UNUL DINTRE CEI MAI RADICALI AVANGARDIŞTI

Aleksei Krucionîh   

  (1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil

ubeşciur

skum

vî so bu

r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.

Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.

În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.

 

MOARTEA ARTISTULUI

deprinzându-mă cu-orice necuviinţe

eu însumi le căutam ziua cu lumânarea

dar vai! s-a dus moda la nesăbuinţe

neuitându-le însă – n-am alinare!

şi ţintind cu privirea necorporala fantomă

zisei încet, dar ardent, ca raza de fulgere:

lumea nu pare-a trezi  poftă de vomă –

                             şi căzui cu botu-n canalul de scurgere

                             

                              (1913)

DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci

năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare

având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă

periem ca şi cum am şopti din greşeală

când păşeam pe zgârie-nori

săream uşor de la primul

până la ultimul

celor ce cred nu le e jale de un argint

aruncaţi-l şi noi tronând

ne tot adâncim după pahare

se-mprăştie buclele

lovii cu securea

marea adie în continuare

pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei

crânguri bărbierite

şi ştiţi cine le...vă daţi seama?

Strâmboumili groteşti-din-grotă câini

din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete

simple nu vor rezista ce beau tihnit

semilumină a nopţii e friguros să priveşti

în negrogalerii noi nu suntem

noi suntem aruncaţi la marginea lumii

vedem după steiuri mergem la biserică

să spunem vorbe deocheate

când câinii pleacă le rămâne gheara

smocuri de blană stau împrăştiate oriunde

tremurânde acele semne n-au cum să le găurească

nici peştele nici muntele

câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise

dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în

partea opusă câinii cască suntem liniştiţi

nimeni nu ne spânzură nu se spânzură

ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă

şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm

îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate

de-ar face pentru burtă

clătite nu încap sunt sprintene

nimeni nu ştie

cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel

şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră

şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată

stăteam în faţa ei căzând cu capul

şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală

îmi desenează urechile

unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri

iar la mijlocul frunţii

cuvântă o bătrână tânără

şi atunci

pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră

şi noi vom forţa scărpinările dintre

planetele ce se văd printre fostele frunze

ni se deschide ochilor prăpastia

şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte

urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit

planeta că negruviermele ascute cifrele

noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi

când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră

cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi

regina fecioarelor putină

cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă

şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi

mişcarea reginei se schimbă alta începea deja

însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul

şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini

perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra

piatra neagră trăsăturile mahărei despre care

se sfărâmaseră multe vânturi

noi într-o parte

amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de

ochii cabalini ai reginei fecioare

dar câţi au tot rugat au ars jertfe

dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi

uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară

coarnele despicătura

străluciră trebuie ucis

izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele

doar taie dulăii strănută

nevinovatul

e-e zeul

ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?

Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară

precum cuiul iarbă peste taur

amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi

ne uscăm

înmulţeşte piatra brută

pădurea tot copaci greu de marcat graniţele

capetele când sunt mici şi mai mult se pare

mai puţin bolnave

topazul e fumuriu nu e ignifug

apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma

se va îneca din nou

ştersu-s-au numele de pe scoarţa copacilor

vom creşte ca iarba pe cerbice de taur

toate bogăţiile ei sunt la noi

n-am devenit mai bogaţi

şi perla mi-i va încălzi trupul ce slăbeşte

şi mâinele nu-i vor albi

dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă

în iarbă

şerpuiesc

se adună oasele

baie fierbinte

nu îndrăznesc câinii

se rotesc în jurul cozilor

tulpinile au încremenit

când eu îmi luai avânt să înalţ

acutoinsulele afinelor

m-au primit

dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic

vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ

se aştern lui adulmecă

cu capul se mănâncă

începe să bureze

topazul e greu de deosebit de olmaz

creierul şarpelui e de leac

capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni

trupurile ne încăpeau în firul de praf

os de mamut sub coajă de tei topită

dacă ne vindecă

şi lipitu-ne-am noi palmele de os şi ochii

înmărmureau

pădurea deveni ca ţepele

fluturară batiste

şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt

totul fu acoperit de un grilaj

bărbaţii îşi salvară bărbile

îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală

sub bărbia câinelui bălos

se culcă obosit

furtuna-i departe

ceată de vânătorese vesele

eu venii de aiurea

la câinele meu

lângă casă – ţeapă-naltă

aşa şi se cere în harţă

în chiţimie ploşniţele înţeapă des

şi prafu-i până la cer

dar sunt fericit de puţin

chiar de-i alb în jur

chiar de aud mişcarea bolţilor...

roată grea...

dar mi-am strâns botul –

tu naibă! nu câine...

e cald cu smolitul alături

rumeg piele

dar sare mi-ar mai trebui

să-mi frăgezesc gâtul

ţin minte cum mă băteau

pentru prietenia cu tine

dar risipitu-s-au relele

peste noi o casă povârnită

ca santinelele

bat cărăbuşii

odinioară cum mai tresăreau

simţind împunsăturile

picioarele mi-au ajuns la grindă

dincolo de ea vibrează cântecul

mult alean zadarnic e-acolo

însă mie nu mi-i strâmt de loc

toată vesela noastră

o ceaşcă goală

nu apasă pe dedesubt

o hârtie albastră

împreună cu amicul ne-am încovrigit

e greu de respirat

a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă

gâtlejul se culcă peste mine

dinţii mei fără-ncetare

pielea mi-i destul de tare –

mă mănâncă spatele cu buzele

apeşi pe scândură ploşniţa

...colo în ungher spânzură o furculiţă...

nu trebuie să te rod –

când vom da de pleşuvie

vom coborî...

ce vise mi se mai arată

curând mă voi însănătoşi atunci

voi prinde a goni iepurii

barba nu-mi va atârna-ţurţure

şi mă voi zvânta cu sare

întărindu-mă cu smoală

însă spulberat de praf

nu voi mai cerca visare...

 (1913)

ÎN VECINĂTATEA AVANGARDIŞTILOR

CÂNTECELE TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI

I

Fruntea ta – lasă-mă să o înfăş ca o bandă frontală!

Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se gudură-alintă lângă obrazul smead.

Te voi strânge ca un pieptar cusut meşteşugit cu mărgele albe, sinilii şi negre;

Mă voi lipi de tine ca un şorţ din crepdeşin chinezesc înflorat;

Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ţi-l încingem;

La şorţul tău să fiu de brelocuri zângănitoare,

când tu atingi grăbită pânza iurtei,

îndepărtându-te cu paşi uşori şi repezi, –

Fă-mă breloc zângănitor la şorţul tău!

II

Ţie – celei cu frumoasele icre ale picioarelor! – îţi doresc coapsele,

Cum aş mai zbura întru-ntâmpinarea ta

Şi cu acest braţ încordat să te cuprind şi să te sărut, să te tot sărut…

Te-aş înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i înconjurat negrul sobol,

Ca o plasă cu clopoţei de aramă cu care-i înconjurat scumpul sobol, –

Te-aş înconjura cu dragostea şi fericirea.

(1921)

NEOLITIC

(epoca pietrei şlefuite)

Les Hommes de cette èpoque sont des dolichocèpales…

       Ch. Debierre, „L’Homme avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.

Din nou cleştele disperării

Îmi striveşte tâmplele.

Nu văd dimineaţa înflăcăratelor sultănele

Şi nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.

Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,

Rămâne fidel zăvorul ruginit.

Vieţile în neolitic sunt triste

În triunghiul nasului turtit.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos,

Şi, înclinându-mă, sărut în negre ovale

Un chip lat şi fălcos.

Să uităm suliţele de piatră

Şi fumul focurilor de rugă ce înălţaţi.

Noaptea, în peşteri, încântate gemete de muieri

Şi plânsetul copiilor speriaţi.

Acum holbaţi orbitele coşmareşti,

Căscând gurile ştirbe, jimbate,

Însă nopţile, ştiu, voi visaţi

Bucăţi de nefrit, însângerate.

O, adânc întristate dolicocefale!

Eu vă sunt ultimul semănat.

Dimineaţa avară, în pirostii, din munţi

Adună opalul mort, împrăştiat.

(1921)

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

Igor IARKEVICI*

ISTORIA PATRIOTULUI RUS

Traducere de Leo BUTNARU

Ruşii nu sunt iubiţi. Ruşii niciodată nu au fost iubiţi. Ruşii nu vor fi iubiţi în vecii vecilor. Pentru asta există destule motive. Înşişi ruşii se fac vinovaţi de atare situaţie. Ruşii fac totul, pentru ca să nu fie iubiţi – ruşii îl aleg pentru un al treilea mandat la rând pe Putin, ruşii joacă prost fotbal şi cântă anost şlagărele de estradă, iar când salută, nu sunt bucuroşi de cei cu care se salută, – când spun „Bună ziua”, ruşii nu privesc în ochii omului, ci se uită oarecum pieziş, aiurea. Unde mai pui că ruşii au gropi de gunoi la fiecare colţ. Fireşte, după toate astea nu se poate crede că ruşii ar putea fi simpatizaţi, ca să nu mai zicem de a fi iubiţi.

Igor Iarkevici

Plus că, din punct de vedere strategic, ruşii nu-l folosesc corect pe Dostoievski. Ruşii consideră cu Dostoievski trebui impus tuturor celor, care se trag spre Rusia. Chipurile, după ce-l cunosc pe Dostoievski, dânşii nu vor mai putea să nu iubească Rusia. Numai că în realitate totul e viceversa. După ce-l cunosc pe Dostoievski, toţi cei care se trăgeau, deja nu se mai trag spre Rusia.

Rusia şi ruşii sunt înjuraţi de toată lumea. Faţă de ruşi mereu sunt înaintate pretenţii şi revendicări. Ba că ruşii au o expresie a feţii, după care nu ştii la ce să te aştepţi, – sau că ruşii ar fi în stare să dea cu toporul, precum Raskolnikov, sau ar putea începe să-ţi vorbească despre ceva spiritual, precum academicianul Saharov sau preotul Kuraev¹. De parcă de la ceilalţi, s-ar zice, ştii de la ce te poţi aştepta. Nu, de asemenea nu se ştie. Ba că ruşii beau de usucă. De parcă ceilalţi nu beau mult! Beau şi ei destul. Însă ruşii beau mult nu de aia că ar vrea să bea mult, ci din motivul că ei au o sumedenie de temeiuri din care trebuie să bea. Pe când alţii nu au astfel de temeiuri. Iar ruşii le au.

Ba ruşii sunt certaţi că l-ar fi băgat la mititica pe Hodorkovski. Numai că asta a ieşit întâmplător. Şi cu duduiţele alea din enervantul ansamblu „Pussy Riot”² tot întâmplător a ieşit, deloc intenţionat. Dar cine, mă rog, nu bagă pe cineva întâmplător la pârnaie? Toţi bagă. Numai că pretenţiile sunt din nou adresate numai şi numai ruşilor.

Ba că ruşii sunt leneşi şi lucrează puţin. De ce puţin? Ruşii lucrează mult. Pe când alţii, spre exemplu panda, – nu lucrează deloc. Şi nimeni nu le impută nimic, ci, din contră, toţi mor de dorul urşilor panda, visând să se fotografieze pe fundalul neamului ăsta de mamifere exotice. Pe când pe fundalul ruşilor nu are nimeni chef să se fotografieze. Chiar dacă ruşii muncesc cu mult mai mult decât panda.

Ba că ruşii îl aleg preşedinte pe unul şi acelaşi Putin. Numai că ruşii de fapt nu ţin atât de tare la Putin. Pur şi simplu deocamdată nu au pe un altul mai bun decât Putin. De cum va apărea vreunul, fiţi siguri că-l vor alege neamânat.

Ruşii s-au obişnuit că sunt înjuraţi. Şi deja de multă vreme nu mai atrag atenţia la aşa ceva. Numai de ar plăti bani pentru petrol şi gaz, încolo, treaba lor, înjură-ne.

E drept, cu aşa ceva nu s-a obişnuit patriotul rus. Patriotului rus îi este neplăcut să audă cum e înjurată Rusia. Rusia a câştigat războiul. Rusia a scris „Evgheni Oneghin”. Rusia a filmat „Andrei Rubliov”. Rusia a inventat vodca şi tot ce se mai află în jurul ei – pâinea neagră, stacana şlefuită în faţete şi halucinaţia rusească dusă până la delirium tremens. Pentru toate astea Rusiei ar trebui să i se ierte belele care i se reproşează – mirosul urât din gură, Putin şi gropile de gunoi de pe la toate colţurile.

Argumentele patriotului în apărarea Rusiei sunt destul de banale, însă îndreptăţite – Rusia a salvat lumea de tătaro-mongoli, de fascişti, de scriitorii ruşi şi de Stas Mihailov³. Rusia a atras asupra sa loviturile lor. Cum ar fi fost, dacă tătaro-mongolii ajungeau până dincolo de Europa? Însă iată că nu, nu au depăşit limitele, nu a ajuns, nu au trecut, nu au ocupat. Pentru că Rusia i-a luat pe toţi, dizolvându-i în sine.

UNUL DIN AVANGARDIŞTII POEZIEI RUSE

S-a născut la Petersburg într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.

A mai editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939), „Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).

În 1946, a solicitat cetăţenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.

PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,

Putoarea măruntaielor tale în putrefacţie –

Mai dragi sufletului, decât poveştile înţelepţilor.

Cu lumina felinarelor albăstrui

Mi-ai alinat sufletul.

La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,

Răspundea ţocăit pe scări de la intrare

Ce-auzul mângâia.

În ritmurile lor speranţa era fremătătoare.

1913

ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.

Buzele necunoscutei sunt vopsite.

Şi brusc se sting luminile

În oglinzile neliniştite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul

A ars aburii de vin. Zăpada nopţii

A învăluit oraşul atât de trist.

Întinsul stepelor se extinse-n spaţii.

În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,

Orbesc ochii. Stinsă pară.

O iapă dementă bate cu copitele

Ca-ntr-o tobă tătară.

1921

AUTOBIOGRAFIE

(versuri fără metrică)

Lui Serghei Şarşun

M-am născut la Petersburg.

Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,

ci prin recrutare obligatorie).

Sunt fricos, aproape neinteresant.

Nu mă bucur de succes.

Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătăţii,

să înghit untură de peşte.

I.1924

DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI

Precum prorocul însingurat în suferinţă,

Încântat, însă neajutorat, în faţa sa

Îşi imaginează tineri perfecţi întru ideal,

Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri

Nume pluricomplicate, la hurtă

Încredinţându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,

Vreau dragostea mea să-i încredinţez.

Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată

A vieţii astea sălbatică garoafă?

Dar ajunge. Vântului: ga-fa!

Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai aminteşti.

Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.

Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:

Vei ieşi la drum de unul singur.

Eu sunt asemenea fiarelor virgine.

Şi cred neabătut în dragostea ta.

II.1924

*      *      *

Corifeul apare-n faţa corului.

Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.

Se scutură foşnetul discuţiilor.

În şir dublu, lucesc dinţii solistului.

LOCAL PENTRU POEME

Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.

La ce bun zice să te vezi cum te stingi

sau doamne fereşte chiar mort?

Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară

secondată de ultimul ort?

…Azi

la oglindă

în faptul dimineţii

m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie

de parcă nu care cumva de pe obraji

să-mi răzuiesc şi poezia – această

străvezie mască a vieţii…

Karaoke de Dobrogea

În Babadag

turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:

mediul este mesajul…

Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât

îi iartă până şi pe cei care îi rostesc

sau îi scriu numele cu greşeli.

                                              În genere

Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta

cu scrisul – la o adică

Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare

care

serile

corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună

să zicem

despre poeţi sau prozatori:

– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!

Senzaţie sănătoasă în lumea bolnavă

Chiar în această lume

pe care unii

inclusiv filosofi

o consideră bolnavă

poţi trăi liniştitoarea senzaţie de imensitate

dublată de senzaţia că – uite

stai tu aşa

relaxat în imensitate

şi priveşti atent

foarte atent cum

timpul le vindecă pe toate…

Finalul inexistent

Ce uriaşă deosebire între lacul lebedelor – şi lebedele lacului!...

Ca între balet – şi tigaie

ca între balerina primadonă – şi friptura şătrarilor

ca între puci – şi spaţiile ex-sovietice…

Într-adevăr

ce delimitări de adevăruri între lacul lebedelor –  şi lebedele lacului

deosebire mai uriaşă decât

între acarul Păun – şi poetul Galaicu-Păun

între ei doi – şi o pereche de păuni ce procreează frumuseţi iluzorii

(îţi poţi imagina până şi ouă de păună încondeiate la Paşte –

pentru că de ce ar fi doar Paştele cailor

nu şi Paştele păunilor?...)

Ce diferenţe uriaşe între diferenţele dintre lucruri

fiinţe

şi arta care pot – sau nu pot deveni artă

pentru a confirma fantastica diferenţă dintre poem

lacul lebedelor – lebedele lacului – balet – tigaie – primadonă –

puci – ex-URSS – acar – poet în carne şi oase –

ouă – Paşte –… şi acest final atât de diferit de

alte o mie şi unu finaluri ale acestui poem deosebit chiar de el însuşi –

ca oaia – de miel

încât îţi vine să cânţi: unde te duci tu mielule

unde te duci tu poemule?...

Ca să auzi aproape optimistul răspuns:

                                                              Spre

inexistentul final mergem domnule…

O, nu, nu!

Concurs Miss World.

Parcă – adevărat, frumoase, – sute de fiice ale Irodiadei,

în juriu – Irod.

O, nu, nu,

nu atare frumuseţe va salva lumea!

Recitind Gogol

Serile

în cătunul de lângă Dikanka

ici-colo pe la porţi

în bătaia craiului nou

de la slănina cinei

lucesc feeric buzele duduilor

şi feciorilor.

De altfel

ca şi prin Transilvania…

Alarmă aeriană

Nu este exclus că

dacă azi

din cer ar cădea, abundent, mană

cineva ar declanşa alarma aeriană…

Realitatea de facto

Ar reieşi că

predestinat

realitatea e ceva comun – o fenomenologie

un teritoriu ceva.

Însă nu e chiar aşa

adică realitatea nu e ceva comun

odată ce oarecine o mai drege cu un vis

o tămâiază cu marijuana

o diluează cu o iluzie

cu ceva subconştient

cu o pală de irealitate…

Iar cu adevărat complicat e când

în această realitate

ce ar trebui să fie – predestinat – comună

unul intervine cu ceva filosofie

altul cu poezie

ca şi cum personalizând-o

ba chiar – pardon – privatizând-o…

Valeri PROKOŞIN: Poezie şi dramatism

Bacalaureat – 77

am visat-o pe prima mea învăţătoare

lidia sergheievna diacikova

ea stătea culcată în pridvorul de lemn al şcolii

tânără goală roşcată

printre flori bătute de steluţe-vinete zise şi ochiul-boului

şi gherghine însângerate

cu picioarele bronzate larg desfăcute

strângând la piept jurnalul clasei

şi zâmbindu-ne nouă zâmbindu-ne nouă şi zâmbind

viitorii mei colegi de clasă

apropiindu-se pe rând de ea

şi împreunându-şi mâinile luntriţă

asemenea chinezilor şi japonezilor

se înclinau şi săltând de la podeaua pridvorului

aruncându-se încrezători în afundul vaginului cu pubisul ras-luciu

al primei lor învăţătoare l. s. d.
Valka Serdţev – cel mai înalt băiat

cu ochi feteşti de culoarea mării

sub forma şcolară purtând cruciuliţă

în zile de odihnă mergând cu bunică-sa la biserică

hăt la patru kilometri depărtare de casă

a doua zi după balul de absolvire a şcolii

s-a zdrobit cu motocicleta cu ataş care-i fusese făcută cadou
Petea Malkov – grăsanul cu ghiozdan

îmbuibat cu sandviciuri cu somon

a devenit un magnat petrolier undeva în siberia

la mii de kilometri depărtare de casă

iar părinţii săi destul de înstăriţi

în fiece seară verifică coşurile de gunoi

căutând în ele sticle goale de bere

şi cutiile de metal „Coca-cola” sau „Otvertka”

precum o făceau până la moartea fiului lor

şi după

Vovka Kapîşev – parcă tătar parcă udmurt

pe chip cu surâsul de şarlatan al lui Buratino

s-a spânzurat la nici 23 de ani împliniţi

din cauza unei iubiri neîmpărtăşite reciproc

faţă de maistrul de schimb anatoli stepanovici agheşin

iar în ajunul sinuciderii

el apăru gol în stradă

alergând dintr-un capăt în celălalt al ei

unii presupunând că o face din rămăşag

alţii zicând că pur şi simplu s-a ţicnit

iar după 7 sau 8 ani trecuţi după aceia

noi beam bere în cafeneaua de vară

dar poate că ar fi trebuit… să încerc

zise a. s. a. (maistrul) rânjind în halbă

după care privindu-ne adăugă mă-sa-n c.

poate că chiar mi-ar fi plăcut
Igor Burîghin – se alcooliza-se murind la 33 de ani

din întreaga lui viaţă şcolară

memorie nu a reţinut decât un singur episod

trupul său prăvălindu-se în curtea şcolii

POEME DIN "DISCOBOLUL"

Leo BUTNARU

La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc

la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau

unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat

iar unul

(probabil mai marele înlăcrimaţilor)

spuse tânguios:

„Platon ne-a alungat din cetate…”

„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.

„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt

când mă întorceam de unde fusesem plecat

la respectiva poartă închisă

văd parcă acelaşi

sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă

aflai că de data aceasta erau filosofii…

Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:

odată şi odată

se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil

tulpina îi va fi tăiată segmente

în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură

sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe

trunchiul proaspăt retezat

să urce vrun mititel – o furnică

sau o vaca-domnului întâmplătoare

care

în câteva clipe

alergând mărunt-mărunt

să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu

de-or trece anii….

Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies

din metropola sufletului meu

în provinciile din jurul său – Bucureşti

Moscova

Paris

Chişinău…