RĂSCRUCILE CU SINE ÎNSUȘI

Pe Leo l-am îndrăgit de la prima cunoaștere. Era mai colțuros decât alții, mai ne-cioplit de dalta ideologică a vremii. Ca o stâncă sau mai bine zis ca o stană de piatră, în care se ascunde misterul sculpturii, niciodată dezgolită până la desuetudine, atunci când se întâmplă dezbrăcarea. Am și pus umărul la săltarea unor greutăți, la ziare-reviste, duse cu apa Sâmbetei sau pe pustii. Parcă din nimic (nimicul fiind financiar), am dat la iveală o samă de cărți, între care celebra odinioară colecție Poezii de duminică.

Când a venit la Chișinău, Leo Butnaru era un băiat de țărani, talentat. Unii, ca și el, s-au mulțumit cu talentul – de obicei, pirpiriu. Mulțumim Domnului, vor fi zis ei, uitând că Dumnezeul nostru dă, dar nu pune în traistă, ceea ce vrea să spună că talentul revendică fortificare prin cultură.

Leo Butnaru este un  om învățat și cu remarcabilă ținută estetică. Ni se vădește prin eleganța scrisului, cunoașterea dedesubturilor și plusul de valoare conferit subiectelor abordate. În plină epocă de lipsă de idei, de contemplare fără descoperire a obiectului contemplat, Leo Butnaru practică poezia de idei și, zic, nimic mai frumos decât ideea devenită poezie. Este un poet al răscrucilor cu sine însuși, cu timpul și cu entitățile care populează timpul și lucrul acesta, iarăși, mi se pare nespus de frumos.

Îndrăznesc să spun că, martor fiind, pe aice, el a spart tiparele, când nici nu prea aveam (vorba vine!) acces la tipar. A adoptat expresia postmodernistă înaintea altora, dintr-o necesitate intimă, ca ulterior să trebuiască să reabiliteze postmodernismul basarabean (și nu numai) cu vocație haimanalâcă și vocabular suburban și cu foarte puțină noimă. Și mai spun cu încredere că – nu autodeclarații sau declarații conjunctural – Leo Butnaru este cap de generație, dacă totuna se pretinde, cumva și întrucâtva, că în Moldova pruto-nistreană există și niște generații  poeticești.

Poezia lui Leo Butnaru este de tensiune înaltă, în sensul liniilor de înaltă tensiune cu sârmele (firele, firile!?) zbârnâinde de încordare. Chiar așa: nu vibrânde, ci zbârnâinde.

Încă nu s-a întâmplat ca poezia să omoare, dar nici să fi înviat pe cineva nu s-a auzit. Și atunci? Leo îi găsește următoarea posibilă explicație și logică de a fi: Poezie/ dulce-amară/ pe nimeni nu l-ai făcut/ cu adevărat fericit/ ci doar/ (mulțam și pentru atât)/ mai puțin nefericit/ l-ai făcut.

Suficient pentru ca poezia să aibă și pe mai departe drept la existență.

Ioan Mânăscurtă

octombrie 2016 

Leo şi Ioan în 1976

POEŢI ROMÂNI ÎNTR-O ANTOLOGIE APĂRUTĂ ÎN LIMBA UCRAINEANĂ

                               O VESTE EXCELENTĂ!

La Kiev, este în curs de apariţie antologia ПОТРIБНА ВIДСТАНЬ - DISTANŢA NECESARĂ a poeziei române contemporane din Moldova, editată de poetul Volodimir Danilenko, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Ucraineni din capitala ţării vecine.

HAIKU PRIN SECOLE

FRAGMENT DESPRE HAIKUUL MODERN

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocammdară, nu cunosc... japoneza...

L. B.

Ippekiro NAKATSUKA (1887 –1946)

*       *      *

Mi-e cam ruşine

În faţa marelui foc din ierburi uscate

În aer liber.

*      *     *

Glicine minunate

La fereastră

Numai până când soţia mea nu e pe-aici.

*       *      *

Mai profundă noaptea

Mai vizibile

Venele cărbunilor de lemn.

*      *     *

Bolnav în pat

În jurul meu albăstrimea

Unei mări iernatice.

*      *     *

Ierburile freamătă.

Trece o femeie

Cu sânii superbi.

*      *     *

Seară de primăvară

Lucru penibil printre toate

O planşă anatomică.

*     *    *

S-ar auzi plânsetul nocturn al ploii?

Ca gheaţa sunt

Braţele iubitei mele.

*     *     *

Imaginea mea

Iese din oglindă

Şi vine la expoziţia de crizanteme.

*     *     *

O cocioabă oarecare

Ocroteşte vizitatorul

De soarele arzător.

*       *      *

Un prunc vine pe lume

Deja cu părul alb.

Zorii.

*     *     *

În ţipetele puilor de corb

Nori

În derivă.

*     *      *

Nori în goană

Mandarine în vară

Împlinindu-se.

*      *     *

Eu voi continua să cosesc

Pe umerii mei

Cerul azuriu.

APOLLINAIRE: Poeme

1909

Doamna avea o rochie

Din pânză turcească mov

Iar tunica îi era brodată-n fir de aur

Compusă din două panouri

Şi-i stătea bine pe umeri

Ochii îi dansau precum doi îngeri

Ea râdea hohotea

Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ochii albaştri dinţii albi ţi buzele de-un roş intens

Ea cu faţa de culorile drapelului francez

Ea avea un decolteu amplu-oval

Şi coafură à la Récamier

Cu braţe dezgolite şi frumoase

Neauzind când bătu miezul nopţii

Doamna cu rochie din pânză turcească mov

Şi cu tunică brodată-n fir de aur

Decoltată amplu-oval

Îşi plimba buclele

Prinse în panglică aurie

Târându-şi micii pantofi cu catarame

Şi era atât de frumoasă

Că tu n-ai fi-ndrăznit nici s-o iubeşti

Eu iubeam femei cumplite din imense cartiere

Unde-n fiece zi veneau pe lume câteva fiinţe noi

Fierul era sângele lor iar drept creier aveau flacără

Iubeam iubeam poporul inteligentelor maşini

Luxul şi frumuseţea căruia nu-i sunt decât spumă

Această femeie era atât de frumoasă

Încât mă înspăimânta

Alcooluri, 1913

Cântecul dragostei

Iată din ce este făcut cântecul simfonic al dragostei

Există cântecul dragostei de altădată

Sunetul sărutărilor demente ale amanţilor iluştri

Strigătele de dragoste ale muritoarelor violate de zei

Virilitatea eroilor fabuloşi ridicată ca ţevile tunurilor antiaeriene

Urletul preţios al lui Iason

Cântecul lebedei pe moarte

Imnul victorios pe care-ntâia rază de soare l-a făcut să-l slăvească pe nemişcatul Memnon

Există ţipătul sabinelor când sunt răpite

Există şi ţipetele de dragoste al felinelor în jungle

Rumoarea surdă a sevelor ce urcă în vegetaţia tropicală

Detunetul artileriilor ce umplu teribila dragoste a popoarelor

Valurile mării din care se naşte viaţa şi frumuseţea

Există cântecul marii iubiri a lumii

Calligrammes, 1913-1916

ANIVERSARE GEORGE COŞBUC: 1866 - 1918

MARTORI VREMILOR TRECUTE

Martori vremilor trecute,

Cât sunt astăzi de tăcute.

Numai inimi-i vorbesc.

              George Coşbuc

Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de valori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi aduceau, uneori, a parodie ideologizată. Şi totuşi, ţin minte mai multe cărţi, lectura cărora mi-a marcat copilăria şi, probabil, cercetate prin prismele vârstei şi ale experienţei, – caracterul şi destinul mi le-au marcat. Prima dintre ele a fost, bineînţeles, „Abecedarul”, apoi – un volum de poveşti populare „moldoveneşti” şi altul de poveşti... mongole (!), ambele având un impact fascinant asupra imaginaţiei mele şi cred că, predestinat, încă de pe atunci, destinul mă proiecta, peste decenii, într-o altă întâmplare uluitoare şi ea, ca hazard... retro-providenţial!

Iată cum a fost: în iunie 1989, mă pomenii călător prin Mongolia şi, pe când eram la aeroportul din Ulan Bator, de unde trebuia să decolăm spre sud-vestul imenselor stepe, spre marginile marelui deşert Gobi, Urinhe, colegul amfitrion, însoţitorul micii noastre delegaţii din trei scriitori urss-işti, la un moment dat îmi face semn să privesc spre o copiliţă care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare, ci chiar... „Rumân ardân ulgar” (!), adică – „Poveşti populare româneşti”! Apoi făcurăm cunoştinţă: pe fetiţa cititoare de basme o chema Ariunaa (Adorata!). Cartea fusese editată anul precedent, iar eu o ţineam în mână exact la patru decenii de la venirea-mi pe lume. Sigur că, brusc, îmi amintii şi de cartea cu poveşti  mongole pe care le citii în acea penurie bibliografică din copilăria mea. Era una pe care o ţineam mine, ca, de altfel, şi cărţile de poezii ale lui George Coşbuc (apăruseră, cu caractere chirilice, două ediţii, în 1956; şi nu era dl George, ci, „tradus” şi sub aspect... onomastic, se numea Gheorghe), apoi „Căpitan la 15 ani” şi „Copiii căpitanului Grant” de Jules Verne, dar, mai ales, mă ţinuse într-o maximă tensiune sufletească romanul (ca şi cum... detectivist) „Prinţ şi cerşetor” (Mark Twain). De la sine înţeles, primelor mele lecturi li se adăugau obligatoriu folclorul şi lecţiile de limba română pe care mi le „preda” anonimul filolog al neamului, Negurenii şi negurenenii mei care, dacă mă gândesc mai bine, nu au fost nici pe o clipă... anonimi! Dar, fireşte, mai adecvat ar fi să spun că acele prime lecturi veneau în continuarea vorovitului nostru în familie, pe uliţă, lecţiilor de limbă, folclorului  etc.

Şi iată că chiar acolo, într-un depărtat aeroport din Asia sau în avionul ce survola imensitatea stepelor ginghishahene, la distanţă cronospaţială de peste trei decenii şi şapte fuse orare mă surprinsei la gândul interogativ: Dar ce-ar fi să-mi revăd cărţile copilăriei, să le caut prin Biblioteca Naţională, mai ştiu eu pe unde s-o fi păstrat surate de-ale lor, apărute pe lume prin 1956-1958, după dezgheţul ce urmase condamnării cultului personalităţii stalinist?... Pentru că, îmi dau seama, fără acele momente cruciale nu putea să apară în Moldova Estică, ajunsă colonie ruso-sovietică, George Coşbuc! Ba chiar, până la acea etapă, nu fuseseră editaţi nici Eminescu sau Creangă, să zicem, „moldoveni” get-beget, nu români sadea ca transilvăneanul Coşbuc...

Stepă imensă, cronospaţiu berechet de survolat, astfel că, sus, la 10 mii de metri, trăiam intens instantaneea obsesie de a-mi revedea cărţile primilor ani de obişnuinţă cu lectura. „Dacă revin bine-sănătos acasă...”, îmi ziceam cu oarecare îngrijorare uşor fatalistă acolo, în imensităţile cereşti mongole.

Aşadar, re-ajuns la Chişinău, în scurt timp intrai la Biblioteca Naţională (pe atunci purtând numele... Nadejda Krupskaia...), unde, întâi şi întâi, solicitai, fireşte, cartea primei mele clase, pragul căreia i-l trecusem la 1 septembrie 1955, carte despre care aveam să scriu un „Reportaj din Abecedar”, inclus şi în prezentul volum de eseuri, astfel că cititorii care doresc să afle acele aventuri cu scriscetitul unui copil de acum foarte multă vreme, o pot face, urcând pe scările rândurilor de aici…

…Precum spuneam, George Coşbuc devenise, pur şi simplu, Gheorghe. Însă era o adevărată minune, o temeinică faptă de cultură, totuşi, ca, la Chişinău, în 1956, să apară două ediţii din operele coşbuciene! (Pentru că, nu peste mulţi ani, creaţia sa a fost şi ea trecută la index, adică – de nu interzisă oficial,  – era, oficial, trecută sub tăcere! Primul volum apăruse în colecţia „Cartea pentru toţi”, care aproape că reproducea întru totul, însă cu caractere de litere chirilice, formatul (postbelic), aspectul cărţilor din colecţia bucureşteană „Biblioteca pentru toţi”. Din caseta tehnică reţinem: Editura de Stat a Moldovei, 1956, 103 pagini, preţ 70 de copeici, tiraj – 15 mii (deloc puţin!), tipărită la... Tiraspol! În loc de postfaţă – o notă biografică, nesemnată, ce spune că: „Marele poet român Gheorghe Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, regiunea Dorna (Transilvania)”. Cartea se deschide cu idila Noapte de vară, urmată de: Nunta Zamfirei, Cântecul fusului, Rugăciunea de pe urmă, Vestitorii primăverii, Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, El-Zorab, Brâul Cosânzenei, Lordul John, Moartea lui Fulger, Un cântec barbar, Mama, Noi vrem pământ, Doina, Dragostea învrăjbită, Decebal către popor, Tricolorul, Nunta în codru, O scrisoare de la Muselim-Selo, In opressores; – acest titlu din încheierea sumarului sugerându-i, probabil, autorului notei să tragă sociologista concluzie că: „O latură însemnată a poeziei coşbuciene îi duhul de răzvrătire împotriva orânduielii burghezo- moşiereşti din România la hotarul veacurilor XIX-XX. Critica română a căutat de cele mai multe ori să-l înfăţişeze ca autor de idile nevinovate, ascunzând mereu latura asta revoluţionară a creaţiei lui. Coşbuc a crezut totdeauna că norodul român va sfărâma în cele din urmă lanţurile robiei, devenind stăpân pe soarta sa”.

DARURI ŞI AUTOGRAFE DE LA MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC (1919 – 2012)

DIN JURNAL

22.I.1993

Generos, maestrul Sainciuc mi-a oferit două picturi pe carton. În atelierul proaspăt reparat, mi-a pus în faţă 7 lucrări, ca o săptămână a culorilor, zicându-mi senin: „Poţi alege două”. O deosebită generozitate astăzi, când plasticienii îşi sigilează pânzele, prubuluind în tainiţele minţii cam cât să ceară pe cutare sau cutare lucrare şi tot întrebându-se, când oare vor apărea turmele alea de cumpărători occidentali să le devasteze prin acţiuni valutare atelierele. Dar nu trebuie să le fim noi judecători pictorilor noştri care, de altfel, chiar şi înzestraţi cu har, mulţi n-o duc cine ştie ce bine materialiceşte.

Aşadar, din ele 7 picturi aleg o natură statică  cu lămâi, pe care, spune maestrul, a pus-o pe carton prin anii 1948-1950 (pe când iată-iată veneam şi eu pe lume); un portret de fetiţă din satul Dolna (începutul anilor 60). Cred că ambele sunt de valoare.

SIMPLU: AZI E ZIUA DE NAŞTERE A LUI LEV TOLSTOI

TRANSCRIU PASAJE DIN ESEURILE DESPRE SCRIITORII LUMII, INCLUSIV RUŞI, ÎN CARE MĂ REFER ŞI LA LEV TOLSTOI. 
ESEURI DIN VOLUMUL „ŞLEFUITORUL DE LENTILE”, 
APĂRUT ACUM CÂŢIVA ANI, LA EDITURA ICR.

 *

Lev Tolstoi învedera prin excelenţă o atitudine conservatoare faţă de munca scrisului, fie aceasta şi de rutină. Neavând la inimă ciornele, el nu aşternea în grabă prima sau a doua variantă a vreunei povestiri. «Neacurateţea» unei atare metode, precum i se părea lui, l-ar fi deprimat, l-ar fi abătut de la subiect, curmându-i pofta de a mai scrie. Spunea că se conduce mereu «de sentimentul afectivităţii sau al urii faţă de mişcarea scriiturii. Plictiseala e cel mai sigur semn al neartistismului. Până nu am şlefuit fraza precedentă, nu pot începe alta nouă». Antipodul lui Tolstoi îl reprezenta, s-ar putea spune, Dostoievski, despre care N. Ciudakova remarca: «Scriind capitolele din Adolescentul cu o imaginaţie şi rapidi­ta­te fulminante, (Dostoievski) lăsa în manuscris însemne sugestive – aluviunile gândirii sale puternice, imagini, scene schiţate grabnic pe colţurile de file, pe câmp, printre rânduri...» Iar B. Tomaşevski depista în astfel de manuscrise şi «un fel de nerăbdare psihologică a şuvoiului de gânduri haotice, de nestăvilit».

*

Când se stinge (la Marsilia, în 1891) Rimbaud, Lev Tolstoi scria Învierea şi Cadavrul viu. S-ar întrezări aici vreo anumită legătură? Da, una asociativă. La vârsta de 19 ani, când genialul poet francez abandona definitiv literele, viitorul genial prozator, alias contele de Iasnaia Poleana, îşi planificase ca, în următorii doi ani, să înveţe şase limbi, să studieze dreptul, să se iniţieze în medicina practică, să facă istorie, geografie, statistică, matematică, pictură, să scrie o disertaţie, să se iniţieze temeinic în ştiinţele agricole (era moşier, nu?). Ce mai! Un atare program nu ţine decât de inocenta megalomanie a naivei juneţi, fiind insuflat de entuziasm ori, cum spunea Rimbaud, de o «Nebunească ambiţie!» şi de necunoaşterea capacităţilor reale de care dispune nu că un om de rând, ci chiar un geniu. O viaţă întreagă abia de-ar ajunge pentru realizarea unui atare proiect, pe când doi ani, iubite Lev Nikolaevici...

*

Până a se îndreptăţi, la 70 de ani, drept un bătrân oarecare ce se ocupă şi el de «fleacuri», scriind romane, Lev Tolstoi, în tinereţe, îi mărturisi lui Botkin că făcuse foarte bine că nu l-a ascultat pe Tur­ghe­niev, care îl sfătuia să se dedice... literaturii. Renumitul medic găsi de cuviinţă să-l pună la curent şi pe Turgheniev cu destăinuirea lui Tolstoi, care curând se pomeni supus următoarelor admonestări venite din partea cunoscutului deja prozator: «Scrieţi că sunteţi foarte mulţumit că nu aţi ascultat de sfatul meu şi nu v-aţi dedicat în special literaturii... Numai că eu, biet om plin de păcate, îmi tot frământ mintea întrebân­du-mă cine sunteţi, dacă nu un literat: ofiţer? moşier? filosof? fondator al unei noi doctrine religioase? funcţionar? Vă rog mult să mă scoateţi din încurcătură, precizând care din presupunerile mele e cea adevărată». Tolstoi i-ar fi putut replica distinsului confident că, vezi mata, Ivan Sergheevici, noi te considerăm pe drept cuvânt cel mai profesionist scriitor rus, îţi cunoaştem, din auzite, schimburile de idei pe care le ai cu domnul Flaubert, când vă întâlniţi în cenaclurile pariziene, idei referitoare nemijlocit la măiestria literaţilor, însă, iertaţi-mi constatarea, chiar dumneata ai scris o nuvelă, intitulată Ajunge, în care dai în vileag absurditatea de a continua munca scrisului. Greu de presupus ce-ar fi răspuns Turgheniev...

*

Lev Tolstoi îl sfătuia pe debutantul Leonid Andreev că, dacă scriitorul şi-a pus în gând să scrie o carte, pe care însă ar putea să n-o scrie, trebuie să renunţe la ea. Dar dacă nu renunţă totuşi, şi o scrie? Uşoara retuşare a răspunsului ar consta în faptul că, până la urmă, actul de conştiinţă al autorilor nu ţine atât de elaborarea unui manuscris, cât de decizia de a-l edita sau nu. Deoarece nu doar prin afirmări, ci şi prin renunţări vocaţia artistică ajunge profesia şi valoarea unei anumite persoane.

*

contelui Lev Tolstoi nu i-a prea mers, viaţa familială fiindu-i una coşmarescă, o mare parte a răului trăgându-i-se anume din căsnicie. Doamna cu care se legase în faţa altarului iubea luxul, pe care el, boierul-mojic, îl detesta. Dânsa râvnea glorie, omagii, poziţie socială, pe care genial de simplul Lev Nikolaevici nu punea preţ deosebit. Soţia jinduia aur şi viaţă furtunoasă, iar soţul credea că bogăţia e un mare păcat, uneori editându-şi cărţile fără a pretinde onorariu. Din acest motiv, consoarta îi făcea zile (şi nopţi) fripte, iar atunci când scriitorul încerca să curme războiul din familie, pentru a instaura pacea, Sofia Andreevna, atacată de crize de nervi, se zvârcolea pe duşumele, ducând la buze un clondiraş de opiu, jurând că, de nu se otrăveşte, numaidecât se va arunca în fântână. Din acest unghi de apreciere, şi soţia, şi fiica lui Liviu Rebreanu s-au arătat a fi nişte doamne infernale, aidoma unor «văduve negre», pretinzând de la muncitorul cu pana bani, bani, bani! Acestea reprezintă cazuri tipice, doveditoare că, în destinul celor mai mulţi scriitori importanţi, femeile au fost nişte Circe ale hazardului, precum le nume cineva, mai totdeauna – scru­muitoare de iluzii întru pace şi bunăînţelegere familială.

Cam în aceeaşi perioadă, un coleg de geniu al contelui Tolstoi îşi scria Însemnările din subterană, de la o zi la alta aşteptând iminentul deces al soţiei, pe care n-o mai putea salva nimeni şi nimic. Pe patul de moarte agoniza Maria Dmitrievna Dostoievskaia, timp în care soţul muncea, scria fără preget, ca să câştige ceva bani necesari pentru funeralii şi pentru a putea el însuşi să supravieţuiască.

*

În decembrie 1874, Fiodor Mihailovici îi scria soţiei: «Ieri am citit în «Grajdanin» (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la «Russki vestnik», 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fară probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă îmi duc existenţa din muncă». (Această ultimă constatare consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: «A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire». Numai că francezul mai identifica şi alte aspecte ale neşansei unui scriitor, bazân­du-se pe propriul exemplu: după ce tatăl său fusese ruinat de revoluţie, rămânând lefter, Alfred de Vigny avea să spună peste ani: «Eram independent în tot ce gândeam, eram fără avere şi poet, trei însuşiri în defavoarea mea».)

*

…citiţi cu atenţie memoriile soţiei lui Tolstoi. Cât de puţin a interesat-o asceza muncii de titan... Pe Sofia Andreevna o preocupa în special sofisticata farmaceutică a grijilor mărunte, «înnobilate» de egoism şi gelozie. Având suficientă bogăţie, dânsa îl tot cicăleşte pe nefericitul Lev Nikolaevici pentru decizia acestuia de a nu încasa onorarii sau de a le folosi în scopuri filantropice. După ce cunoscuse memoriile Annei Grigorievna despre soţul ei, pre nume Fiodor Mihailovici Dostoievski, cineva constatase că respectivele evocări referitoare la un geniu au mai curând aspect de socoteală de băcan.

*

Când sculptorul Ghinţburg începuse probele pentru portretul lui Lev Tolstoi, rugându-şi modelul să ia o poză meditativă, cel ce semnase Anna Karenina răspuse că nu are rost să se chinuie în căutarea pozei respective, dat fiind că întreaga sa viaţă nici nu a avut o alta...

*