita, şi nu risc să spun acest cuvânt aproape inexistent la ora
actuală, pentru mine, pentru tine, pentru mii de alde noi; zic, am avut
fericita ocazie să fiu în '90 în Finlanda (pe atunci încă se mai putea pleca). Refuzase
Serafim Saka plecarea în favoarea a vreo zece-douăzeci de alte ţări cu un grup
de parlamentari, vezi c-a fost totuşi – publică cele văzute şi simţite. Şi,
mare minune, să vezi! am fost inclus eu în grupul respectiv! Pai în ţărişoara asta,
care s-a smuls de la imperiul rus in '18 (dacă nu era odiosul război cu Hitler,
Basarabia noastră ar fi putut fi azi o soră a ei, a acestei Finlande), este
astăzi o minune capitalistă, unde şi aerul pe care-1 respiri parcă te
întinereşte, şi luminile vitrinelor şi oglinzile lacurilor te întineresc. Şi
oamenii, chipurile lor atât de puţin mahmure de cum ale noastre te întineresc,
şi cerul de deasupra, şi bogăţia din jur. Dar nu, acest lux nu a fost furat de
la nimeni: finlandezii şi 1-au făcut in sudoarea frunţii. Căci cresc roşii şi
după cercul polar! Da pe noi „fraţii mai mari” ne-au deprins, în caz dacă ne lipseşte
ceva, să furăm unul de la altul. Acest principiu ei 1-au însuşit perfect de la
revoluţie. Ne-au furat pe noi, popoarele de sub călcâiul lor; furându-ne, deci,
ne-au deprins şi pe noi să furăm – contra credinţei, contra Bibliei, contra lui
Dumnezeu. Păi bine, lor, celor care nu au nici un Dumnezeu, cam ce le pasă? Şi
uite că aici mă apropii de tezele cu „suma înfrângerilor şi aceea a achiziţiilor”;
conştiinţele noastre au fost frânte, suntem cu demnitatea frântă, mutilată, încovoiată
spre pământ şi acest fapt îngrozitor pentru un popor s-a putut săvârşi numai în
răstimp de 50 de ani! Ni s-a mutilat mentalitatea, gândim în felul barbarilor şi
procedăm ca ei. Cel puţin aşa a fost până la Marile noastre Adunări Naţionale, când ne-am dat
seama că ne-a ajuns cuţitul la os... Dar nu mai suntem atât de sănătoşi ca să întreprindem
ceva magistral, de epocă (Doamne, care epocă, dacă vine sfârşitul lumii?). Sunt necesare mai multe generaţii care să
regenereze neamul, şi iată-ne treziţi în sfârşit de mileniu numai cu „zestrea”
regretelor şi-a uriaşelor tristeţi că am trăit îndobitociţi.... Iar regretele
te îmbătrânesc îngrozitor... Şi continuu în tonalitatea întrebării tale: totul,
s-a ştiut, totul s-a văzut, totul s-a auzit! Au trebuia să treacă chiar 50 de
ani de minciună ca să ţipăm la cer: „Da! Suntem un popor! Suntem o limbă şi ea
se numeşte româna! Că suntem o naţiune şi ea se numeşte tot român!” Au ne mai
poate ierta Dumnezeu? Dar cred că nici nu merităm mila Domnului... Pentru
laşitate!
– Îmi dau seama că prima întrebare a fost
cam dura, dar înţelege şi tu, timpurile sunt necruţătoare şi ne remodelează
după chipul şi… ne-asemănarea lor. Consider că următoarea întrebare e ceva mai
blindă şi mai obişnuită. Când şi prin ce crezi că te-ai individualizat,
prinzând „contur” distinct de scriitor?
– Contur distinct, zici... Ei bine, hai să ni-l
amintim pe necruţătorul Caragiale care îl întreba pe un muşteriu: „Şi ce zici
dumitale, ce profesiune ai?” La care acela umflă pieptul, aidoma lui Trahanache
când vorbeşte de naţiune, şi răspunde: „Păi, sunt scriitor, domnule!”. Şi unde
iar face Caragiale: „Bine, d-le, ştim noi, am auzit, dar spune, totuşi, ce
profesie aveţi, ce practica?” Muşteriul din nou umflă pieptul şi repetă: „Ţi-am
spus, d-le, sunt scriitor, au nu ştii mata cuvântul?” Nu se lasă Caragiale şi
insistă: „Las-o, nenicule, cu glumele astea proaste, fii serios şi spune ce
lucrezi, de ce profesiune eşti!” Uite cam aşa şi cu „conturul distinct” de care
zici... Cică s-ar fi întâmplat cu Caragiale şi de astea, că n-o fi fost şui de
tot s-o născocească... Marii scriitori ruşi din sec. XIX, şi nu numai ruşi, ci
şi francezi, germani, chiar şi români, poate doar cu excepţia lui Eminescu, au
fost moşieri. Aveau pământ. Deci, le lipsea groaza de a cerşi o bucată de
pâine. Să ne întoarcem la ai noştri. Ţin minte pe unul, chiar mai tânăr, care nu
demult a fost primit membru al Uniunii Scriitorilor, aici la Chişinău , exprimându-se
cam aşa: „Gata, sunt membru al Uniunii şi asta fac… asta pe toată lumea!”
Grozav! Ei bine, acum, umblă şi el pe la aceeaşi uniune, unde tu chiar faci administraţie,
şi cerşeşte, ca şi noi toţi, o bucată de pâine. Precum vezi, avem, toţi astăzi
„contur distinct”! Ce mai! Hai să apelăm la contururi de scriitori mai
distincte, în aceasta ordine de idei, decât noi. Ştii că Goethe a fost cancelar,
ministru de război şi de finanţe, iar Cerrantes a fost rob în Alger, mai apoi răscumpărat.
Că au mai fost Goga, Jukovski, Derjavin, Alecsandri, Claudel, Neruda, Mistral
(Gabriela), Iorga. Păi, ce ne facem cu Bacovia, sărmanul care a fost numai
avocat, Arghezi un biet călugăr, iar marele poet gruzin din secolul trecut Barataişvili
un conţopist la Chlangea
(Azerbaidjan), unde se stinge la 26 ani. Cu Cehov şi Somerset Mougham care au fost
medici (şi încă o sumedenie alde ei) e limpede, precum e limpede cu André
Maurois, de profesie fabricant... Dar ce facem cu majoritatea. împăraţilor
chinezi din imperiile Tan, Min, Sun şi altele care au fost concomitent şi poeţi
superbi? Păi, Mao Zedong, cel mai mare şef al comuniştilor chinezi, nu a fost şi
poet? Am o carte de versuri de-ale lui, editată la Moscova. Am şi-un
volum de versuri al lui Ho Chi Minh. Păi bine, dar marele duce Mussolini crezi
că stă mai prejos de Mao? Italianul scria… romane de bulevard!... Uite că toţi
aceştia şi inc foarte mulţi alţii i-ar fi putut răspunde lui Caragiale la întrebarea
„ce profesie ai, domnule?”. La noi azi nici Vatamanu nu i-ar putea ţine piept,
fiindcă a uitat de când nu mai „face chimie”, acum făcând politică. Cred că nu
a uitat să facă paralel şi poezie! Să-i dea Cel de Sus sănătate! Dar întrebarea
ta este într-adevăr dureroasă şi uite cum o accept eu: da, noi ne-am
individualizat în răstimpul unui regim pe care azi, negându-l, ne negăm propria
individualizare şi, cred, e cazul s-o luăm de la început. Atunci ce e mai bine:
să te individualizezi, aidoma lui Rimbaud Arthur, la numai 19 ani, să-ţi închei
opera pentru a nu te „individualiza” mai departe, sau să te individualizezi la bătrâneţe,
ca Lampedusa cu „Ghepardul”?
– Cum s-ar spune, ghepardul şi-a arătat
ghearele mai spre senectute…
– S-ar putea spune şi aşa… Dar cum să-ţi explic,
că m-ai numit „om intre cuvinte” de la începutul discuţiei noastre?... Eu,
sincer vorbind, nu am trăit între cuvinte, eu le-am ocrotit, le-am muşcat cu dinţii,
le-am ţipat, le-am aruncat uneori la cer, uneori le-am înghiţit ca să nu mi le
audă alţii, spre a nu fi intimidat de prea mare sinceritate. Esenţialul e că eu
nu mi-am minţit cuvintele, – mă inţe1egi ce vreau să spun? Mi-au fost şi-mi mai
rămân dragi, deşi, repet, chiar şi ele, cuvintele, oricât de frumoase ar fi, te...
îmbătrânesc! E grea povara lor. Această povară devine şi mai grea când simţi că
nu ai pentru cine o purta: cel pentru care o meneşti, cititorul nostru, este
absolut aton, stupid, idiotizat de regim, sălbătăcit. Vorbesc de masa cea mare
şi amorfă de cititori pentru care ni se pare scriem cu adevărat. Pe naiba! Sunt
câţiva învăţători, câţiva studenţi, câţiva medici care mai citesc şi suferă când
citesc cele scrise. Aş vrea să-mi reproşezi, aş vrea să-ţi aud replica, dar,
dragă Leo, n-ai să mă poţi convinge de contrariu.
– Din păcate, aşa e…
– Şi poate de atâta povara pare inutilă, ca şi cum
ai turna apă în fântână sau ai duce lemne în pădure… Dar... scriem, fiindcă ne
place să scriem şi hârtia, sărmana, le rabdă pe toate. Este o ambiţie fără de
vârstă – are cam tot atâţia ani, câţi au trecut de când există pe lume
necesitatea sau năravul de-a lăsa semne pe ceva: pe nisip, pe coaja copacilor,
pe hârtia smulsă din ei, pe pământ, pe hermina zăpezii. Ei bine, scriem din
dragoste, crezând că astfel 1-arn apucat pe Dumnezeu de picioare! Fie-aşa cum
crezi tu, dacă zici... Scriitor, cred, a fost Tolstoi, Dostoievski, mare rămâne
Eminescu. Scriitor mi se pare a fi Marquez (şi chiar mare!), cred că nu mai prejos
sunt Aitmatov (şi acesta... ambasador al lui Gorbaciov, la Luxemburg !) şi Druţă al
nostru, Vasilache, sunt preferinţele mele. Asta încă nu înseamnă că nu-i cred
geniali pe Blaga, Bacovia, Goga, că mă lasă rece Ion Barbu şi Arghezi. Îi
citesc cu deosebită plăcere pe Sadoveanu, Rebreanu şi Marin Preda. Cred că
Ileana Mălăncioiu este cea bună poetă din România la ora actuală. Este tot o
părere a mea. Şi dacă nu vreai s-o împarţi cu mine, nici nu te rog. Îmi pare a
fi o sinteză de esenţe care coboară de la Labiş. Nichita ,
Tomozei, Alexandru Ioan, Baltag sau şi mai de departe – Rimbaud, Fundoianu,
Urmuz, Vinea cu „Ora fântânilor”. Apropo, să ne amintim că Ion Vinea a „prins
contur” de poet la ... 64 de ani, în anul când îi şi apare această primă si
splendidă „Ora fântânilor”. Să-i urmăm exemplul? Dar el toată viaţa a mai scris
şi romane, nuvele şi a făcut o splendidă ziaristic! Îl trecem la categoria
„excepţii”, nu-i aşa? Nu te-am plictisit?
– Parcă nu, daca ţinem cont de faptul că
am şi eu... preferinţele mele. Mă rog, cum vorbeai, „daca nu vrei sa le împarţi
cu mine, nici nu te rog!” Eu continuu, totuşi, să te mai „ispitesc”. Şi dacă nu
tăbăra comunismul peste copilăria, juneţea şi maturitatea ta, cum ţi-ar fi
evoluat destinul?
– Cumplită întrebare... Dar cred, dacă nu tăbăra ,
că m-aş fi ales (la 50 de ani, şi doi!) cu mai multe poezii la care să ţin cu
adevărat decât cele inserate în culegerile „Firul Ariadnei” şi „Cântece
de-acasă”. Am câteva poezii care m-ar putea reprezenta şi în „Spicul şi Steaua”,
volumul retrospectiv. Am acum o carte în manuscris. Am scris-o la altă temperatură
decât celelalte, temperatură de spirit şi nu, să zicem, „Cântece de-acasă”,
scrisă în taiga, la 40-50 grade sub zero! Dar, zic, are rost s-o prezint la
editură când nu ajunge hârtie pentru a edita clasicii, pentru a edita o carte
pentru Victoraş, băiatul meu cel mic? Uite, dragul meu, încă o criză care te
îmbătrâneşte. Şi măcar dă-te cu capul de pereţi!
Şi continuu să-ţi răspund la întrebare: dacă nu
tăbăra peste copilăria mea comunismul, aş fi avut azi ce mânca. Să-ţi mărturisesc
că nu-mi ajunge uneori nici de ţigări! Când am avut bani, am tot împrumutata la
mai mulţi. Nimeni nu vrea să întoarcă datoriile, să vezi, ai naibii oameni! Eu
să împrumut nu pot, mor de foame, dar nu pot împrumuta! În copilărie, la tata
şi la mama, n-am dus foame decât doar în anii de cumplită secetă. Tu n-ai de
unde o cunoaşte... Tata a fost un gospodar bun, avea pământ cât trebuie la o
gospodărie cu trei copii, aveam o vie foarte bună, mărişoară, căci vindeam o
bună parte din poamă, nu încăpeau butoaiele în beci, aveam căruţă şi cai, aveam
vacă şi toate acestea în ’49 ne-au fost luate de colhoz, se pare că şi teascul!
Păi nu pot să uit lacrimile şi blestemele mamei că „mi-au luat totul,
mântui-i-ar Dumnezeu de zile!” Se împlinesc şi blestemele, precum vezi. Dar se
muncea de la patru dimineaţa până ce cădea amurgul, prăşeam cu săpuşoare mici
pe care ni le făcea tata nu mai ţin minte cum. La prăşit – toată lumea, mari şi
mici! Cine muncea avea. Cine era leneş şi-i plăcea să stea la umbră vara şi la
un pahar toată iarna nu avea nimic. Păi ăştia care nu aveau nimic au ajuns mai
târziu „nacialnici”. Adică îi conduceau pe alţii. Dar unul care nu ştie să
muncească nu-1 poate conduce pe cel care munceşte! Şi ne-am pomenit astfel cu
ciobani în fruntea satului şi cu bolnavi în fruntea spitalelor, dacă nu şi mai
rău! Şi dacă nu dădea peste mine anul ‚40, adică peste toată generaţia mea,
născută în acest an al dracului ’40, tata m-ar fi dat la vreun liceu de la Botoşani , că nu e departe
de noi. Când aveam trei anişori, m-a dus cu căruţa până la Ştefăneşti, peste
Prut... Ar fi avut cu ce mă întreţine. Astfel dau actele, după zece clase, la Universitate la
Chişinău, unde nu sunt primit: la dictare la limba rusă am luat un „trei”;
Cepurnov, rectorul, mi-a spus că mi s-au trimis actele acasă, n-am ce căuta la Universitate , fiindcă
n-am să pot vorbi ruseşte cu ei... Cu ajutorul răposaţilor Petru Zadnipru şi
Valentin Roşca am intrat cu chiu cu vai la Institutul Pedagogicla Universitate şi mi-am
continuat studiile mai departe cu cei cu care am dat examenele de admitere:
Bolduma, Mătcaş, Ion Ciocanu, Mazilu, Dumeniuc, Lucinschi, Grăjdieru, Dudnic,
Mircea Druc, Mihai Dolgan, criticul, – e-hei, multă lume! Mulţi din ei au ajuns
oameni de treabă! Dar tinereţea s-a dus, Leule, ce să-i faci, nimic nu stă pe
loc, nici pământul măcar...
– Vad că ai simţit pe pielea proprie ce
înseamnă să fii constrâns de anumite circumstanţe, sa fii chiar umilit. Ţi-ai
dori un ceas al revanşei?
– Eu, să fiu răzbunător? Păi bine, dar cui să-i
cer revanşa şi cam la ce bun mi-aş dori acest ceas al revanşei, cum îi zici?
Vorba ta: trăiesc între cuvinte, dorm cu cuvintele, „mănânc” cuvinte, ţip cuvinte,
dacă sunt auzit – mă bucur, dac nu-s auzit – nu-mi pare rău… Am scris şi eu câteva
cărţi, bune, rele, dar le-am semnat şi sunt trăite de mine, suferite de mine...
De-am putea scoate secolul la capăt cu bine, că uite ce se întâmplă în jur –
lumea-şi iese din minţi, „fraţii mai mari” nu mai încap, unde până ieri au încăput
– ne mai cer şi capul!
–
Cum te descurci în starea încurcată a timpurilor din ultimii ani?
–Tare greu... Am colaborat un an, după plecarea de
revista „Moldova”, unde am suferit din dragoste 23 de ani cap în cap, la
colegiul de la Uniune ,
ştii prea bine. Apoi am plecat sau m-au plecat după o elementară opţiune zero,
precum se face. O jumătate de an am fost „imobilizat” acasă: eu, cel deprins să
umblu, să caut, să fac, sa comunic – îmi ieşeam din minţi! M-am dus la Leonida , i-am pus o cerere
pe masă. Ea mi-a spus scurt: „Foarte bine! Puteai sa vii mai înainte!” Astfel
la „Glasul naţiunii” sunt responsabil de trei compartimente – Orpheus, Lecţia de istorie şi Fila
creştină. Parc-o scot la capăt, dacă ne citeşti, dacă nu, îţi spun eu! Am
şi-o ţâră de experienţă, de peste 30 de ani de ziaristică. Nimic nu e mai
frumos, nimic nu e mai dramatic, mai sângeros, mai incredibil chiar, mai
pitoresc, mai captivant, mai dureros, mai aproape decât istoria Patriei noastre
din jurul Carpaţilor. Pentru mine această Lecţie
de istorie, compartimentul de care sunt responsabil, este la fel o lecţie,
una de zile mari, pe care mi-o fac singur şi o fac şi pentru cel care ne
citeşte. Încerc să mă descurc.
Timpurile? Ele au fost şi tot ele au să treacă. Ne
convinge Istoria.
– De aici să purcedem oarecum spre
chestiuni delicate, însă sper să nu forţez prea mult coarda bunului simţ, când
te întreb despre stilul boem de viaţă scriitoriceasca...
– Boem? La noi? De unde?! Ia, aşa, dacă e să ne
ducem cu gândul la perioada dintre cele doua războaie, să mai răsfoim cărţile
cu amintiri ale clasicilor, să ţi-i imaginezi pe Minulescu şi Cincinat la Capşa ! Poate că era o
încercare de boemă literară. Dar să nu uităm că Minulescu trăieşte în tinereţe la Paris , patru ani, revine în
ţară pentru a fi director general în Ministerul Cultelor şi Artelor (un fel
de... Burghiu la noi!), mai apoi director la Teatrul Naţional ,
şi poezia lui din „Romanţe pentru mai târziu” şi „Strofe pentru toată lumea”
predispunea la o dispoziţie de boemă. O viaţă de boem a dus si Urmuz, şi Dimitne
Stelaru, marele şi dragul Nichita, Mircea Dinescu cu „Proprietarul de poduri”,
până a nu se face dizident şi mai apoi preşedinte la Uniunea Scriitorilor
din Bucuresti... Cred că un boem frumos poate fi considerat nea Fane sau nea Fănică
Neagu, pe care 1-am cunoscut, ca să vezi, la Kiev – venise acolo cu „echipa lui de zgomote” –
cu „Dinamo” Bucureşti, şi-am avut ocazia să-1 cunosc astfel şi pe Tamango, goalkeeperrul
Răducanu. De altfel, dacă mi-ai pus această întrebare, să ne amintim de
splendida carte a lui Hemingway „Sarbatoarea care ni1 se uita niciodată” – despre tinereţile lui petrecute tot la Paris. Cartea , ca si
Parisul pentru marele prozator, rămâne o sărbătoare de neuitat. Chişinăul nu
poate servi drept urbe unde ar exista o boemă adevărată, frumoasă. Este o
cloacă unde mişună bandiţi de cea mai stupidă categorie şi unde domină
stupiditatea de altă limbă decât cea matern. La Paris toţi ştiu franţuzeşte!
Şi hai să „închidem barul”, fiindcă nu avem cu ce plăti!...
– Nu înainte de a-ţi mai pune câteva întrebări.
Spre exemplu: Daca ai fi fost în locul lui Adam Întâiul, dar, spre deosebire de
el, ştiind ce te aşteaptă, ai fi muşcat din mar?
– Da eu credeam că vrei să-mi propui să împrumutăm
ceva de la Mânăscurtă
şi să mai... boemim... Ce te-a apucat cu Adam? Sărmanul de el... Îmi aduc
aminte un banc de mai demult, dar cred că e la moment, îl spun şi eu din
auzite. Cică se întoarce Adam – de la câmp, de la cosit, de ia vânătoare şi de
nu mai ştiu de unde, a doua zi după ce muşcase cu Eva din istoricul mr. Se întoarce
fericit, chiuind şi strigă din drum: „Eva! Unde eşti?” Da Eva, cică, după ce
muşcase în ajun mărul, a căpătat sentimentul de ruşine – până la măr umbla
goală prin paradis şi habar nu avea ce-o mai fi şi asta – să te ruşinezi de
propriul tău corp. Păi, şi dacă muşcase şi căpătase sentimentul ruşinii, nu-1
mai aştepta pe Adam cum îl mai aşteptase, ci se ascunse după un tufar şi îşi
acoperea cu mâinile pieptul şi născătoarea, răspunzând: „Sunt aici, Adame”. „Da
ce-o fi cu tine?” o fi întrebat-o Adam. Da ea unde face: „Păi, de cum am muşcat
ieri din mărul cela blestemat, a început să-mi fie ruşine, am început să judec,
să gândesc, am prins oleacă la minte!” Auzind asemenea năstruşnicie din gura
Evei, rămâne Adam trăsnit pe-o clipă, apoi o ia în goană spre grădină şi vine
cu un coş uriaş de mere pe care i-1 pune dinainte. „Na, mai mănâncă!” Dacă aş
fi fost Adam, bineînţeles, aş fi muşcat din măr, dar după aceasta m-aş fi făcut
livădar şi aş fi crescut mere, multe, multe mere – să ajungă pentru toate
Evele!
– Şi tot cam despre domeniile ada-mistice:
de când e lumea şi până azi, ce crezi că poate fi mai populat, raiul sau iadul?
– Cred că raiul, totuşi, Leule, fiindcă în el
ajung şi proştii, dar de ei lumea a fost plină încă de la începuturi...
– În jurul vârstei de 50 de ani, Alfred de
Vigny nota în jurnalul său: „Am doua feluri de prieteni. Prieteni călduţi şi
prieteni ostili... Nu, să flu drept, am prieteni de trei feluri: prieteni care
mă iubesc, prieteni care mă înşeală, prieteni care mă detestă”. Găseşti aici
ceva valabil şi pentru prieteniile tale?
– Mie îmi mai place încă o spusă a acestui
francez: „Între omul aflat la putere şi omul de artă va exista o veşnică
antipatie”. Adică aceştia nu pot fi prieteni niciodată! La facultate, un coleg
pur şi simplu ura poezia. „, citeşti o pagină, hai două… Da cui mai trebuie şi
poezia asta?” Mai apoi, a ajuns „om la putere”. L-a dat afară pe Gheorghe Vodă
din comsomol. Dar nu cred că motivul a fost că nu achita cotizaţiile, ci pentru
faptul că-l bănuia că scrie poezii… Prieteniile de azi sunt foarte lunecoase,
şubrede, simulate elementar de interese. Şi dacă-i să ne referim din nou la Alfred de Vigny, apoi să-ţi
spun că am prieteni care numai mă înşeală… Halal!
– N-ai dori să te referi la o noţiune
extrem de arhaică şi aproape ieşită,azi, din uz, cum ar fi cuvântul de onoare?
– Aş vrea. Dar nu am motive. Pentru că noţiunea,
vorba ta, a ieşit din uz, a dispărut. Iar când e rostită, e rostită cu un gând
anume, dar când între ea şi sinceritate este un „gând anume”, cuvântul de
onoare vine să fie ca şi prietenul care te înşeală, adică perfid.
– Eşti sau nu ghinionist? Dacă nu ştii,
spune-mi ceva în general despre ceea ce ar însemna ghinionul.
– Sunt, ca toţi din neamul lui Adam, despre care
am mai vorbit. Asta e ca şi o loterie –
câştigi, nu câştigi, da mai mult pierzi. Dar a pierde cinstit e la fel
ca şi a câşti cinstit. Unii sunt „norocoşi”, prin măsluiri, cercând a nega
totalmente ghinionul. Mai apoi totuna pierd. Dar, te rog, nu mă mai provoca cu
asemenea soi de întrebări. Fiind ghinionist, mă intimidezi şi mai mult. Mai îmi
aminteşte intrarea la facultate.
– Bine, să încerc alt soi de întrebări.
Cum ar fi şi aceasta: Ce crezi despre popularitate? Ai avut vremuri când ai
cunoscut-o?
– Că m-a preocupat, că nu m-a preocupat, nici nu ştiu,
nici nu am avut timp să meditez dacă există sau nu. Am muncit la maşina de
scris, la tipografie , când şi unde. Pe cei care i-am publicat, când am avut
posibilitatea, cu prima poezie, îi întâlnesc azi foarte „populari”, dar ca să
vezi nici nu mă salută! Nu-i mai întreb de cei şapte ani de-acasă. Uite că ei,
discipolii mei poate se gândesc la popularitate. Popularitatea o fi bună până când
nu te încalecă, până când nu dă peste tine grandomania, până nu plesneşti ca balonul,
căci totuna cineva te va împunge, sau te vei izbi de-un ghimpe, sie şi de
trandafir...
– Pe lângă speranţele fireşti ai avut şi
speranţe elaborate, inventate, ca un fel de basm fantastic irealizabil?
– „Cum mângâie dulce şi-alină uşor/ Speranţa pe
toţi muritorii!” În visele noastre atingem performanţe neobişnuite care întrec
orice speranţă, firească sau inventată. Nu m-am visat rege niciodată! Şi nici
nu sper să fiu. Şi vorba artistului plastic Valentina Rusu-Ciobanu într-un
dialog: „Dacă nu ajungeam pictoriţă, aş fi copt pâine!” Dacă nu aş fi ajuns sa
trăiesc între cuvinte, aş fi ajuns ţăran de care ţara are atât de mare nevoie;
a avut, are şi va avea. Aceştia se împuţinează pe zi ce trece. Acesta e basmul
cel adevărat.
– Îţi propun un alineat ce s-ar intitula:
Divulgarea spaimelor. De ce te temi?
– Eşti sinistru! Mă tem de cutremur, de şobolani
şi de proşti. Proştii se laudă şi foarte multă lume îi crede pe cuvânt. Şi de
aici vin cataclismele sociale. Prostia e universa1ă. Numai prostia n-are leac.
Mai bine cu un deştept la pierdere decât cu un prost la câştig. Dar această
noţiune are şi o altă întorsătură ca acea remarcată de Balzac: „O prostie care
nu reuşeşte devine crimă”
– Care ar fi porunca imperativă pe care ar
trebui să ti-o adresezi ţie-însuţi?
– Iarăşi
revin la compartimentul „Glasul”, numit Lecţia
de istorie. Ţi-am spus că m-am apropiat mai altfel de vieţile domnitorilor,
ale marilor cetăţeni ai Patriei. Am scris, în felul meu de a-i înţelege, despre
Bălcescu şi Alexandru Ioan Cuza, pe care-i consider cei mai mari şi mai
devotaţi ostaşi ai ţării, ai naţiunii. Apoi să-mi dea Dumnezeu sănătate şi
putere să-mi pot iubi Patria şi neamul precum marele şi martirul ostaş al
unirii şi naţiunii care a fost Nicolae Bălcescu! Sună cam ţipător. Dar aşa ar
fi, dacă aşa încă nu este. Şi mai cred cu siguranţă că reîntregirea ţării
româneşti este un act inevitabil. Aceasta au recunoscut-o şi o recunosc şi azi
chiar şi ruşii cei cu mintea nemutilată de imperialism. Spre exemplu, chiar şi
generalul Kuropatkin, cel care a dus război cu japonezii, într-o lucrare numită
„Problemele armatei ruse”, la 1910, scria: „Poporul român din Basarabia, anexată
acum sută de ani, trăieşte însă şi astăzi separat, ca şi cum ar fi afară de
populaţia rusă... În viitor, fie pe cale pacifică, fie în urma unui război,
unitatea poporului român este inevitabilă”. Nu e vorba de „marea grijă” pe care
ne-o purta Kuropatkin, ci de profeţia spuselor sale. Şi m-am bucurat,
descoperind această frază, când pregăteam materialele pentru numărul din 27
martie, Ziua Unirii din 1918. Să credem în reintegrare, în reunire, dar să
credem cum au crezut la timpul lor marii unionişti, care au fost Alecsandri,
Russo, Alexandru Ioan Cuza, Bălcescu, Iacob Negruzzi, Kogălniceanu, Matei
Millo, Avram Iancu, Timotei Cipariu... Precum vezi, lecţia mea de istorie
naţională continuă.
– Îţi urez succese. Dar, precum se
întâmplă în cazurile când, iată-iată, poţi ajunge la o zonă alba în dialog, te
grăbeşti să pui cea mai la îndemână şi deloc originală întrebare, cum ar fi
aceasta, ultima, pe care ţi-o adresez: Ce crezi despre ziua de mâine?
– Să-ţi recit un vers? Ascultă: „Draga mea, mai e
pin-la dezastru? / Pin-la el să ne iubim frumos: / Să mă cred că-s tânărul jugastru,
/ Tu lăcrimioara clopoţind de jos./ /Trăim în ţară tare rău, beteagă – / Goneşte
către guri de-apocalips – /Balaurul mai pândeşte viaţa / Şi Libertatea care-o
am în vis.../ Vai, nu-mi intra în febra agoniei, /Nu mai dispun nici de-un
medicament, / Sunt otrăvite florile câmpiei /Şi ierbile au ars în foc dement. /
/Ne mai menţine încă răsuflarea / Ca o
minune de la Dumnezeu ,/
Ne sunt în comă Muntele şi Marea, / Spre care-am plâns şi-am tot visat mereu…” Că această comunitate în care trăim va
dispărea – este o legitate. Au mai dispărut civilizaţii care au fost şi până la
noi şi până la aceste civilizaţii etc. Ce a mai rămas din Grecia sau din Roma
antică? Câteva cărţi cu drame, câteva coloane arhitecturale, poeziile lui
Ovidiu, Panteonul lui Fidias... Dar au fost civilizaţii şi până la ele –
Mesopotamia, Egiptul, Urartu. Dar în această logicitate nu trebuie fim porci şi
ne râmăm unul pe altul până la dezastru, până când acesta se va declanşa
singur, de la sine... Să nu fim porci şi separatişti. În caz contrar, ne grăbim
noi singuri sfârşitul. Dar la ce bun să-l grăbim? Au nu e mai bine să calci pe
iarbă verde? Am publicat Profeţiile lui Sundar Singh, referitoare la misiunea
spirituală a României. Este un iluminist indian născut în 1889 în regiunea Pungeab,
mort prin 1930. Vrei să-ţi citesc? Uite ziarul: „În anii ce vor veni, în ţara
trăirii voastre România, scoarţa pământului va lua foc, clima va suferi unele
schimbări, cutremurele vor distruge multe din clădirile existente, uragane şi
vânturi puternice terestre şi maritime vor nimici îndrăzneala oamenilor...
România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în
cele din urmă, graţie spiritualităţii sale exemplare, un adevărat focar
spiritual ce va putea fi comparat cu miticul Canaan... România va ajunge una
din cele mai prospere şi mai îmbelşugate ţări, trăind în pace cu toţi vecinii
săi. Basarabia va fi realipită României pentru totdeauna. Poporul rus, cinstind
această ţară, va renunţa la această provincie, curmând astfel multe
neînţelegeri existente...” Ei bine, Leule, dar cam ce grijă să-1 pălească pe
acest profet hindus pentru România, pentru Basarabia? Am subliniat special
fraza care ne priveşte fundamental. Profetul e menit de Cel de Sus, deci el
este obligat să aibă grijă mai mare decât generalul rus despre care-am pomenit!
Dar... Atât despre ziua de mâine! Să mai trăim şi-această zi! Eu rămân optimist
incorigibil, deşi sunt ghinionist... Speranţa este matricea spiritului. Şi dacă
sperăm, suntem, deci, nemuritori, adică domnitori, vieţuitori spirituali peste
toate dezastrele care sunt, care ne aşteaptă! Să sperăm.
1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu