A VEDEA ŞI A METAFORIZA

În timp, atitudinea faţă de scriitură s-a tot modificat. Să zicem, unii autori au căutat… textul-imagine, de unde şi apariţia poeziei vizuale (un teatru al cuvintelor!), ilustrată şi de Caligrame, pe care Apollinaire le considera „une précision typographique а l’époque où la typographie termine brillamment sa carriére, а l’aurore des moyens noveaux de reproduction que sont le cinema et le phonographe”. O atare vizualizare sau această altfel de „amorsare” a discursului dădea de înţeles că „un text nu poate fi abordat pe baza unei gramatici a frazei care să funcţioneze numai conform regulilor sintactice şi semantice”, deoarece expresiile respective „câştigă semnificante diferite în funcţie de diverse situaţii enunţiative care, în mod firesc, implică procedee deictice, menţiuni, presupoziţii de diferite tipuri”, opina Umberto Eco în Lector in fabula, în tentativa de a stabili, împreună cu alţi semioticieni, o teorie a discursului.  

Însă, în plan istoric, grafismul prozodic sau, (şi) altfel zis, atare ideograme lirice nu erau ceva absolut necunoscut, tentative de rezolvări verbo-grafice, să zic aşa, întâlnindu-se încă în literatura antică, ba chiar probate şi de unii din „vecinii de epocă”, simboliştii –, în contururile lor recognoscibile, compuse prin plasarea „constructivă” a literelor, se întâmpla, parcă, repoziţionarea planurilor esteticului şi utilitarului, abstracţiunii şi determinatului, obiectivităţii şi subiectivităţii. Au existat verbo-grafisme şi în vasta perioadă dintre antici şi moderni, Benedetto Croce amintind că „jocuri şi ciudăţenii lexicale şi metrice” se întâlnesc în vechile tratate de Poetică (Dicţionarul poeziei populare al lui Afféò, apărut la Parma în 1777), iar cele mai multe exemple le oferă volumul Rythmica a părintelui Caramuel, editat în 1678; o selecţie de „dificultăţi şi ciudăţenii literare” (compoziţii poetice în formă de cimpoi, de baltag, de cruce etc....) este inserată şi în Litera­tura naţiunii (apendice la Istoria universală în 35 de volume, 1838–1846) a lui Cesare Cantù. Prin urmare, s-ar putea susţine că ingenioasele caligrame apollinaireiene pur şi simplu „resuscitau” „poezia vizuală”, cam în aceeaşi perioadă fenomenul respectiv întâlnindu-se şi în literatura rusă şi ilustrat de aşa-numitele „poeme-beton-armat” ale lui Vasili Kamenski.  

Mai mult ca atât, chiar cu nerevendicată pretenţie de primat, s-ar putea vorbi că, până la spectacolul grafic al poemului, semnificaţia... extratextuală (adică cea care reiese nu din „miezul” cuvântului, ci din diagramarea sa şi poziţionarea-i în discurs, în raport cu alte cuvinte, ca aspect/ efect optic) a fost prezentă în pagina scrisă pentru teatru, precum observa şi Livia Cotorcea („Trecerea între paranteze a cuvântului auctorial în indicaţiile scenice, lista personajelor, numerotarea scenelor şi actelor atestă, şi grafic, trimiterea de la text la spectacol. De aici privit, textul se dovedeşte a fi semn al spectacolului. Odată spectacolul realizat, acesta devine semn al textului”). Fenomenul vizează, deci, un mai cuprinzător demers, când prin figurarea textului se caută tangen­­­ţele sugestive dintre concretul „pipăibil” şi spaţiul extra-cotidian al artelor. În anumite cazuri, s-ar putea spune că respectivele compoziţii în baza alfabetului abordat (şi) sub aspect ludic, ca şi în cele ale pictorilor cubişti, sunt „împănate” din elemente lirice. Şi aici n-ar fi contraindicat, probabil, să recurgem la un recul cronologic de mai bine de jumătate de secol până la apariţia Caligramelor, pentru a invoca poemul Peretele al lui Théophile Gautier, în care, după ce descrie un simplu zid de casă, autorul constată că: „Acest perete e ca şi cum un tablou gata împlinit, demn de atenţia pictorilor, însă pentru a-l reda (reproduce) e nevoie de o pensulă cutezătoare şi o paletă bogată”. Astfel, în creaţia lui Gautier se zămisleşte metoda transpoziţiei, adică – a transferului în literatură a procedeelor specifice artelor plastice, care avea să aibă un viitor prolific. Inclusiv, în mod exemplar, în Caligramele apollinaireiene în care „concreteţea” vizualizată învedera faptul că jocul grafic al verbelor nu avea nimic în comun cu principiul „cuvintelor în libertate”, proclamat de futurişti, constatarea în cauză anticipând, indirect, parcă, polemica în care, peste ani, unii semioticieni susţineau că discursul estetic semnifică obiecte, iar alţii, inclusiv M. Bahtin, considerând că denotaţia cuvântului poetic este valoarea. În Caligrame însă, parcă înseşi cuvintele deveneau, dacă nu obiecte, – cu certitudine, elementele constitutive „vizibile” ale acestora. S-ar putea spune că procedeul ţine (şi) de nişte mişcări strategice în... exteriorul limbajului, dar care, într-o anumită măsură, antrenează în procesul de extra-repre­zentare şi interiorul semnificant al acestuia. E o regizare a grafiei cuvântului, dar şi a compoziţiei frazei în vederea complinirii, prin sugestie „suplimentară”, a semnificaţiilor noţiunilor, metaforelor, textului (poeziei) în general, ca o invenţiune ce ar putea avea rolul ei nu doar în neobişnuita, conturare netradiţională a formei, ci şi în 

potenţarea conţinutului, ideaţiei într-un complex asociativ, plurisemantic. În acelaşi timp, prin forma-i picturală, poemul pare oarecum a se... reifica, a deveni, adică, el însuşi obiect (în relaţii cu alte obiecte), nu doar spirit, implicit „deconspirând” obsesia lui Apollinaire pentru ceea ce e „a liniei nobleţe”, „care a împlinit imaginile”, precum spunea, într-o notă explicativă la poemele respective mai întrebându-se: „Acest «glas al luminii» nu este oare chiar desenul, adică linia?” Pentru că, modelând cu migală liniile de cuvinte, de litere, Apollinaire ţinea/ ţintea să pună în aplicare (şi) o strategie grafică a prozodiei, prin care configuraţiile spaţiale tipografice să reprezinte imagini plastice sugestive, ca plus de sens, de mesaj. Iar în toate aceste construcţii/ deconstrucţii ideogramice erau deja remarcabile elementele de orientare a poeziei către ceea ce s-a numit şi cubism literar.

Tot de contextul dispoziţiilor apreciative ce analizează eventuala semnificaţie axiologică a obiectului în sintaxa estetică ţine şi următoarea opinie a lui Nichita Stănescu (din eseul Fiziologia poeziei sau despre durere): „Ca vehicul poetic, cuvântul scris tinde să-şi piardă proprietăţile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziţie, sau chiar o frază are valoarea funcţională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem”. De fapt, proprietăţile sintactice nu se pierd, ci doar se transformă, se redefinesc, încât devine explicită, remarca Livia Cotorcea, „semnificaţia iconică a sintaxei, văzută ca mulţime de cuvinte, încremenite într-un moment dat al mişcării lor” şi „arătând” lumea „ca formă plastică sau ca un conglomerat de obiecte”, dar nu atât în tendinţa de a anula intenţionalitatea relaţională a discursului, cum crede autoarea citată, ci doar modificând-o, făcând-o... transparentă (!) (pentru că e posibil ca noi, adică, să recreăm contururi din... invizibil(itate), precum într-un poem nichitastănescian în care se spune: „Am adus cu mine turma mea de lei străvezii”. Prin urmare, cuvântul nu doar „se desface din determinarea lui relaţională”, ci şi realizează altfel de consecuţii (imprevizibil... „determinate”!) cu celelalte elemente constitutive ale poemului.

Se poate spune că în ideogramele lirice Apollinaire se situează pe poziţia arhitectului ce dă desene, planuri, schiţe, proiecte, deduse din cuvinte şi chiar cu caligrafia acestora (ornamentica „bucheristică” a lor), ca în poemele Inima, coroana şi oglinda; Ploaia; Cravata şi ceasul, aici remarcându-se „vădit” potenţialitatea teatrală a frazei ca exterioritate grafică... Adică, modalitatea de dispunere a versurilor, de articulare grafică a lor, ca nişte linii de diverse siluete, contururi, indică unele chipuri umane, de animale, forme de case sau cele numite de titlurile date imediat-sus. Spre exemplu, poemul Ploaia e scris vertical-înclinat faţă de baza paginii, literă sub literă, ceea ce ţine să amintească atare fenomen lacustru natural. „Plouă cu voci de femei de parcă aceste femei murit-au deja chiar şi în amintiri – şi voi – lichide şuviţe ale preaminunatei întâlniri din viaţa mea risipindu-vă în stropi”. Iar înrămarea oglinzii e compusă din silabele cuvintelor secţionate (aminteam de grafica... bucherismului) care, „reînchegate” la lectură, dau un adagiu liric: „În această oglindă sunt întemniţat eu cel viu şi deocamdată real astfel reprezentându-mi nu o oglindire ci heruvimii”, în adâncul oglinzii în locul chipului uman fiind plasat numele poetului: Guillaume Apollinaire.

În fine, cu titlu de plasament tipologic de ordin general, se cere precizat că experienţele (ludico-lucide, aş zice!) poetico-picturale ale lui Apollinaire, precum era şi dispunerea neobişnuită a textului, rămân afine căutărilor dadaiştilor şi suprarealiştilor, dar – ca derivate de aici – şi probelor ceva mai schematice ale letriştilor şi spaţialiştilor, unii dintre care acordau o importanţă manifestă elementelor ludico(fantezist)-tipografice.

DESPRE AVANGARDA UCRAINEANĂ

 Mihai Hafia Traista

„DE STRAJĂ LÂNGĂ EI, PUNE-VOI CUVÂNTUL!...” – ANTOLOGIA AVANGARDEI UCRAINENE

                                    

                                    (Din revista "Saeculum")

„Peste atâtea cărţi nescrise, lichidate odată cu autorii lor, – neagra carte a comunismului…”

                      Leo Butnaru

            Când în revista literară tărgumureşeană Vatra  (numerele 3-4 din anul 2010) a apărut Avangarda poetică ucraineană, semnată de Leo Butnaru, am îndrăznit să-i cer binecunoscutului scriitor permisiunea de a publica această nepreţuită operă în revista Mantaua lui Gogol, iar domnia sa mi-a răspuns:  „Dragă Mihai, abia m-am întors din Lituania şi, fiind în bună dispoziţie, sigur că vă permit să selectaţi şi să publicaţi textele care vă interesează.” Imediat după ce am publicat primul capitol Ajungând din urmă contemporaneitatea… Domnul Butnaru mi-a scris: „Mihaiule, bun găsit! Mă bucur că textele mele se potrivesc pentru Mantaua lui Gogol”.

            Din păcate, o spun cu mare tristeţe în suflet, Poezia avangardei ucrainene  l-a interesat mai mult pe cititorul rom?n, dec?t pe cel ucrainen din Rom?nia. Se pare că la fel se întămplă şi în Ucraina şi acest lucru nu a trecut neobservat nici de însuşi  autorul ei, deoarece ?ntr-un interviu pe care l-a acordat jurnalistului Oleh Koţarev de la publicaţia online День Kiev.ua domnia sa spune:  „Din păcate la voi (în Ucraina) nu se receptează şi nu se înţelege rolul avangardei în contemporaneizarea culturii ucrainene. Când a apărut această traducere am semnalat apariţia ei, împreună cu coperta minunatei reviste Vatra, pe paginile căreia a apărut, multora dintre publicaţiile literare ucraine şi organizaţiile cultural artistice, însă nu am primit nici un răspuns...”

            După patru ani, în 2014 la prestigioasa Editură TipoMoldova, în sfărşit a văzut lumina tiparului antologia Avangarda ucraineană (poezie, manifeste, eseuri, artă plasică). Desigur apariţia ei a fost semnalată în revista literară a scriitorilor  ucraineni din România Naş holos (nr. 245), de câtre publicistul Ioan Chideşciuc, căruia domnul Leo Butnaru, prin intermediul meu, i-a transmis mulţumirile sale.

            Pe de o parte această antoligie este un omagiu adus „Golgotei literaturii ucrainene”, „Generaţiei împuşcate” din 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki a fost executată aproape întreaga elită ucraineană,  100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene – „Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată!”, iar pe de altă parte ea restabileşte punţile dintre „fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste şi perniciosul realism socialist...”

Conform unui martirologiu publicat, de abia în anul 1991, în timpul represiunilor staniliste din anii 30 au fost împuşcaţi 130 de scriitori; 11 s-au sinucis nemaiputând răbda umilinţele la care au fost supuşi; 119 au fost deportaţi în lagăre; 33 au fost reprimaţi; 188 s-au întors din detenţie cu sănătatea zdruncinată.  În total 481 de jertfe.

Politica Kremlinului ?i considera pe scriitori ca fiind „inginerii sufletelor” care trebuiau să se dezică de interesele naţionale al propriului său popor, în acelaşi timp suprimă activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme.

Înfiinţată în anul 1934, de către regimul stalinist, Uniunea Scriitorilor din Ucraina Sovietică publică numai creaţiile autorilor  care preamăresc partidul bolşevic şi pe Stalin.

Încă în anul 1933 Pavlo Tîcina scrie poezia Partidul ne  conduce. Astfel Maksim Rîlski, Volodimir Sosiura, Mikola Bajan,  Andrii Malîşko, Andrii Holovko nu pot fi numiţi „inginerii sufletelor” ci mai degrabă „miliţienii sufletelor”, după cum i-a numit în anul 1934 Hrihori Kosinka, executat şi el în luna decembrie a aceluiaşi an.

Suprimarea intelectualităţii este de fapt o trăsătură comună a tuturor regimurilor totalitare. La fel ca şi regimul hitlerist, regimul stalinist ajungând la putere, căuta să distrugă organizarea democratică. Diferenţa dintre ele consta în aceea că regimul hitlerist îşi manifesta în mod explicit scopurile ca de exemplu exterminarea evreilor sau atitudinea nemiloasă a lui Hitler faţă de persoanele cu handicap, pe care o preia şi regimul stalinist.

Nu avem dreptul  să uităm tragedia cobzarilor ucraineni, bieţilor cobzari şi cântăreţi din liră orbi care cutreierau satele cântând durerea şi suferinţele victimelor holodomorului din anii 1932-1933. În decembrie 1934, sub pretextul organizarii unei olimpiade republicane au fost adunaţi şi împuşcaţi peste trei sute de cobzari ucraineni.  Regimul stalinist îşi ascundea în permanenţă scopurile. Mai mult, bolşevismul şi-a anexat idealurile universale de umanitate, libertate şi dreptate, în timp ce era exact contrariul, fapt care îl făcea cu mult mai periculos decât nazismul. În plus, dacă regimul nazist nu a rezistat decât 12 ani, sfârşind prin a se prăbuşi în războiul pe care l-a declanşat, regimul comunist, prin prezenţa sa în tabăra învingătoare după cel de-al doilea Război Mondial, s-a întărit.          

S-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre tragedia intelectualităţii ucrainene, mulţi aruncând vina pe Rusia, pe poporul rus... „În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, spune autorul, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor ’30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală, necruţînd pe nimeni, oriunde s-ar afla în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei (…) Dar suferinţele lui Pasternac, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de… dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige p?inea cea de toate zilele?...” – se întreabă Leo Butnaru.

            În prefaţa antologiei autorul prezintă specificul avangardei ucrainene dar şi problemele cu care se confruntau avangardişti, iar una dintre ele, cea mai importantă era cea a identităţii  lingvistice „ale funcţionalităţii moderne a limbii ucrainene care, secole la rând, fusese „umilită”, marginalizată de oficios-imperialistă limba rusă.”         

Criticul Vissarion Grigorievici Belinski, pozând în liberal, îmbrăcat în toga „tribunului”, fiind într-adevăr „paznicul bunurilor imperiei împotriva răzvrătirii ucrainene”, vorbea cu mare ură şovină despre „patriotismul haholesc” al lui Taras Şevcenko: „Acest radical hahol a scris două calomnii – una la adresa ţarului, iar alta la adresa ţarinei (...) Ah haholii îştia – nişte berbeci! Se fac liberali în numele găluştelor şi colţunaşilor cu slănină!”

După părerea lui Belinski, nici nu putea fi vorba despre o naţiune ucraineană. Considerându-i doar un simplu trib el spune: “Tribul poate avea doar cântece populare, nu poate avea decât folclor şi nicidecum nu poate avea poeţi, cu atât mai mult poeţi mari, care apar doar la naţiunile mari. (...) Gogol iubeşte nespus de mult Ucraina, dar cu toate acestea nu scrie în limba ucraineană, ci în limb rusă. În poezia lui întâlnim destule elemente pur ucrainene despre care nici nu poate fi vorba în poezia rusă, dar totuşi cine l-ar numi poet ucrainean?”

„Limba kievenilor, spune Leo Butnaru, se cerea imperios recondiţionată, înnoită, împlinită, desăvărşită, lucru înţeles perfect de moderniştii şi avangardiştii care, asemeni colegilor lor ruşi, dar din alte perspective şi presaţi de alte necesităţi, au declanşat un adevărat proces de neologizare.”

            „De strajă lângă ei, pune-voi cuvântul” – scria marele Cobzar al neamului ucrainean, Taras Şevcenko într-unul din poemele sale, prorocind parcă că peste „Generaţia împuşcată” nu se va cerne uitarea, şi aşa şi este, memoria avangardiştilor ucraineni, de astăzi v-a fi străjuită şi de cuvântul marelui scriitor Leo Butnaru.    

                                                                                            

POEŢII RUŞI ŞI PATRIA SAU - DUHUL LERMONTOVIAN

CU UN NOD ÎN GÂT, DECONSTRUIND MITOLOGIIx

(capitol din studiul "Românii şi enciclopedia sufletului rus")

            Dar, după ce parcurgi „Enciclopedia…”, din cele dezvăluite şi taxate drastic de Viktor Erofeev, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie, au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, basarabenii, dar şi românii în totalitate, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filozofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la Bucureşti sau Chişinău, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev. Nu plac nici tinerii, spuneam, unul dintre ei fiind Al. Vakulovski care, la întrebarea-constatarea unui confrate –  „Citez dintr-un text de-al tău: «Moldoveni idioţi. Suntem conduşi de idioţi. Şi idioţi suntem, dacă aşa e. Deci, idioţilor! Vorbitori într-o limbă de stat!». Înseamnă că acest interviu îl facem doi idioţi – eu şi tu. De ce?”, – răspunde: „Aşa scriam eu? OK. Păi da, suntem idioţi. Văd că nu suntem nicicum în stare să ieşim din ghetou şi ne aflăm tot timpul la margine – la limita limitelor. Unii oameni mai învaţă ceva din greşelile lor, iar noi, moldovenii, suntem varză. Orice lovitură sub centură ne face handicapaţi şi nu facem niciun pas înainte, când primim şuturi în cur. Ţie ţi se pare normal să avem comuniştii la putere acum?”.

La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

Curajul lui Lermontov a fost de o motricitate pilduitoare pentru poeţii ce aveau să vină după el. La rândul său, Lermontov avusese de exemplu atitudinea dramatic-biciuitoare a filosofului, poetului, estetului, clericului Vladimir Peciorin, trecut la catocilism, pe care, se presupune, Lermontov l-ar fi avut de protoptip pentru Peciorin din romanul „Un erou al zilelor noastre”.

În unul din poemele sale Vladimir Peciornin are următoarele versuri-anateme, adresate Rusiei, pe care curând o va părăsi, iar guvernanţii acesteia retrăgându-i cetăţenia: „Ce dulce e să îţi urăşti patria/ Aşteptând avid peirea ei!/ Şi în distrugerea patriei tale să vezi/ Pronia cerească a renaşterii!” („Как сладостно отчизну ненавидеть/ И жадно ждать её уничтожения!/И в разрушении отчизны видеть/ Всемирную десницу возрождения!”)

În secvenţa „Instalarea pesimismului” naratorul „Enciclopediei sufletului rus” conversează cu unul din interlocutori, primul constatând ceva foarte important, concluziv: „Amarul din gură este esenţialul gust al patriei. Imposibilitatea de a-i impune patriei să muncească pentru sine. Neputinţa de a depăşi veşnica înstrăinare a statului – de om. Interminabila văicăreală. Verbobludnicia (slovobludie) disidenţilor. Martirologul. Nemărginita nemernicie a vieţii ruseşti. Când viaţa merge contra vieţii. Înălţarea disperării la rang de eroism şi de ultim adevăr naţional. Deziluzia dictează dezgustul faţă de ţară.

  – Duhul lui Lermontov, generaliză Saşa”.                                                           

Da, Erofeev renaşte, reactualizează duhul lui Lermontov care, analizând, la timpul său, cultura ţării sale, declară că omul rus este foarte bolnav şi boala ar fi una incurabilă.

În virtutea şi respiraţia acestui duh şi astăzi sunt căutate, întru funcţionalitate edificatoare, elementele-cheie ale poeziei care constituie raportul dintre persoană, cetăţean, artist, personalitate – cu statul. Trecând prin spiritul recalcitrant-radical al avangardiştilor. Ca la Velimir Hlebnikov, spre exemplu:

„Circa (de poliţie) e mare lucru,

Capital, aş zice. Este locul unde

Ne-ntâlnim eu şi statul,

Astfel statul reamintindu-mi că dânsul

Mai există”.

Uşor echivoc, dar de asemenea edificator, este poemul „Rusia” al celui mai radical dintre cubofuturişti, Aleksei Krucionîh:

„împotmolindu-te munca şi porcăria

 te-nalţi vânjoasă scumpo ce ne ai pre noi

 cum ţărăncuţa ce-şi salvează fetia

 îngropându-se până la brâu în noroi

 târăşte-te înainte prin noapte şi slin

 jubileze benevolu-ţi vecin”.

Să reţinem referinţa la „porcărie” – şi Erofeev revine, judicios, în câteva rânduri la raportul de nemăgulitoare comparaţie „rus – porc”, vehiculată de unele popoare europene. Voi relua această temă ceva mai în avalul „Enciclopediei…” sale.

Peste epoci,  Ivan Ahmetev concluzionează cu o memorabilă perspicacitate:

„dar nu

nu de aia că (Rusia) e sovietică

eu spre exemplu consider

că ţarul Nikolai I

a fost un om sovietic

adică

această substanţă

a existat dintotdeauna”.

Sau alt poem, şi mai dur, care vine atât în continuarea, cât şi întru explicarea precedentului:

„Ca zimbrul mă repezii spre Asfinţit

În Polonia mă proţăpesc flocos

Finlandezii mi-s undeva în coapsă

Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz

Cu burduhanul stau peste China

Coada mi-o uitai prin Alaska

Blana mi-a îngheţat – nu se topeşte –

Vechiul chip al slavonismului”.

E aici o atitudine onestă a poetului rus autentic, crescut în respectul faţă de tradiţia de a spune adevărul, oricât de amar, (şi) despre propria ţară, atitudine ce se relevă pentru prima oară, spuneam, în celebrele două catrene ale lui Lermontov. Secundul e următorul:

„Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui”

                       (trad. mea – L. B.).

Deloc întâmplător faptul că în imediata apropiere a începutului „Enciclopediei...”, al treilea ei capitolaş se intitulează „Duşmanul poporului”, ce e, bineînţeles, şi auctorial-autoreflexiv.

Am zis/ scris capitolaş, deoarece studiul-naraţiunea e alcătuit/ă din scurte secvenţe ideatice, tematice, uneori – dintr-un singur rând, nu obligator aforistic, ci, nu o dată,  oarecum enigmatic, ciudat, ca şi „rupt” din context, însă care contribuie la creare unui suflu general, integrator al fragmentarismului numit „Enciclopedia sufletului rus”. Un simplu click la calculator – pe „statistică” – ne arată într-o clipită că fragmentele-capitole sunt 370, repartizate în 4 compartimente: „Eu te iubesc”, „Eseuri” (în sensul „încercărilor” lui Montaigne), „Morga de cinci stele”, „Serîi e în ordine”. Scurte şi scurtissime, capitolele, gen puzzle, ca o cascadă de secvenţe derulate când accelerat, când ralanti; text sincopat, de un antrenant palpit narativ. În atare regie „vioaie”, cititorului parcă i s-ar provoca zorul, nerăbdarea de a trece de la o secvenţă-subiect la alta. În unele cazuri, locul de „capitol” îl ţine doar o simplă propoziţiune, spuneam, un fel de pseudoaforism confuz, fără ieşire, care se autodevoră ca un minuscul Ouroboros – un şarpe ghemiş, mic-micuţ, ca o şopârlă de cuvinte, precum în constatarea (capitol!): „Închisoarea e mai bună decât armata, însă armata e mai bună decât închisoarea”. Şi dacă un personaj din „Cinci fluvii ale vieţii” (altă carte celebră a lui Viktor Erofeev) zice că, dintre religiile lumii: „Doar unul budismul se mai ţine tare, graţie paradoxismului său”, de ce nu s-ar servi, întru supravieţuire, de paradox – şi proza, arta în general?... Astfel că, în „Enciclopedie...”, ici-colo, de la o pagină la alta, absurdul, paradoxalul punctează cu efect. Ideea e tocmai lipsa oricărei idei plauzibile. Acceptabile. Din punct de vedere-apreciere logic(ă).

Un scriitor de prim-plan, precum este Viktor Erofeev, ştie a puncta. Cu efect, spuneam. Iar „Enciclopedia...„ sa poate fi asemuită unui amplu mozaic din punctări. În ultimă instanţă, artistul-mozaicar, când potriveşte pietricica, ciobul (...drobul) în ansamblul lucrării, de asemenea parcă ar pune nişte puncte. Cu care marchează, adică, în dinamica alcătuirii, devenirii compoziţiei, desfăşurării subiectului. Cu tentă prozo-eseistică. Etno-psihologică. Pentru că textul lui Erofeev e tocmai un zig-zag pe verticală, când proza ba coboară în eseistică, ba revine la înălţimea sa. Dar trebuie spus că ceea ce s-ar numi nivelul eseistic e aici de asemenea destul de înalt, încât, pe alocuri, genurile se întrepătrund la o altitudine considerabilă...

Să revenim însă la al treilea capitol(aş) ce se intitulează „Duşmanul poporului” care, sigur (şi sugrumător – eternul nod în gât al rusului nemulţumit!), consună, dramatic, cu suspiciunea ochiului „oriunde la vânat”, cu auzul „pe urmele oricui” din finalul poemului lermontovian. În fine (de etapă), trebuie menţionat că „Enciclopedia...”  reprezintă parcă „un război civil al sensurilor, însă acesta nu ar fi un bunt al maselor populare şi nu e o răsturnare bolşevică de regim absolutist-sobornicesc”, după expresia lui A. Davîdov.

ACUM 23 DE ANI, UN INTERVIU CU ANATOL CIOCANU

Anatol CIOCANU

DACĂ N-AR FI TĂBĂRÂT COMUNISMUL PESTE COPILĂRIA, JUNEŢEA ŞI MATURITATEA NOASTRĂ...

Leo Butnaru: - Mă cam ştie lumea pus pe întrebări şi, după ce am ispitit mai mulţi colegi, era firesc să vin cu probele dialogului şi la tine, dragă Anatol Ciocanu, rugându-te să accepţi acest „interogatoriu” despre un om între cuvinte, care eşti tu. Dar, hai sa simplific tentaţia metaforică şi să-ţi adresez prima întrebare despre ceea ce nu se ştie, nu se vede, nu se aude, despre suma achiziţiilor, dar şi despre suma înfrângerilor şi auto-înfrângerilor intime; despre suma renunţărilor, abdicărilor. Ai o atare „zestre”?

Anatol Ciocanu: – Am, ca toată lumea. Dar vreau să-ţi mărturisesc, că dacă am ajuns la vârsta interviurilor, am îmbătrânit – vai, ce cuvânt! – am impresia că, pronunţat, nu mai poate inspira nicio speranţă. A îmbătrânit lumea, a îmbătrânit Maica Natură. au îmbătrânit, s-au şi călătorit în lumea celor drepţi părinţii noştri, ne-au îmbătrânit visele din tinereţe, ne-au îmbătrânit speranţele, ne-au îmbătrânit cărţile copilăriei şi tinereţii. Pe mine, personal, mă îmbătrâneşte acum orice ştire urâtă, mă îmbătrâneşte această societate stupidă pe care am moştenit-o integral de la bolşevism, mă îmbătrâneşte înjurăturile din stradă, mă îmbătrâneşte imbecilitatea, monstruoasa noastră lipsă de orice, în primul rând de cultură, de bună cuviinţă, apoi de bun simţ, mai apoi de bună creştere, apoi lipsa de bună înţelegere între oameni. S-au stins noţiunile de dragoste, caritate, bunătate, cumsecădenie, respect, onoare, drept şi dreptate, responsabilitate şi omenie... Mă îmbătrâneşte sistemul care, vrând-nevrând, dar dintr-o stupidă inerţie, ne mai domină conştiinţele ca o rugină, ca o pecingine, ca o molimă de nevindecat..

– Cam tristă „zestre”... Dar daca trecem mai la concret?...

– Dacă-i mai la concret, am să mă explic cam aşa: am avut fericita, şi nu risc să spun acest cuvânt aproape inexistent la ora actuală, pentru mine, pentru tine, pentru mii de alde noi; zic, am avut fericita ocazie să fiu în '90 în Finlanda (pe atunci încă se mai putea pleca). Refuzase Serafim Saka plecarea în favoarea a vreo zece-douăzeci de alte ţări cu un grup de parlamentari, vezi c-a fost totuşi – publică cele văzute şi simţite. Şi, mare minune, să vezi! am fost inclus eu în grupul respectiv! Pai în ţărişoara asta, care s-a smuls de la imperiul rus in '18 (dacă nu era odiosul război cu Hitler, Basarabia noastră ar fi putut fi azi o soră a ei, a acestei Finlande), este astăzi o minune capitalistă, unde şi aerul pe care-1 respiri parcă te întinereşte, şi luminile vitrinelor şi oglinzile lacurilor te întineresc. Şi oamenii, chipurile lor atât de puţin mahmure de cum ale noastre te întineresc, şi cerul de deasupra, şi bogăţia din jur. Dar nu, acest lux nu a fost furat de la nimeni: finlandezii şi 1-au făcut in sudoarea frunţii. Căci cresc roşii şi după cercul polar! Da pe noi „fraţii mai mari” ne-au deprins, în caz dacă ne lipseşte ceva, să furăm unul de la altul. Acest principiu ei 1-au însuşit perfect de la revoluţie. Ne-au furat pe noi, popoarele de sub călcâiul lor; furându-ne, deci, ne-au deprins şi pe noi să furăm – contra credinţei, contra Bibliei, contra lui Dumnezeu. Păi bine, lor, celor care nu au nici un Dumnezeu, cam ce le pasă? Şi uite că aici mă apropii de tezele cu „suma înfrângerilor şi aceea a achiziţiilor”; conştiinţele noastre au fost frânte, suntem cu demnitatea frântă, mutilată, încovoiată spre pământ şi acest fapt îngrozitor pentru un popor s-a putut săvârşi numai în răstimp de 50 de ani! Ni s-a mutilat mentalitatea, gândim în felul barbarilor şi procedăm ca ei. Cel puţin aşa a fost până la Marile noastre Adunări Naţionale, când ne-am dat seama că ne-a ajuns cuţitul la os... Dar nu mai suntem atât de sănătoşi ca să întreprindem ceva magistral, de epocă (Doamne, care epocă, dacă vine sfârşitul lumii?).   Sunt necesare mai multe generaţii care să regenereze neamul, şi iată-ne treziţi în sfârşit de mileniu numai cu „zestrea” regretelor şi-a uriaşelor tristeţi că am trăit îndobitociţi.... Iar regretele te îmbătrânesc îngrozitor... Şi continuu în tonalitatea întrebării tale: totul, s-a ştiut, totul s-a văzut, totul s-a auzit! Au trebuia să treacă chiar 50 de ani de minciună ca să ţipăm la cer: „Da! Suntem un popor! Suntem o limbă şi ea se numeşte româna! Că suntem o naţiune şi ea se numeşte tot român!” Au ne mai poate ierta Dumnezeu? Dar cred că nici nu merităm mila Domnului... Pentru laşitate!

– Îmi dau seama că prima întrebare a fost cam dura, dar înţelege şi tu, timpurile sunt necruţătoare şi ne remodelează după chipul şi… ne-asemănarea lor. Consider că următoarea întrebare e ceva mai blindă şi mai obişnuită. Când şi prin ce crezi că te-ai individualizat, prinzând „contur” distinct de scriitor?                                                                                        

– Contur distinct, zici... Ei bine, hai să ni-l amintim pe necruţătorul Caragiale care îl întreba pe un muşteriu: „Şi ce zici dumitale, ce profesiune ai?” La care acela umflă pieptul, aidoma lui Trahanache când vorbeşte de naţiune, şi răspunde: „Păi, sunt scriitor, domnule!”. Şi unde iar face Caragiale: „Bine, d-le, ştim noi, am auzit, dar spune, totuşi, ce profesie aveţi, ce practica?” Muşteriul din nou umflă pieptul şi repetă: „Ţi-am spus, d-le, sunt scriitor, au nu ştii mata cuvântul?” Nu se lasă Caragiale şi insistă: „Las-o, nenicule, cu glumele astea proaste, fii serios şi spune ce lucrezi, de ce profesiune eşti!” Uite cam aşa şi cu „conturul distinct” de care zici... Cică s-ar fi întâmplat cu Caragiale şi de astea, că n-o fi fost şui de tot s-o născocească... Marii scriitori ruşi din sec. XIX, şi nu numai ruşi, ci şi francezi, germani, chiar şi români, poate doar cu excepţia lui Eminescu, au fost moşieri. Aveau pământ. Deci, le lipsea groaza de a cerşi o bucată de pâine. Să ne întoarcem la ai noştri. Ţin minte pe unul, chiar mai tânăr, care nu demult a fost primit membru al Uniunii Scriitorilor, aici la Chişinău, exprimându-se cam aşa: „Gata, sunt membru al Uniunii şi asta fac… asta pe toată lumea!” Grozav! Ei bine, acum, umblă şi el pe la aceeaşi uniune, unde tu chiar faci administraţie, şi cerşeşte, ca şi noi toţi, o bucată de pâine. Precum vezi, avem, toţi astăzi „contur distinct”! Ce mai! Hai să apelăm la contururi de scriitori mai distincte, în aceasta ordine de idei, decât noi. Ştii că Goethe a fost cancelar, ministru de război şi de finanţe, iar Cerrantes a fost rob în Alger, mai apoi răscumpărat. Că au mai fost Goga, Jukovski, Derjavin, Alecsandri, Claudel, Neruda, Mistral (Gabriela), Iorga. Păi, ce ne facem cu Bacovia, sărmanul care a fost numai avocat, Arghezi un biet călugăr, iar marele poet gruzin din secolul trecut Barataişvili un conţopist la Chlangea (Azerbaidjan), unde se stinge la 26 ani. Cu Cehov şi Somerset Mougham care au fost medici (şi încă o sumedenie alde ei) e limpede, precum e limpede cu André Maurois, de profesie fabricant... Dar ce facem cu majoritatea. împăraţilor chinezi din imperiile Tan, Min, Sun şi altele care au fost concomitent şi poeţi superbi? Păi, Mao Zedong, cel mai mare şef al comuniştilor chinezi, nu a fost şi poet? Am o carte de versuri de-ale lui, editată la Moscova. Am şi-un volum de versuri al lui Ho Chi Minh. Păi bine, dar marele duce Mussolini crezi că stă mai prejos de Mao? Italianul scria… romane de bulevard!... Uite că toţi aceştia şi inc foarte mulţi alţii i-ar fi putut răspunde lui Caragiale la întrebarea „ce profesie ai, domnule?”. La noi azi nici Vatamanu nu i-ar putea ţine piept, fiindcă a uitat de când nu mai „face chimie”, acum făcând politică. Cred că nu a uitat să facă paralel şi poezie! Să-i dea Cel de Sus sănătate! Dar întrebarea ta este într-adevăr dureroasă şi uite cum o accept eu: da, noi ne-am individualizat în răstimpul unui regim pe care azi, negându-l, ne negăm propria individualizare şi, cred, e cazul s-o luăm de la început. Atunci ce e mai bine: să te individualizezi, aidoma lui Rimbaud Arthur, la numai 19 ani, să-ţi închei opera pentru a nu te „individualiza” mai departe, sau să te individualizezi la bătrâneţe, ca Lampedusa cu „Ghepardul”?

PREMIUL USM PENTRU TRADUCERE

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: Leo Butnaru

DINTR-UN INTERVIU

Gellu Dorian:– Tu reprezinţi, prin activitatea ta literară, atât prin creaţia proprie cât şi prin cea a traducerilor, un nume care ocupă un vast areal poetic universal. Trasează-l cu creionul tău, să le amintim iubitorilor de literatură de el.

Leo Butnaru: – Să fiu… topograful propriului areal, cum zici, poetic universal?... Măgulitoare ispită, iar dacă mă decid să spun ceva aici, o fac numai şi numai cu un irezistibil sentiment de recunoştinţă pentru toţi şi toate care m-au familiarizat cu globalitatea literaturii ca fascinaţie şi impulsuri pentru propria mea creaţie (considerând că şi actul traducerii tot de creaţie ţine).                                                                                                  
Hai să-ţi spun ce cred eu despre traducere, în general, dar şi emblematic, poate. Atunci când un foarte bun traducător transpune în limba naţiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă ţară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări ai căror cetăţeni sunt scriitorul şi traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnităţi înălţătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?

Mă gândesc cu recunoştinţă şi la norocul care, prin 1967, m-a dus la Biblioteca Naţională din Chişinău, spre fişierul cu numele revistei „Secolul 20”, care – iarăşi noroc! – era abonată curent de această instituţie, iar eu iscodeam şi colecţiile anilor trecuţi. Cu timpul, am început să colecţionez excelenta revistă, ea însăşi valoroasă operă literară, editorială, exemplară. O revistă model. Deţin cam 350 de numere „Secolul 20”, care mi-a fost un adevărat şi generos profesor de iniţiere în literatura lumii, îndrumând ţărănaşul de ieri să afle ce a fost şi ce este avangarda, cum au apărut şi au evoluat importantele mişcări poetice moderne în Italia, Franţa, Spania, Anglia, America Latină etc. Astfel că, pot spune, şi eu mă trag de la Râm, dar şi de la revista „Secolul 20”. Apoi fascinantele colecţii ale editurilor din Ţară – „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Sclipitoarele răsărituri şi ascensiuni de destine poetice care au fost cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (cel din „Infernul discutabil”), Mihai Ursachi, Fănuş Neagu (şi pe el îl consider un mare poet), Ion Gheorghe etc., etc. Şi, bineînţeles, descoperirea creaţiei iluştrilor noştri poeţi interbelici – Barbu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Minulescu, Fundoianu, Voronca…

Plus că, în URSS, se traduce foarte mult din poezia modernă a lumii, inclusiv din poezia nouă românească, lucru ce ar putea să pară straniu pentru „bastionul realismului socialist”. Apăreau, în ruseşte, colecţii superbe – „Maeştri ai traducerii poetice”, „Clasicii şi contemporanii”, „Poezia ţărilor lumii”, „Poezia Americii Latine”, „Poezia Oceaniei”, volume de haiku şi tanka japoneze etc.

Apropierea de altfelul poeziei moderne mi-au însoţit-o, din câte aveam să înţeleg ceva mai târziu, şi muzica „grea”, pictura. Ţărănaşul de ieri, născut şi crescut la 70-80 de kilometri nord de Chişinău, studentul ce ajunsesem, era abonat la prelegerile despre muzica clasică la care audia mostre din creaţia Titanilor Armoniei, adăsta în sala-audio a Bibliotecii Naţionale. Nou-venitul la oraş a avut şansa să fie acceptat ca „unul de-al casei” în Hollywood-ul (comparaţia îi aparţine unui coleg din Estonia) pictorilor chişinăuieni, un bloc de ateliere moderne, spaţioase şi suspicioase faţă de flăcăi cu ochi albaştri, spaţii prin care îmi face plăcere să hălăduiesc şi astăzi. Apoi, mai cred că şi matematica mi-a ajutat să-mi… imaginez poezie, metafore. Eram cu adevărat fascinat de geometria spaţială, vibram la gândul că aş fi putut merge spre ea, concurenta opţiunii pentru jurnalism şi filologie, unde aveam să mă statornicesc.

Graţie celor amintite, dar şi altor întâmplări-întâlniri memorabile, care au lucrat în spiritul meu de student la Universitate, dar şi student-bis, autodidact, ancorat-nemişcat prin bibliotecile Chişinăului (spuneam de cea naţională, apoi biblioteca universitară şi cea municipală), mă făceau ca şi… transfrontalier (cu spiritul şi visul) în statul acela draconic cu hotarele înţesate de păianjenii sârmei ghimpate, dincolo de care mi-a permis să trec abia în august 1987, când, împreună cu Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ şi Teo Chiriac (ce tineri erau aceşti colegi ai noştri!), am intrat în Ţară, ne-am odihnit la Mamaia, iar la Bucureşti, la început de septembrie, i-am întâlnit pe marele regizor de film Ion Popescu-Gopo şi pe colegul nostru Matei Vişniec care, peste vreo zece zile, aflam de la „Europa liberă”, avea să rămână în Franţa. Uite, el a fost mai norocos, nouă însă, chişinăuienilor, nepermiţându-se să rămânem nici măcar în… România!

Şi de atunci, din secolul XX, spre acest mijloc de deceniu secund al secolului XXI, tot am cutreiera prin spaţiile literaturii universale. Am cutreierat, dar, metaforic vorbind, am şi… arat, am semănat, am recoltat-treierat, zic, dacă mă gândesc la antologiile şi florilegiile pe care le-am alcătuit şi le-am tradus, la atâtea cărţi ale marilor poeţi de pe alte meridiane pe care le-am românizat. În primul rând, este vorba de cei care au înnoit şi diversificat spiritul poetic atât în ţara lor, cât şi în Europa, în Lume, autori ai modernismului şi avangardismului. La Bucureşti, am editat antologiile avangardei ruse –  de poezie, proză, teatru, manifeste. La Iaşi am publicat antologia „Avangarda – jertfea Gulagului”. La editurile importante din Ţară au apărut volume şi antologii ale lui Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Osip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Aleksei Krucionîh, Ninei Habias, Tatianei Veciorka-Tolstaia. În româneşte, dar la Madrid, l-am publicat pe Igor Bahterev. Apoi ampla antologie „Traduceri din secolele XX-XXI”, în care am inclus poeţi din circa 35 de ţări. (Îţi imaginezi de câte zeci de ori, în onoarea literaturii şi a poeţilor ei, ar fi trebuit să se intoneze imnurile, concomitent cu arborarea drapelelor României, Franţei, Statelor Unite, Rusiei, Ucrainei, Italiei, Bulgariei, Mexicului etc., etc.?!) Am tradus şi am editat cărţile poeţilor contemporani, printre care unii foarte interesanţi – Ian Satunovski, Ghennadi Ayghi, Vera Pavlova, Viaceslav Kuprianov, Aleksandr Tkacenko, Evgheni Stepanov etc. Mă gândesc şi la „Panorama poeziei avangardei ruse” (cca 1500 de pagini format A4), „Panorama poeziei avangardei ucrainene”… (Pentru ca, în loc de punct, ferm, la acest răspuns, să las în volnicie de perspective tradiţionalele trei puncte…)

DIN POEZIA AVANGARDEI

Boris POPLAVSKI         (1903 – 1935)

Traducere şi prezentare:
 Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova într-o familie de descendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent al Conservatorului  de Muzică, a fost discipolul lui P. Ciaikovski.

În 1918, părinţii divorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul din primele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţine de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şi anul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris. În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931 publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat drept cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).

Se formează sub auspiciile poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus, graţie faptului că, la Berlin, îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte a acestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şi autorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.

Din „Poeme automate”

*      *      *

Lent rotindu-ne în sensul timpului

Abandonând eternitatea vederii

Noi intrarăm în salonul de fier

Luminaţi de surâsul dispreţuitor

Culcându-ne obosiţi

Şi îndată adormind.

Cine ne cheamă?

Parcă am fi auzit un glas.

Ar fi trâmbiţa ceţii –

Ar fi cântecul violetelor –

Ar fi vioara de zăpadă?

Nu. E mila –

E zângănitul lanţului de fier –

E al gărilor cântec de ocnaş

Susurat de glasul obosit al toamnei.

O, înduraţi-vă

O, părăsiţi lumea

O, muriţi împreună cu noi

Blestemaţi revărsările zorilor

Timpul cântă-ncet la flaut

Tace, râde

Va trezi roua

Şi fi-va fericire în codru.

*      *     *

Cine ţine minte căderea de cord

Înspăimântătoarea-nfrigurare a pereţilor de sticlă

De parcă s-ar fi rupt din benă

Un fluviu al îngrozitoarelor evenimente

Şi deja venea timpul

Şi deja se apropia clipa –

Tu ţii minte, tu vezi, tu ştii

Uiţi, tu dormi

Şi dintr-o dată ferocitatea se retrage

Se desfac stranii gheare

Străinul se culcă pe pământ

Şi nu mai năzuieşte la nimic

El deja nu mai ţine minte viaţa

Doarme adânc în ploaia rece

Întorcându-se cu faţa în humă

*       *     *

Cărţi cu chipuri galbene se-aplecară peste palme de fier

Orice era acolo

Toate chipurile

De jur-împrejur primăvara nu cuteză a înflori

Era linişte

În pustiu răsufla o locomotivă

În galbenul nisip se tăinuiau intrările-n

Împărăţiile cereşti

Unde tihnit se schimbau focurile norii

Încet se deschidea pumnul

Dintr-o dată se înstelă cald şi minunat făcându-se

Alb şi clar

Glasul îşi părăsi  norii

Salutare, minunată sărbătoare,

Viaţa morţilor e atât de uşoară

 

Din caiaetele lui Poplavski

NIMIC NOU: ZĂPĂCEALĂ

12.XI.1995

Printr-un angajament pentru „Telematinal”, îngheţăm vreo 2,5 ore în atelierul pictorului Vasile Cojocaru, dimpreună cu amfitrionul şi vopseaua de pe penel. În fine, vine mica-tinerica Silvia Caloian (care i-ar fi numele din buletin?) şi înregistrăm ceea ce înregistrăm, după care, în tandem cu domn’ pictor, „tundem” nişte coniecel şi ceva „Kagor” (pe acesta ni l-a lăsat Andrei Burac) şi – ferice deznodământ! – după varii schimbări de subiecte de discuţie, generozitatea maestrului mă îmbogăţeşte cu o pânză frumoasă, „Dimineaţa în Deltă”. Păi da, pentru mine e mult-spunătoare această lucrare, eu fiind cel care cu sete şi foame de minunăţii acvatico-floro-celeste am admirat de două ori, în iunie şi septembrie (târziu), această Românie a undelor, adâncimilor, nuferilor, sălciilor şi păsăretului.

Un detaliu: V. Cojocaru vorbeşte la telefon cu un coleg. Înţeleg că e vorba de vilele/ fazendele lor şi de loturile care ar trebui să fie săpate. Pictorul zice: „Nu, nu e timpul. Să se încălzească. Pentru că acum e cam îngheţat şi, întorcând brazda cu hârleţul, scoţi la suprafaţă şi râmele care nu mai reuşesc să se retragă în ţărână – îngheaţă, mor, şi nu vor mai afâna pământul. Scade roada”, – cam aşa zicea pictorul ţăran-get-beget. (Mi-a spus că a păscut turme de ori, pe la 13 ani; din 300 de bârsane, 200 le mulgea el.)