UN POET GENIAL: MAIAKOVSKI

Vladimir MAIAKOVSKI                                                                           (1893-1930)

S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o familie de dvoreni. Tatăl său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat. Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră „genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi.

Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”. Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic.

Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, mai târziu – în Statele Unite ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele „Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul „150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta” (1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929) şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?) „Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelalte lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imagismul).

NOI

Ne băgăm pământului sub gene de palmieri ce-au răzbit

spre-a străpunge şi extirpa albeaţa pustiului,

pe ale canalelor buze uscate –

să capteze cuirasatul surâsului.

Piei, pacoste!

Pe constelaţii ce şi-au aprins rugul

nu voi permite să fie urcată sălbăticita-mi maică ramolită.

Drumule – corn din iad – turmentează camioanelor fornăitul!

Cu cherchelitul lărgeşte nările vulcanilor ce fumegă!

Penele îngerilor ce năpârlesc le-om arunca iubitelor pentru pălării,
iar pentru a o pune doamnelor la gât fâşie-boa

le-om reteza coada cometelor ce şontâcăiesc prin spaţii!

1913

DIN OBOSEALĂ

Planetă pământ!

Cu zdrenţele buzelor pătate de auriri străine

lasă-mă să-ţi sărut capul ce pleşuveşte. Căzutele

mlaştini ale pieptului lasă-mă să ţi le-nfăşor

cu fumul pletelor de peste pojarul ochilor de cositor.

Hei, tu! Suntem doi,

ambii răniţi, hăituiţi de căprioare

peste care cabrează nechezatul cailor cărora moartea

                                            le-a strâns şeaua-n paftale.

Fumul de după casă ne va ajunge cu braţele-i prelungi,

cu tulbureală-nrăind ochii în ultim hal de putrezire sub focuri torenţiale.

Sora mea!

În azilurile de bătrâni ale veacurilor ce vin

poate că mi se va găsi şi mama mea căreia, cândva,

i-am aruncat cornul însângerat de cântece răsunătoare.

Orăcăind, galopează prin câmpie

hindichiul, verde iscoadă,

şi pe noi ne va nevolnici

cu funiile drumurilor murdare.

1913

NU MAI ÎNŢELEG NIMIC

Am intrat la frizer, spunând liniştit:

„Vă rog să-mi pieptănaţi urechile”.

Dar dintr-o dată frizerul cel netedul s-a aricit

şi faţa i s-a alungit precum

cea a unei pere coapte, fragile.

„Dementule!

Roşcovanule!” –

au sărit, tresărit, cuvintele.

Şi sudălmile agonizau între culmi ca-n vreme veche

pe când – în-de-lu-u-ung –

capul cuiva chicotea,

smulgându-se din gloată, ca o bătrână ridiche.

1913

LUAŢI AMINTE

Luaţi aminte!

Dacă stelele sunt aprinse –

înseamnă – cineva are nevoie de aşa ceva?

Înseamnă – cineva doreşte să existe stele?

Înseamnă – cineva numeşte aceste mici scuipături perle?

Şi, opintindu-se

prin furtuna de praf a amiezii,

îşi face cu greu drum spre dumnezeu,

temându-se că a şi întârziat,

şi plânge,

îi sărută mâna noduroasă,

conjurându-l –

să existe, obligator, vreo stea! –

se afuriseşte că chinul absenţei stelelor

nu-l va putea suporta!

Iar după asta,

frământat, nu-şi găseşte locul,

însă arată calm la-nfăţişare.

Şi-i spune cuiva:

„Nu-i aşa, de-acu poţi suporta?

Nu-ţi mai este frică?

Da?!”

Luaţi aminte!

Dacă stelele

sunt aprinse –

înseamnă – este necesar ca

seară de seară

peste acoperişuri

să se aprindă fie şi-o singură stea?

1914

VIOARA ŞI CEVA NERVI

Vioara se enervase rău, implorând,

după care, neaşteptat, izbucni în plâns

atât de copilăreşte,

încât barabanul nu a rezistat,

intervenind:

„Bine, bine, bine!”

Pe când, de fapt, obosise

şi, fără să asculte până la capăt vioara,

o zbughi pe dogoritorul Kuzneţki*

şi dus a fost.

Orchestra privea impasibil cum

se bocea-răcorea vioara –

fără cuvinte,

fără tacturi,

pe când doar undeva

o farfurie năroadă

zângăni-trăncăni revoltat:

„Ce-i cu asta?

Cum se poate?”

Iar după ce heliconul –

mutră asudată,

a vociferat:

„Proasto,

smiorcăito,

ştergeţi lacrimile!” –

eu m-am ridicat,

trecând, clătinat, printre note,

zgribulindu-mă de spaima

pe care o vădeau pupitrele,

şi am strigat

fără-a şti de ce anume:
”Doamne!”,

după care m-am aruncat de gâtu-i de lemn,

prinzând a-i spune:

„Vioaro, ştii ceva?

Noi doi ne asemănăm groaznic de mult:

pentru că, iată,

urlu şi eu –

dar nu pot nimic demonstra!”

Muzicanţii râd, se amuză:

„A dat de belea!

Uite ăsta cap!

Să vină el la o mireasă de cherestea,

ursuză.

Iar mie – nici că-mi pasă!

Eu – sunt cel bun.

„Vioaro, ştii ceva?

Hai să trăim împreună!

Ha?”

1914

____________

*Kuzneţki (Most)= Podul Kuzneţki  – în Moscova, Circumscripţia Centru.

LUMEA CA PALIMSEST (Din revista "Metaliteratura")

LEO BUTNARU: LUMEA CA UN PALIMPSEST

                                                                        de Alexandru BURLACU

Alexandru Burlacu

1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.

Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.

Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.

Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.

2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape

Între inimile noastre. Din el

Perlă ar putea să apară,

Dar şi pustiul cu el

Poate-începe…”

(Dragoste)

Giuvaere ca acesta se obţin prin alchimia verbului, aforismului, parabolei, paradoxului sau a unei expresii celebre, de regulă, răsturnate, revizuite, reinterpretate: „… Dar de unde lemn/ pe acele ţărmuri? În jur – nisipuri/ întreţesute cu orizontul/ sus – vulturul, cu zilele/ de-i încerca îndoiala că cerul nu e decât o temniţă care/ nu lasă acvila să/ coboare/ pe pământ.// Într-adevăr/ de unde lemn pe acele tărâmuri?…/ Din / săgeţi şi suliţe legară / pod peste impasibilul Rubicon şi/ trecându-l/ vrut-au să strige legendarul: Allea jacta est!! – dar/ şi-au dat seama că rămăseseră fără arme…// … Pe acelaşi pod/ închegat din/ săgeţi şi suliţe/ s-au întors în/ ne-legendă/ (şi a fost pace…)” (Podul).

MARTIE 1996

18.III.1996

În atelierul pictorului Vasile Cojocaru împreună cu fotograful redacţiei, care ia imagini pentru nr. 3-4 al revistei. Migăloasă chestie (mie mi se părea – până la exagerare de… pozare) să tragi un film cu tablouri şi cu autorul lor. Cojocaru zice că e cum nu se putea mai bine că suntem astăzi în atelierul său. De ce?... Acum patru ani, ca mâine, i-a decedat mama şi el, ritualic, pe 19-20 martie face masă de pomenire. Mâncăruri de post. (Îşi aminteşte că, după vernisajul lui Oprea, nu prea avea ce lua de ne-frupt din masă. Curăţa portocale, delectându-se, de post, cu ele. Eu, cică, i-aş fi spus: „Dar mata ştii că, în Africa, portocalele sunt de frupt?”). Îl invită şi pe Vasile Naşcu. Problema Lică – Macovei – Negură – Mudrea…  

Ah, da! (Dar… important?) pentru prima oară în viaţă mă grăbesc să am grijă de… dinţi. Mi-a sărit o aşchie de la o măsea ne-a-mea (montură) şi-i telefonez dlui doctor Mihai Cojocaru. E predispus să mă primească chiar azi. În jumătate de oră sunt la clinica stomatologică a Universităţii de Medicină. Studenţi, studente care cercetează, în primul rând, cărţile pe care le las, cu autograf, pentru dl Cojocaru, profesorul lor. Acesta îmi şlefuieşte marginile locului de unde s-a desprins aşchia (ce nu sare departe de la… dinte). E în regulă!

Ionică Anton îmi aduce invitaţia pentru jubileul revistei „Florile dalbe” (55 de ani de la apariţie). Sâmbătă, la Filarmonică, apoi la barul UTM.

Dna redactor-şef de la revista „Femeia Moldovei” cu dispoziţia la pământ. Zero. Chinuită de uneltirile unor mediocrităţi din redacţie care sunt – zic ele – ziariste cu stagiu de două şi ceva mai multe decenii… Ascult cam 1,5 ore, discut, încerc să dau sfaturi. Biata Maria… Mai ales într-un cuib de… fitecine. Dar, iată, pot ajunge confesor. Ce să-i faci, dacă cineva contează mult pe… experimentatul de mine…

Asociaţia „Cartea” sponsorizează revista „Moldova” cu… 100 (o sută) de lei. Nu ar fi aici cinism în ceea ce scriu, dacă te gândeşti la 1 000 de susţinători cu câte… 100 de lei. Fantastic!

Ieri, dl V. Cândea s-a bucurat că am un chestionar pentru el, scris, ca să nu-l pun în faţa reportofonului. „Pentru că, zice, e o mare diferenţă între ceea ce vorbesc şi ceea ce scriu, ca sobrietate, ca formulare”.

Din „Jurnalul de copilărie şi adolescenţă” al lui Geo Bogza: „Aproape de Bucureşti trenul a călcat o căruţă şi un cal. Când am ajuns în Gara de Nor botul locomotivei era plin de sânge”.

Despre deşteptăciunea domnişoarelor: „Azi. V. mi-a spus că românii au cucerit America de Nord. Iar despre Cleopatra că a fost un oraş”.

„În privinţa literaturii, nu mai am nicio ezitare în a alege între tradiţionalişti şi modernişti. Mica a citit Contimporanul şi neînţelegând nimic a exclamat: «Eu i-aş spânzura pe toţi». Ar trebui să mă spânzure şi pe mine”.

(În acest caz, zic eu, Mica i-ar putea duce în ştreang fără ezitare pe electronişti, fizicieni etc. Nici în domeniile lor nu prea cred să priceapă… micile.)

„Deşi nu scriu nimic, nici versuri, nici proză, stilul meu evoluează”. Subtilă constatare, şi în acord cu adevărul, în cazurile unor autori.

„…un ciclu, Vorbe goale. Goale nu ca nuca fără miez, ci ca nişte femei fără îmbrăcăminte, mai calde, mai vii. Şterse de praful obişnuinţei”.

„Curtea casei lui Ny era plină de albul zăpezii şi ale cearşafurilor întinse la uscat. Pe unul din ele, trupurile noastre au stat goale. Acum a îngheţat afară”.

„Tot mai temeinic îşi face loc în mine preocuparea cititului, pentru că am căpătat un simţ în plus: conştiinţa pagubei de a lăsa timpul să treacă degeaba”.

Ce diagnoză sigură, cel puţin care vine în concordanţă cu opiniile mele: „…lucrez un fel de biografie a lui Urmuz. O îndoială că ar fi atât de formidabil pe cât îl socotim. Dar nu-i decât o pendulare, poate firească, a spiritului”.

Despre efortul de a edita o publicaţie: „Aceeaşi poveste cu unu. Dacă mă plictiseşte ceva e numai cheltuiala pe care trebuie să o fac, secătuitoare”.

„Îmi vine acum să trag o înjurătură. E sigurul lucru care nu te face ridicol. Un om care înjură nu e niciodată ridicol”.

18.50. Îmi telefonează Cimpoi şi-mi comunică o veste cutremurătoare: a murit bietul Ioanid Romanescu. Câtă suferinţă, şi discreţie bărbătească asupra ei… Să precizăm când e înmormântarea (la Voineşti?) şi vom merge la Iaşi… Masa la care scriu acum îl mai ţine minte: a fost aici, în apartamentul nostru. Dumnezeu să-l ierte.

O vizită la consulul român. Mă întreţin cu dl Gheorghe Georgescu şi cu dna Nistor. Intenţie de a afla susţinere din partea oamenilor de afaceri din Ţară care investesc în Moldova Estică, prin reclamă, mecenat. Nu prea se ştie, de noi toţi, dar să încercăm. Intră şi consulul. Impresie de aroganţă, cinism şi acreală de ins necioplit. Probabil, se consideră mai ceva decât cel ce e în realitate. Nici chiar un ambasador nu-şi permite comportament de fraier ce-şi dă aere de atoateştiutor şi potent în toate. Dumnezeu cu el… Pe mine, cel care, ca şi atâţi alţii dintre noi, au cunoscut birocraţia la scară rusească, sovietică, nu mă impresionează deloc fandoseala, fanfaronismul orgolios demonstrat de unii „dintr-ai noştri”. Îmi amintesc de stupizenia comportamentală a unui savant, probabil, român, când m-am adresat lui într-un hotel din Ulan Bathor, în iunie 1989.

Când plecăm pe câteva zile, mare problemă e: în grija cui lăsăm pisica? De obicei, e în seama vecinei Neli. Au avut grijă şi Galina-Grigore. Dar chestia e veche şi, deci, deloc originală. Să zicem, odată, Berdiaev a avut o invitaţie foarte importantă, însă nu a onorat-o din gravul motiv că nu a avut cui să-i lase în grijă câinele.

Ieri, în maşină, ajungem la terminologii generalizatoare pentru pasionaţii de optzecism, nouăzecism, în genere – de zecisme (şi… zecimale). Deci: Homerozecist, Leozecist, Gheorghezecist, Cimpoiozecist etc.

19.III.1996

La Galaţi, simpozionul „Cultură şi politică”. Cultura politicii, politica culturală (aici nu se poate fără cacofonie…)

Prezente şi persoane din Reni (Maria Cătănoi) şi Giurgiuleşti (Nicolae Haheu).

Colocviul e la „Casa Artei”, apoi o agapă la Hotelul „Regina”, administrat de vulcăneştianul Vasile Plăcintă care a fost în tandem cu Usturoi de la „Valeologia”, despre care Saka spunea că are activităţi: „Începând cu gâsca şi terminând cu avionul”.

De altfel, în faţa hotelului stă parcat un troleibuz cu sigla „Valeologia”. La ce-i folosea firmei? E ce mai rămâne după o risipire de afaceri, procese, împărţeli etc.

În fine, agapa încheiată (… la jumătate) cu un duel verbal Vicol – Tiutiuca, primului cam slăbindu-i coardele nervilor.

În cameră, ca pe la casele mari, se află şi o Biblie. Dimineaţa, aproape ca de obicei (adică, nerespectat cu regularitate), deschid la întâmplare cartea sfântă, citesc primul pasaj de stânga-sus, încercând să ghicesc ce ar prevesti el. Azi, am deschis la semnificaţii foarte adecvate basarabenilor în raport cu Ţara spre care tindem şi cu străinii care vor să ne îndepărteze de ea: „Nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă pentru voi. Ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei” (Galilei, 4-17). O, e aproape o omonimie între galateeni şi gălăţeni, la care sunt în frăţească ospeţie.

23.III.1996

Ieri, împreună cu Cimpoi, Vodă şi Hadârcă am mers la Iaşi la funeraliile bietului Ioanid Romanescu. Depus la Muzeul Alecsandri. Holul de la parter nu-i încăpea pe toţi cei care veniseră la acel dramatic adio… Foarte multe cunoştinţe. Un tur al oraşului, cu opriri la locurile cele mai remarcabile: în preajma Bojdeucii lui Creangă, Copou, Universitate, Biblioteca Eminescu… Îl ducem la cimitirul Eternitatea. Serviciu divin. Mormântul – pardosit cu cărămidă. După ce sicriul e lăsat în întunericul adâncului, mormântul este acoperit cu plăci de beton. Nu e departe de mormântul poetului Dumitru Anghel, cel născut la Corneşti, jud. Iaşi (Corneştii din Basarabia?), simbolistul cântăreţ al florilor care, pentru bietul Ioanid, au fost foarte multe. (Bustul lui Anghel nu mi-a prea plăcut…) Parastasul – la şcoala normală „Vasile Lupu”, ceva mai departe de Casa Sadoveanu. Masă de post. Multe frânturi de discuţii. Parţial, conştiinţa îmi este paralizată de această tragică şi inevitabilă întâmplare: Ioanid era un suferind, un încleştat de cancer…

Liberto, băiatul lui Ioanid Romanescu, născut la 22 decembrie 1989 (de aia e şi Liberto), nu realiza că tatăl său nu va mai reveni, că nu-l va mai revedea niciodată. Pur şi simplu era de o inocenţă curioasă şi răbdătoare la lungul ritual de despărţire care a durat de la ora 10 la ora 15.

Ritmul scrierii jurnalului… În septembrie 1949, Eliade nota: „Am purtat cu mine acest caiet aproape două luni, fără să însemn nimic”. Eu?... Nu mi-l port cu mine, nici nu scriu cu lunile (în al doilea caz).

Jertfă întru scris. În 31 oct., acelaşi an, Eliade notează: „De două zile este atât de frig, încât îmi îngheaţă mâna pe stilou. Ţin o sticlă de apă caldă pe genunchi, să-mi dezmorţesc, din când în când, degetele”.

Altă jertfă, altă formă de sacrificiu: Eugenio d’Ors obişnuise să ardă în fiecare noapte de An Nou câte o pagină inedită, cea mai frumoasă, precum credea el.

Un titlu al aceluiaşi domn d’Ors: „Oceanografia plictiselii”. Să ne imaginam ce fatal-adâncă poate fi această stare…

În contextul spuselor lui Eliade despre cărţile sale care ar fi de mai mare folos „nespecialiştilor” (poeţilor, dramaturgilor, eseiştilor…), filosoful scrie despre necesitatea de a forţa dialogul dintre discipline, din considerentul că pe el îl interesează mai mult reacţia unui filosof, a unui critic literar sau psiholog, decât comentariile colegilor înaintaşi şi istorici ai religiilor.

Apoi vorbeşte de geniul lui Braque de „a fura descoperirea altuia”. Picasso readus „genial” în atenţie de Braque…

Omul, discursul său, ca fragment al unei continui discuţii universale…

Cam pe când era la vârsta mea, Eliade scriea în jurnal: „…la patruzeci şi opt de ani neîmpliniţi am deja în nări mirosul propriului meu cadavru”. O bună parte din viaţă, el, care a trăit peste 80 de ani, a vieţuit cu teama şi rugămintea de a nu fi ursit unui cancer, pentru a muri altfel. Cum?

Din nou Eliade, în jurnalul său pe care îl smântânesc, luându-i frişca, înainte de a-l întoarce la bibliotecă: „…Mi-am adus aminte de ce ştiam demult, de ce citisem în toate cărţile mari şi aflasem de la meşterii şi ucenicii tuturor religiilor: că desăvârşirea de tine se dobândeşte învăţându-te să nu reacţionezi cum îţi cere viaţa (sângele, nervii, orgoliul), ci tocmai dimpotrivă, purtându-te aşa cum «viaţa» nu te îndeamnă. Iubeşte pe duşmanul tău. Întoarce şi celălalt obraz. Cine nu cunoaşte îndemnurile astea? Dar cât e de greu să le practici, să le trăieşti. Şi totuşi, ce miraculoasă transformare, dacă reuşeşti să împlineşti una din învăţăturile acestea venite de foarte departe”.

În acest jurnal, şi o referinţă, una singură, a lui Mircea Eliade la tărâmurile prutonistrene. E în Franţa şi scrie: „În piaţa restaurantului «Les Quatre Pignons», unde mâncăm, în grădină, excelent – dar apărându-ne de muşte ca într-un târg în Basarabia”. Deci, Eliade să fi călătorit în Moldova Estică? De cercetat.

Ţin minte că şi Bogza, pe lângă Bălţi, fusese surprins de roirile muştelor. Apoi îmi amintesc ce-i scria Grig Minteanu de la „Tinerimea Moldova” în armată lui Nicolae Vieru despre: „Chişinăul plin de muşte şi poeţi”. Aşa că, în spaţiile noastre, musca ar fi insectă pentru anti-herb…

DIN NOUA "REVISTĂ LITERARĂ"

Boris PASTERNAK     (1890 – 1960)

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor  veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania). Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Deasupra barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).

În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.

În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate „minunăţiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţîn.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

 La întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, Eugen Ionescu a răspuns: Pasternak, Socrate.  

Gara

Gara, rezistentă, ignifugă ladă 

A plecărilor, întâlnirilor mele,

Prieten încercat şi sfetnic devotat,

A începe – ce de-a merite rebele.

Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea

De fularul-ştreang, până să pornească

Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia

Aburi surii, ochii să ne bulucească.

Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături

Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa-i fără-nţeles.

Adio, căci e timpul, bucuria mea!

Conductore, acum chiar o să sar din mers!

Se-ntâmpla, se crăpa apusu-n manevre

De intemperii, traverse, străin peron,

Şi cu gheare de fulgi prinde a te-nşfăca –

Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.

Şi-amuţeşte al repetărilor fluier,

Altu-i preia ţipătul în depărtare,

Şi trenul viscoleşte dens pe peroane

Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.

Deja amurgul nu mai are răbdare,

Şi iată-n urma fumegărilor grele

O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –

O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!

1913, 1928

 Zaiafeturi;

Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,

Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.

Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor

Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.

Proscrişi ai meseriei, trezia n-o suportăm. Amarnic,

Hălcilor mari, garantate război în veci le-am declarat.

Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,

Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li-i dat.

Ereditate, moarte – comeseni la trapeze-n exces.

În zorii tihniţi copacilor le pâlpâie crestele –

În torba cu pesmeţi –  şoarece ce umblă-i un anapest

Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.

Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,

Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;

Cenuşăreasa fuge-n zile faste cu vreo trăsură,

E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.

Improvizaţie

Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape

În croncănire, plesnet de aripă care bate,

Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;

Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.

Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară

Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc

Păreau mai curând să omoare, decât să moară,

Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.

Şi era heleşteul. Şi-ntuneric era. Pluteau

Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.

Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,

Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.

Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.

Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,

Femele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge

Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.

1915

VARIA 1996

2.III.1996

La mormântul lui Nicolae Vieru care ne-a părăsit exact acum un an. Cei apropiaţi, apoi V. Beşleagă, Gh. Bolohan, un fost coleg de Universitate. Mai vine V. Mihail. La doi paşi în spate – Mateevici, alături, în stânga, Nic. Costenco căruia, de altfel, i-am publicat placheta „Coroana cu aripi de egrete” în colecţia „Poezii de duminică”. Morminte devastate – tot ce a fost basorelief sau cruce de bronz, aramă – furate. Inclusiv, basorelieful prozatoarei Lidia Mişcenko. Gh. Bolohan ne spune că au fost prinşi cei care furaseră chipul în bronz al poetului Petru Dundic, de la cimitirul „Doina”.

Pe una din alei – gărzi de onoare. Comemorarea oficială a jertfelor războiului de pe Nistru.

12.III. 1996

Împreună cu Victor Dumbrăveanu – întâlniri la biblioteca publică şi la şcoala nr. 1 din Rezina în cadrul Zilelor Limbii Române.

Din întrebările pe care mi le-au adresat elevii: „Ce înseamnă pentru dvs. gloria? Aţi vrea ca numele dvs. să fie scris alături de cele ale lui Eminescu, Mateevici?”; „Când v-aţi îndrăgostit prima oară?” (Într-adevăr, când?...); „Ce vă place mai mult în viaţă?”; „O să vi se pară stranie întrebarea, dar spuneţi-ne dacă credeţi în Dumnezeu. Unul dintre scriitori spunea că Dumnezeu e însuşi omul. Sunteţi de acord? De ce?” (Ecouri din ateismul sovietic, nu?); „Amintiţi-vă câteva momente, fie plăcute, fie neplăcute, din copilărie”; „Ce maşină aveţi?” (Maşină de scris…)

Să se spună că timpul nu e altul şi că nu modelează altfel conştiinţele tinerilor!

O elevă se referă la dialogul pe care l-am avut cu Ana Blandiana, apoi mă întreabă dacă sunt de acord cu versurile lui Borges: „Am comis cel mai grav din păcate/ Pe care le poate comite un om –/ N-am fost fericit”.

Mai sunt întrebat despre publicistica lui Ion Vatamanu.

Dacă nu mi-am schimbat părerea că Cimpoi ar fi un adevărat oligarh al averilor spirituale. ( Oi fi scris asta undeva… Şi cum e, mi-am modificat sau nu părerea?...)

„Vă mai amintiţi de abecedarul din anul 1955?” (Am scris „un reportaj” din acea primă carte a mea…)

„Când aţi înţeles că doriţi să fiţi poet?” (Când?...)

Întrebat despre „Drumuri basarabene”, carte a lui Sadoveanu. (Am scris în fosta revistă „Orizontul”, devenită „Columna”.)

Dacă mă consider eseist ca George Meniuc. (Şi eseist…)

Despre Vasile Leviţchi.

„Dle Leo, ce speraţi să faceţi în viitor?”

Oricum întrebările sunt altele, mai dezinvolte, mai variate decât cele pe care ni le adresau elevii (pionerii, comsomoliştii) pe timpuri bolşevice.

18.III.1996

 La Academie, lansarea vol. 3 din opera lui Mihail Sadoveanu şi a volumului colectiv „Un veac de aur”, apărute la ed. „Ştiinţa”. Lume multă, inclusiv academicianul Virgil Cândea. Despre el am găsit unele referinţe în „Amintirile” lui Eliade, încheiate ca lectură acum câteva zile. Îi propun dlui Cândea un chestionar pentru dialog, îmi promite că va expedia rezultatul de la Bucureşti. Apoi Mireca Anghelescu, directorul Editurii Fundaţiei Culturale Române, Cornel Simionescu, îngrijitorul opere sadoveniene. O agapă sus, la Clubul Tinerilor Savanţi (Telecentru). Acolo prezint şi nr. 1-2 al revistei „Moldova”.

Acum patru zile, imprimăm o nouă hărmălaie (asta, până la montaj) pentru „Banca bancurilor”, la restaurantul „Clasic”. Cu anumită cheltuială, patronul vrea să facă niţică publicitate localului său. Participanţi: I. Mânăscurtă, Petrică Teodorovici, C. Cheianu, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, vreo 3-4 actori de la Naţional, Paul Sturzescu. De, fiecare cu talentul şi ne-talentul său de cabotin al hazului basarabeano-românesc. Să vedem emisiunea pe 1 aprilie.

De fapt, particip la mai multe evenimente culturale, literare. Cel de la Biblioteca „Asachi”, unde a fost prezentă strănepoata lui Ion Creangă, mamă cu două fiice (familia Caia). Ei bine, dar în cronicele de ziar, unde îmi apare des numele, sunt plasat şi acolo unde nu am fost, la acţiuni la care nu am participat. Să zicem, joia trecută, „LA” scrie că am vorbit la lansarea cărţii lui… Doni. Cum puteam să fiu acolo, când, în acelaşi timp, noi lansam „Tăierea capului” a lui Ioan Mânăscurtă la Biblioteca „Transilvania”, la cenaclul „Perpetuum”? Un reflex, un amatorism, o indiferenţă ziaristică…

Trebuie să reîntorc jurnalul lui Eliade (cca 120 pag.) la Biblioteca „Transilvania”. Extrag referinţele la Virgil Cândea: „Cartea «Aspects du Mythe», versiune românească – n.m.) trebuia să apară şi Virgil Cândea avea «misiunea» să mă «convingă». În legătură cu ce? Nu-mi dau seama. L-am văzut pe Cândea şi nu mi-a plăcut. Dar probabil că «misiunea» lui a eşuat – pentru că odată întors la Bucureşti, n-a mai fost vorba de apariţia Mitului” (4. sept. 1973);

„V. Cândea mă imploră să accept invitaţia Academiei de a deveni «membru de onoare». I-am explicat (poate puţin prea brutal) de ce sunt silit să refuz” (12 apr. 1977);

„…trei funcţionari de la Asociaţia «România», trimişi de V. Cândea, ca să simplifice vama: îmi aducea (din ţară, Corina, – n.m.) câteva lucruri, între altele icoana rusească de argint, sub care ardea candela, în odaia părinţilor” (23 iulie 1981).

Nu e deloc neimportant să reuşeşti să dialoghezi cu oameni de calibrul dlui Cândea, chiar dacă e ambiguu, dar luat în serios de însuşi Mircea Eliade. Să sperăm că discuţia noastră va avea sorţ de izbândă şi nu se va pierde pe drumul Bucureşti-Chişinău. 

PARISUL ŞI POEŢII AVANGARDEI

DINTR-UN JURNAL PARIZIAN

                                         (5-28 aprilie  2010, Paris; 5-10 mai, Chişinău)

Odată ce sejurul meu la Paris e legat, înainte de toate, de studiul avangardei europene şi a celei ruse, în special, bineînţeles că, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele  luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive)  pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu, inclusiv Panorama poeziei avangardei ruse, tradusă deja în mare parte şi care ar putea să fie editată în câteva volume. (Ar fi cineva din editori dispus la o astfel de aventură – avangardiştii au fost şi oarecum aventurieri, nu? nobili… ) Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, aici, la ICR, în biroul generos care, încă acum două-trei zile, mai era al domnului Robert Adam, plecat deja la Bruxelles, voi purcede – ba chiar încep să o fac! – la o selecţie sumară – dar, pricep, îmi va ieşi una destul de… extinsă! –  a respectivelor citări.

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma şi Em. Galaicu-Păun.
Ftanţa, septembrie 1996

Primul „mi se înfăţişează” (în ordine cronologică, observ!) Ivan A. Aksionov (1884-1935)… Dar, până să reţin exemplele poetice, iată unele date biografice interesante pentru noi: În vara anului 1917, căpitanul Ivan Aksionov, aflat pe Frontul Român, este ales în Consiliul deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor. În toamnă, este arestat de autorităţile române, petrecând patru luni în închisoare, după care este eliberat, într-un schimb de prizonieri, şi numit preşedintele comisiei împuternicite cu lupta contra dezertorilor din armata rusă.

Apoi iată şi primul exemplu, un poem al lui Aksionov, intitulat, chiar în franceză (pe atunci limba lui Voltaire mai era încă în vogă în Rusia): A Tour Eiffel. Reţin (doar atât): „Nu voi uita această înălţime/ A ferocelui fier triunghi urcând la cer/  Şi nici admiratorul ce-i acoperi ţevăria./ Nici nu am cum să nu-l glorific  visător/ Peste cotorul unui roman – distrus-amor.”

Urmează o, aş putea spune, mică surpriză: odată ce comanda mea de căutare a fost „Eiffel”, mi se dă şi… „Eiffeleia”, de asemenea un poem de Aksionov. Mă întreb dacă noţiunea e derivată din „Eiffel” şi caut confirmare în text. Înţeleg că acesta e un ciclu din care eu am tradus doar două ode, prima şi a opta (nu mai ţin minte originalele, pentru că le-am românizat acum mai mult timp). Parcă ar fi oarece aluzii şi la Turnul Eiffel. În orice caz, spiritul francez, parizian e prezent în aceste rânduri: „Nu în zadar ei îşi zburlesc pădurile/ Pentru nocturnul lor doping./ Nu zadarnic crescu obeliscul acolo/  Unde piaţa bău sânge distilat/ Şi alba spumă – concordia a remarcat –/ Ca din bătaia fântânilor arteziene”. Presupun aici corespondenţe aluzive şi la faptul că în imensul spaţiu dintre Sena şi Şcoala Militară („…acolo/ Unde piaţa bău sânge distilat”) revoluţionarii francezi îşi organizau impresionantele manifestaţii.

După aceasta, în scena… electronică apare poetul Valentin Parnah (1891-1951). Anume că se potriveşte aici noţiunea de scenă, dat fiind că Parnah a fost cel care a adus, din Occident în Rusia Sovietică, jazzul, reuşind chiar să-l… legalizeze. Născut la Taganrog, viitorul poet se stabileşte în Franţa încă din 1915. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris, se apropie de Ilia Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios. A scris mult despre Franţa, Paris, dar aici, pentru început, mă interesez ce a spus el despre Turnul Eiffel. Citez   poemul integral: „Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,/ Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –/ Florile Arabiei/ Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.// În tumbe abil se rostogoli/ Ironicul cuplet despre muierescul talaş./ Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,/ Des, precum grevele în imensul oraş!” Păi aici e cam întregul spirit parizian de epocă (versurile au fost scrise în 1920). Plus o scenă care s-ar fi întâmplat în plin Paris: „Totul în risipire!/ Preţ de-un minut – muzica vuieşte!/ Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart./ Căzură, duduind, la pământ bucăţi/ De sonore detalii de maşină./ Şi dintr-o dată – străpungător/ Cornul-claxon de automobil/ Întinsă limba-i de oţel. Urlet./ Înţepătură-ngustă. Prin sforăit/ Eu cu capul dezgheţat./ Fript de tablă-inox./ Supapa s-a şi închis.” (1919). Scena s-ar fi putut întâmpla undeva pe Bulevar de Clichy, pe lângă „Moulin Rouge” unde, în acelaşi timp şi… – în acelaşi poem (al lui Parnah): „Tremur de banjo, banda saxofoanelor./ Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,/ De ţimbale lacome jazz-banduri/ Fonojar./ Iuţeală de var otrăvitor,/ Variabil curent electric./ Frisoane. Reculuri şfichiuitoare./ Negrul a înhăţat şi a târât/ Necunoscutele  molecule ale larmei,/ Tuflindu-şi peste gura de saxofon/ Boltitul melon.” (ceva „intersectându-se” cu versul de mai sus al lui Aksionov: „Şi necruţător răpăia avanul jazz-band.”)