ANTOLOGII NOI, SOLIDARITATE ŞI PROBLEME
VECHI
(fragment dintr-un interviu abia rostit)
– S-ar
putea spune că nici până astăzi nu s-a produs o – cum să zic? – unificare în
evaluarea exegetică a scriitorilor de aceeaşi vârstă, ca generaţie, sau de
vârste diferite, dar uniţi de ceea ce se numeşte o generaţie estetică, de pe
ambele maluri ale Prutului.
– Din păcate, cam aşa
stau lucrurile, răzleţite… Când am
început să pătrundem şi noi în literatura română, criticii importanţi de la Bucureşti încetaseră să
mai citească literatură pentru documentare, contare, evaluare. Nu mai citeau
pentru aşa ceva nici ce se edita în dreapta, nici ce se edita în stânga
Prutului. Era absolutul drept al domniilor lor cum procedează, de unde, pentru
unii, mai întâi, proiecte şi angajamente politice de partid, după care au venit
funcţii mai mult sau mai puţin importante socio-culturale sau diplomatice.
Redutabilii exegeţi se opriseră la vrafurile de fişe, presupun, despre
literatura română, pe care, „topindu-le” în studiile şi portretele de autori
comentaţi până la acel moment, purcedeau la elaborarea istoriilor literaturii
române. Astfel că unii scriitori din stânga Prutului, nefiind citiţi până la
acel moment, nici nu au intrat în respectivele tomuri. Şi nu e strop de rea
intenţie când spun că, în fine, istoriile scrise în dreapta Prutului, fără
scriitorii pruto-nistreni, nu sunt împlinite. Unde mai punem că în ele au
intrat destui autori din dreapta Prutului care sunt inferiori celor mai buni
colegi ai lor de la
Chişinău. E o stare de fapt şi nu una care să provoace
nemulţumiri, animozităţi etc. Cu timpul, lucrurile au început a se mai aşeza,
mai multe dicţionare de literatură editate la Bucureşti dând şi
informaţii despre fenomenul literar din stânga Prutului, despre scriitorii din
Estul Moldovei/ României istorice. În istoria sa, Ioan Holban a introdus mai
multe portrete ale scriitorilor de la Chişinău.
– Plus
vechea problemă a antologiilor panromâneşti, din multe lipsind poeţii foarte
buni din stânga Prutului…
– Da, un plus ca un…
minus… Să dau un exemplu relativ recent: a apărut, în variantă bilingvă (cu
traducere în engleză) ceea ce se numeşte „Antologia de poezie a Uniunii
Scriitorilor din România pentru anul 2015”, incluzând 31 de poeţi „aleşi de Uniunea
Scriitorilor”, care, se zice în scurtissima precuvântare, „sunt chiar
şeherezadele tranziţiei”. Ei bine, şi aici e rău: nu este inclus niciun poet
român din stânga Prutului, chiar dacă, exact în primăvara acestui an, într-o
competiţie cu confraţi redutabili din dreapta Prutului, echipa Filialei
Chişinău a câştigat Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de USR! Păi, din cei care au
fost „învinşi” există în enciclopedie, însă dintre învingători – ba! În schimb,
există o autoare de care, în tot timpul tranziţiei (luat de măsurător în
precuvântare) şi până la el, cam nimeni nu a ştiut ceva de doamna respectivă,
inclusă – să vezi! – atât de „brusc!” – chiar printre cei mai importanţi, cei
mai barosani, „cei aleşi de Uniunea Scriitorilor”. Plus că – un uriaş minus: ce
fel de poetă română e doamna, dacă publică în această „antologie” un text al ei
în… limba engleză, care nu are varianta originalului acestei selecţii – româna?
Ce a povestit cititorilor, literaturii române timp de 25 de ani, ba chiar mai
mulţi, îndărăt, această Şeherezadă, care nu a apărut cu texte nu că în cărţi,
ci barem în presă?
Pentru a îndreptăţi
astfel de bizarerie, e dat un argument: „Câteva (texte – n. m.) au fost scrise
direct în limba engleză, lucru care se întâmplă din ce în ce mai des la poeţii
români de la o vreme încoace”. Chiar aşa, tot mai des?... Nu-mi vine a crede…
Iar dacă sunt autori din România care scriu în engleză, – să fie sănătoşi! Însă
dânşii deja nu mai sunt autori români. Aşa înţeleg eu.
Dar nici în
similara Antologia 2014 nu fusese
introdus vreun poet redutabil de la noi!
Aşadar, pe vechi,
stăm prost cu principiile, criteriile de antologare… Apoi stăm prost nu doar cu
valorizarea, ci şi cu onestitatea… Pentru că, dacă valorizezi incorect, ori
eşti incompetent, ori neonest…
Cine ştie, poate
cineva dintre cei 31 de colegi incluşi în antologie s-o fi gândit să cedeze
spaţiul pentru un text de-al lor vreunui poet bun din stânga Ptrutului… Da, nu
este exclus să se fi gândit … Dar… Poveste veche: nu până la capăt şi nu
suficient de generos s-o fi gândit…
Pentru că
antologatorii pruto-danubieni, uneori şi ei autori ai antologiilor pe care le
regizează cum le regizează, nu sunt corecţi cu poeţii pruto-nistreni, unii
dintre care, fără îndoială, sunt superiori negeneroşilor, egoiştilor, poate că
chiar infatuaţilor, aroganţilor. E drept, aceste anti-calităţi, numite ultimele
aici, nu prea sunt exteriorizate, însă uneori pot fi citite pe chipul vreunui
coleg, ce se arată mereu nemulţumit sau doar plictisit de viaţă şi literatură.
De propria viaţă şi de literatura altora. El, plictisit, din nou lăsând să se
înţeleagă că dânsul, în persoană şi creaţie, ar un fel de magistru, de mentor,
de expert infailibil, ce ia 10 pe toate liniile (versurilor pe care le comite).
– Dar s-a solidarizat
cineva dintre colegii din dreapta Prutului cu opiniile pe care le-aţi emis
referitor la trecerea cu vederea a poeţilor români valoroşi din stânga
Prutului?
– Am publicat
părerea mea pe FB, primul dintre colegi intervenind Liviu Ioan Stoiciu, care a
scris: „Sigur, Poete Leo, poeţii de dincolo de Prut fac parte din aceeaşi mare
literatură scrisă în limba română... Apropo: voi, când publicaţi antologii ale
Uniunii Scriitorilor din Moldova, publicaţi în ele şi poeţi din România?” Eu
l-am pus la curent că, spre exemplu, în „Cartea Poeziei”, care se editează
anual la Chişinău,
sunt incluşi şi colegi din dreapta Prutului. Din câte ştiu, la editura
„Cartier” urmează să apară o antologie (poate un florilegiu, să zicem; pentru
că nici cea de la USR
nu e, totuşi, o antologie, ci o selecţie-florilegiu), traduceri în rusă, în
care sunt incluşi şi unii poeţi din Ţară. Dar, pe de altă parte, din USR fac
parte şi circa 100 de transpruteni, pe când în USM nu există membri din dreapta
Prutului. Nu poate fi vorba de o paritate... perfectă.
Apoi Liviu reveni pe FB la problema cu antologia
USR, subliniind că „E impardonabil că poeţii basarabeni nu sunt cuprinşi în
general în antologii şi în istorii literare din România”.
Poetul Vasile Dan subliniază că: „Nu există decât
o singură literatură română. În rest: discuţii critice legitime, gusturi,
opţiuni (corecte sau incorecte, argumentate sau arbitrare, în cunoştinţă de
cauză sau infatuat ignorante, relaxate sau complexate)”.
Dacă e se „extrag” solidaritatea din accesările şi
aprecierile acestei postări pe FB, printre cei care sunt de acord cu
nedumeririle mele sunt poeţii Ioan Matiuţ, Ion Cristofor, Paulina Popa, Paul
Eugen Baniciu, Francisca Ricinsky…
Însă, înainte de toate, problema îi vizează chiar
pe autorii, poeţii din stânga Prutului care, cu excepţia Silviei Caloianu,
Călinei Trifan şi a lui Vitalie Răileanu, ca şi în alte cazuri, nu au
reacţionat, rămânând în expectativă, probabil. O fi şi ceva poltronie la
mijloc, iar pe de margini poate chiar
ceva laşitate, presupun. Pentru că, se gândesc dânşii, un semn de solidaritate
pe FB ar putea să aibă urmări nefaste pentru glorioasa lor carieră poetică;
urmări ce li s-ar putea trage de acolo, „de la centru”, unde, obligatoriu,
numele lor va fi înregistrat şi introdus în condica neagră… Dacă ar fi să
judece chiar aşa, sigur că o dau grav în prostie…
– Dar să sperăm că nu e chiar asta
din urmă.
– Să sperăm… La un moment dat, am avut un schimb
de mesaje cu Maria Şleahtiţchi. Iniţial, discutam ceva politică, economie,
întrebându-se colega mea cine suntem noi, ca popor şi caracter. Eu însă i-am
propus să restrângem noţiunea de noi, ca naţiune, rezumând-o, la acel moment,
la noi, la scriitori, amintind că, vreo 2-3 zile în urmă, eu publicasem pe FB o
nedumerire, intitulată „Antologie nouă, probleme vechi”, în răstimpul trecut
convingându-mă că iubiţii noştri colegi tac mâlc (chiar dacă eram sigur că
văzuseră postarea; unora le-o trimisesem personalizat): tac, de parcă nici nu
ar exista. „Au caracter, probabil...”, conchideam. La care Maria îmi răspunde
că, da văzuse postarea, „dar mi se pare, cum să zic? umilitor şi nedemn – cam
aşa – să tot spunem că sunt şi aici poeţi, de vreme ce «negociatorii de imagini
şi valori» de pe Dâmboviţa cred că nu sunt şi chiar dacă, prin absurd, vor fi
fiind, nu vor să ştie de ei. Nu vor şi asta-i tot. Cum zici tu – povestea e
veche. Nu e mai bine să scrii, dincolo de canoane şi antologii? Eu cred că este
o soluţie de luat în seamă”.
Oricum, şi
aceasta e o poziţie, deja. Şi are rezonul ei. Însă eu cam cunosc dedesubturile,
„caracterele” şi mă gândesc şi la altceva...
