PAGINI DE JURNAL 1995

24.XI.1995

Ieri seară, la Muzeul de Istorie, o recepţie oferită de excelenţa sa domnul ambasador al Cehiei la Bucureşti şi Chişinău Jaromir Kvapil. Prologul – vernisarea unei expoziţii de artă plastică a câtorva pictori portughezi. Pânze ample, unele de o concepţie strict geometrică, altele (nuanţe grave de umbră şi… mai umbră) de un neliniştitor stigmat mistic, parcă, celelalte – de un lirism difuz la hotarele dintre figurativ şi abstracţiunea dezlănţuită, lăsată „în caii ei”. Dar s-ar fi putut selecta şi altceva, mai convingător ca valoare.

Unii dintre vizitatori recunosc că nu pricep cine ştie ce din imaginile de pe pânze. Iar un meşteşugar al detaliului şi chiţibuşurilor în pictură, care e Filimon Hămuraru, comentează astfel: „Ce de-a pânză irosită în zadar!”

De, azi, pentru pictorii din stânga Prutului, achiziţionarea pânzei e o problemă gravă de portofel dezumflat… Însă e drept că arta, totuşi,  e ceva de dincolo de pânză şi de portofel…

Aud, siderat, că s-a sinucis poetesa Gabriela Negrenu! S-a aruncat de la un etaj foarte înalt. Ea care, la întâlnirea de la Neptun, în iunie, se mişca atât de dezinvolt şi aerian, părând a fi de o vivacitate irezistibilă. Oferea, multora, autografe pe cartea nouă ce-i apăruse. Femeie frumoasă, în stare să trezească invidia altor colege… Îmi pare neadevărată constatarea ce ar vrea să scoată la iveală înaltul grad de laşitate, că, cică, suntem poporul ce dăm cel mai mic număr de sinucigaşi… Ce statisticieni ai Diavolului!

Tragismul implicit oricărei experienţe (de oricare ordin), deoarece, încercând/ experimentând, faci o presiune, depui forţă, suprimi nişte împotriviri; apoi, acţionezi şi oarecum la întâmplare, necunoscând legi, neştiind ce ar putea rezulta din asemenea încercare, izbânda şi eşecul fiind garantate în egală măsură, ba chiar eşecul, în urma experienţelor, e mai frecvent decât reuşita. Iar eşecul nu e decât tragism, uneori voalat, atenuat de oboseala şi resemnarea venite în urma zădărniciilor de a experimenta, de a presa, de a insista, de a te alege cu nimic…

Oricât de trist ai fi, nu merge cu privirile în pământ – te va dezola şi mai mult, până la dezolare, aspectul trotuarelor crăpate, deteriorate, peticite alandala, ca semn al unui dezastru pruto-nistrean sau pan-românesc ce nu poate fi tăinuit…

Unul din puţinele momente importante pe care le-am trăit la Băile Herculane: contemplarea pe verticală a unui arbore uriaş de pe alte tărâmuri – secvoia de lângă scările ce duc spre Palatul de Cultură. Diametrul – cam cât lăţimea mesei mele de scris, peste 1,5 metri. Secvoia care trăieşte sute de ani, atingând o înălţime de până la 100 de metri şi un diametru de 8,5 metri… Astfel că exemplarul de la Băile Herculane ar fi abia în preajma adolescenţei sale…

Problema cu sincronizarea spirituală şi – de ce nu? – profesională (ca scriitori) panromânescă s-ar putea explica astfel: noi ne aflăm într-o egalitate de şanse şi într-o inevitabilă inegalitate de har şi voinţă de a ne asuma şi valorifica maxim aceste şanse. E drept, contează şi achiziţiile noastre, ale fiecăruia în parte, de până la apariţia acestei egalităţi de şanse. Oricum, năzuiesc la sincronizare mulţi, izbutesc şi vor izbuti, plenar, mai puţini. Iar ceea ce se pune pe fundul athanorului este zaţul orgoliilor nesatisfăcute în străvechiul vas al alchimiştilor zădărniciilor…

În încrâncenata surzenie/ muţenie a intimităţii conştiinţei mele de vieţuitor pe pământ, sub cer, realizez că sunt un cascador al disperărilor care, prin trucurile sale, reuşeşte (încă) să revină la speranţe, la iluzia necesară, cum zicem într-un titlu de carte. Apoi, iar, un cascador al speranţelor care, prin manevre fulminante, încearcă, pe cât se poate, să evite recăderea în disperare.

La USM au adus produse alimentare relativ ieftine. Încărcăm autobuzul cu saci de cartofi, varză, ceapă, morcovi şi o pornim pe la casele cui ne are cu mizera avere care să ne facă iarna ceva mai suportabilă. Scriitorii tăbârcesc pe la balcoane sacii cu ceea ce au în ei – varză, ceapă, morcovi, cartofi, care să le amintească de obârşia lor ţărănească şi de Karl Marx care numise ţărănimea „sacul de cartofi al istoriei”. Şi-mi amintesc de poetul spaniol Vincente Alexandre care îşi vedea chipul asemănător unui cartof.

Iei, îmi telefonează Angela Aramă, pentru o emisiune TV de revelion, la care invitaţii vor trebui să spună câte un banc, două, trei şi să răspundă la întrebarea cam sub semnul cărei glume a trecut în acest an pe ducă, 1995. Cică m-ar fi recomandat interpreta de folck Maria Mocanu, care nu s-a zgârcit la înalte elogii referitor la capacitatea mea de a întreţine o atmosferă destinsă.

De, latinii ziceau: Joculatores sunt histriones; adică: Cei care glumesc sunt actori. Nu ştiu de câtă măiestrie actoricească sunt eu în stare, însă uneori îi fac pe mulţi să hohotească până la lacrimi, ţinându-se de burtă.

Când însă eşuez, cred că spun bancuri de… peşte, şi din peşteră.

VĂ INVITĂM LA FESTIVALUL DE LITERATURĂ

Uniunea Scriitorilor din România,

Institutul Cultural Român,

Filiala Chişinău a USR,

Uniunea Scriitorilor din Moldova

organizează

FESTIVALUL DE LITERATURĂ 

„BUCUREŞTI – CHIŞINĂU – ORHEIUL VECHI”

Ediţia a II-a

25-26 septembrie 2015

Program

(Chişinău, Casa Scriitorilor, str. 31 august, 98)

VINERI, 25 septembrie

9.30 – 10.00.  Cuvânt de salut. Prezentarea programului şi a participanţilor.

10.00 – 12.00.  Colocviul „Scriitorul – editorul – biblioteca”.

12.30 – 14.00. Un grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii de Stat din Moldova.

12.45 – 14.00. Al doilea grup de participanţi – Întâlnire cu studenţii şi profesorii Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” .

12.30 – 14.00. Un al treilea grup de participanţi – Întâlnire cu publicul cititor la Biblioteca „Onisifor Ghibu” .

12.30 – 14.00. Un al patrulea grup de participanţi – Întâlnire cu elevii şi profesorii Liceului „Spiru Haret”. 

15.30 – 17.30. Recital de poezie al participanţilor la Festival. Lansări de carte, prezentare de reviste.

SÂMBĂTĂ, 26 septembrie

9. 30. Plecare la Orheiul Vechi.

10.30 – 11.30. Vizitarea complexului muzeal medieval Orheiul Vechi (localităţile Butuceni şi Trebujeni).

11.30 – 14.00. Continuarea recitalului poetic: „Pe stânci” (în preajma bisericii „Sfânta Maria” de pe culmea Butucenilor);

– Înmânarea Premiului „Pe stânci” pentru cel mai bun poem.

– Înmânarea Premiilor Filialei Chişinău a USR.

Ediţia 2014

Ediţia 2014

Poetul Traian Ştef, laureatul Primei Ediţii, 2015

DIN "SCRIPTOR" - UN POET SUPRAREALIST: BORIS POPLAVSKI

(Din „Avtomaticeskie stihi” / „Versuri automate”)

*      *     *

E groaznic să te gândeşti: noi am întârziat

Am tot alergat prin negrele împrejurimi

Nimerind în uşi închise

În subsoluri căzând cu faţa la pământ

Între timp acolo făceau îngropăciuni

Acolo se ţineau liturghii

De trei ori strigam la uşi închise

Şi cu ochii închişi aşteptam răspunsul 

Până pe şinele de fier

Se întoarseră munţii de granit

Norii s-au lăsat în abis

Păsările se prăbuşiră-n frigul stelar

Şi precum jalnice năluci de furi

Chefuiam la intrarea-n miezul de noapte

Care îşi strălucea soarele

Aşteptând de milioane de ani

*     *     *

Sub povara marilor victorii

Comandantul bolnav

Îşi lipi faţa de fier

Tace simţind frigul

Cu fruntea-i nudă colosală

Visând mormântul

Recea marmură solemnă

Unde împletindu-şi la piept braţele sfărâmatele 

Plecându-şi enormele pleoape

El stă greu şi curat

Trădat în ultimă instanţă

Iar la mare adâncime

Neîntrerupt şi lent

Curg râuri colosale:

Acolo străluceşte soarele

Şi se-neacă asfinţituri

Şi totul e de ne-nturnat

Şi totul este uitat

*      *     *

La mare adâncime

Undeva undeva

În cămaşa de forţă

În întuneric, în somn

Un soare dement – şi piatră

Piatră la o sută de verste-mprejur.

Dement şi surd el vorbea în somn

Încătuşaţi sunt îngerii în lanţuri negre

Dorm cu toţii – ajutaţi-ne

Nu trebuie, aşa e mai bine

Ca dimineaţa străpungând sufletul

Se naşte milostivirea

*       *      *

Nimeni nu pleacă nicăieri

Toţi rămân pe stelele lor

Toţi se afundă-n abis

Toţi uită unii de alţii

O ce vitreg e spaţiul

O ce departe e până la 

caldele luminoasele raze ale Pleiadelor –

ce privelişte ar fi aceasta?

Sunt tablourile iadului stelar

Aşa se cade

Astfel se naşte milostenia

*      *      *

Tânga arborelui-lămâi

Se ducea spre fumul vulcanului

Unde adormiseră lângă fumarole

Peregrinii altor lumi

Lumea era înaltă, calmă

Avântată spre vremuri ce au a veni

Lumea încă nedemnă de Libertate

UN POET DIN PREAJMA AVANGARDIŞTILOR

Din poezia lumii

Vasili MAZURIN   (1872–1939)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Care ar fi motivele din care o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

„ÎNTRE DOUĂ MUŢENII…”

Între două

Imense muţenii –

Tăcerea de până la naştere

Şi tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăţ a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Şi dacă-l ratez,

Îl distrug?!

(22.V.1924)

„ARŢARUL AŢIPI…”

Arţarul aţipi.

De veghe stă doar frunza santinelă,

Ocrotind cu osârdie

Tihna întregului frunziş,

Clătinându-se alandala

Pe lungu-i peţiol.

Abia de se-nfioară vântul,

La chemarea santinelei

Arţarul freamătă…

Frunza mea de pază –

Inimă înfiorată –

Totdeauna mă vesteşte

Că se porneşte asprul vânt.

Dar regret – eu mai dorm,

Ratându-i începutul

Şi de multe ori

Mă trezesc deja-n plină furtună.

(27.VI.1924 )

COSAŞUL

Cosaşul doarme,

Învelit de vise

Din ierburi şi flori

Şi parcă purtat spre cer

De arome-n risipire

Şi tril de ciocârlie.

Iar în aşternut

Sforăie un trup mare 

Neputincios şi jalnic

Cu grumazul roşu

Şi braţe noduroase.

Cosaşului nu-i este de zi,

Nici de soare: în luncă

El a băut tăria dimineţii,

Îmbătat de frumuseţea ei divină.

Ce-ar putea să spună dânsul,

Dacă somnu-i va dura o veşnicie?

„Mulţam,

Mi-am câştigat prin muncă

Împărăţia de aur

A bucuriei netrecătoare!”

(30.VI.1924)

COLUMNA LUI TRAIAN, DACII ŞI POEŢII, ROMÂNI ŞI RUŞI

Columna şi biserica, precum în catrenul lui Mandelştam

Prin cine ştie ce asociaţii tainice, în preajma Columnei lui Traian îmi amintii de nişte versuri ale colegului Nicolae Coande din recenta lui carte „Persona”, pe care le reţinusem dintr-un poem amplu. Revenind la locul de cazare, le regăsii într-un fişier cu note de pe stick:

De ce întruna dau fuga în trecut la pagina lipsă

e o lume mai bună acolo un astru protector

e locul durerii pe care ai vrea în braţe să-l strângi?

E locul ştiu unde se adună sângele?

Nu mă pot întoarce cu spatele în lumină

dar eu am trecut – sunt mort dacă privesc

în urmă…

Pot presupune cu toată certitudinea că prietenului Nicolae Coande nu Columna i-ar fi inspirat aceste meditaţii dramatice. Însă intuiţia, asociaţia, subconştientul meu le-a proiectat pe spirala cu basoreliefurile luptelor dintre daci şi romani, găsindu-le potrivite pentru filiere de sensuri misterioase, poate, iar constatarea „eu am trecut – sunt mort dacă privesc/ în urmă” se leagă, parcă, şi de momentul polemic, ce revine din vreme în vreme: e cazul să ne mândrim că naţiunea noastră a provenit din şi din sângele, plămada cotropitorilor, care au fost romanii lui Traian? E o mândrie că de la Râm ne tragem, de la cel care ne-a decimat strămoşii sau?... De cum s-a căutat şi s-a găsit răspunsul (poate că nu unul deplin), predomină partea pozitivă, a mândriei… Poate fi un semn de înţelepciune, nu?

Când stai cu ochii pe Columna lui Traian, e bine dacă îţi aminteşti şi de acest catren al lui Mandelştam:

Unde judele roman judeca un străin popor,

Stă bazilica, şi – radios, ca-n primordiu, primul,–

Cum cândva Adam, stratificând ţesutul nervilor,

Rotundul boltit îşi joacă muşchii, uşorul tumul.

O fi fost mai multe locuri în care erau judecaţi dacii captivi, văzuţi, de altfel, şi pe Columna lui Marc Aureliu…

Columna lui Marc Aureliu inspirată de Columna lui Traian

Despre străbunii noştri a scris un minunat sonet şi poetul rus Vasili Komarovski (1878-1914), pe care l-am tradus mai demult. Se numeşte „Toga virilis” (Toga maturităţii):

Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”

Chiar Cezar e supremul. Aruncate

Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.

Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate

Merg afundate în nisip, noroaie;

Ard focuri mici pe malurile-nalte,

Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adăstăm. Până aţâţă zbirii

Dominiţian, spre a stropşi creştinii,

Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,

Simţeam şi eu în braţ porniri opace,

Şi inima doar mă mustra, străină.

DIN POEZIA LUMII: VASILI MAZURIN

Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

*     *     *

Am visat

Că sunt în mormânt.

Viaţa se revarsă larg:

Ba se înalţă

Mai sus de stele,

Ba se lasă în hău…

Pretutindeni e luminos.

Mi-e bine.

Nu vreau să revin în lume:

Lumea e o roată de olar

Pe care sunt modelate păpuşi…

La ce mi-ar trebui păpuşi,

Când eu creez viaţă?

14.VI.1924

Bufniţa

Bufniţa mă privi

Cu ochii ei mari

Şi ţipă.

„Ce ţi-e?”

O întrebai.

Ea privi iar spre mine,

Ţipând din nou.

Ochii ei mari

Negreau peste ai mei

Întrebător:

„De ce am fi daţi noi

Pe această lume?

Tu şi eu?

Tu pe pământ,

Eu pe creangă…

Dar ce ar însemna

Noi amândoi?”

Capul bufniţei se înălţă.

Ochii îi luciră

Întru-ntâmpinarea nopţii

Şi iarăşi întrebară lumea întreagă:

„De ce am fost dată?”

18.VI.1924

*       *         *

Secerişul încă nu e pe terminate.

Nu e timpul număratului de snopi.

Veniţi după mine, secerătorilor, –

Mai e mult de muncă,

Nu e timp să ne tragem sufletul.

Ne vom afunda până peste cap

În aurul pâinii,

Pentru ca cei ce ne vin din urmă

Să vadă doar pâinea

Şi să nu ne vadă pe noi.

22.VII.1924

DIN PĂCATE, NU DOAR LA NOI...

BIBLIOTECĂ PUBLICĂ DE VÂNZARE...

În călătoria prin Italia, în oraşul San Quirico d’Orcia mi-a fost dat să văd nu doar case particulare scoase la vânzare. Pe faţada unei clădiri am remarcat datele instituţionale: „Biblioteca Comunale / Arhivio Italiano dell’ Arte dei Giardini”. Iar pe uşa, fostei, se poate spune, biblioteci-arhive, anunţul: „For Sale / Toscany Sortheby’s” (urmează adresa mail şi un număr de telefon). Aşadar, de vânzare, de… exterminare o bibliotecă… Precum la noi… Iar pe site-un comunei mai dăinuie şi astăzi trista informaţie despre ceva care ar exista, chipurile, dar care, de fapt, a şi dispărut (din câte se vede printre gratiile ferestrelor bătute în scânduri pe dinăuntru, tot ce însemna conţinutul, bogăţia unei biblioteci-arhive ar fi fost depozitat pe undeva aiurea): „L'Archivio Italiano dell’Arte dei Giardini è stato fondato a San Quirico d'Orcia nel 1973 allo scopo di contribuire alla conoscenza e al recupero dei giardini storici italiani e per il loro studio dal punto di vista estetico, storico e sociale”.