Echipa gimnaziului din Negureni
Găsesc pe internet o poză cu
junii fotbaliști din satul meu de baștină, Negureni, județul Orhei. Imaginea mi-a
retrezit nostalgii. În narațiunea memorialistică „Copil la ruși” (București, 2008; 2013) nu puteam să nu-mi amintesc despre cum
se statornicea fotbalul în Negurenii mei acum vreo 60 de ani, eu fiind unul din
protagoniștii stadionului...
FRGMENT DIN NARAȚIUNEA MEMORILAISTICĂ „COPIL LA RUȘI”
Unde mai pui că, în
interbelicul românesc, multe din tehnicismele ce prinseseră a popula epoca încă
nu intraseră în vocabularul țăranului, astfel că el nu găsea termeni adecvați
pentru rusismele care i se impuneau. Până și la fotbal foloseam terminologie...
germană sau engleză, însă în adaptare rusească: ștraf – însemnând
lovitură de pedeapsă, penalizare, dar, uneori într-o formă neaoș-localistă,
destul de hazlie în rostirea celor mai tontălăi: ștrafoncă! – strigau ăștia,
fotbaliști sau spectatori. Bara – ștanga (din: stange).
Păi, cu fotbalul la Negureni se depănau
nuvele, povești, legende întregi! Pe la începutul anilor 50, unii din cei care
văzuseră pentru prima oară o atare goană, credeau că fotbalistul mai bun e cel
ce bate mingea cât mai sus! Minge grea, ce părea din piele de... hipopotam! –
la locul de umblare la cameră având, de șiret, un șfichi destul de gros – insul
care îndrăznea să dea cu capul în atare balon, dacă i se întâmpla să se
întâlnească exact cu locul zigzagat al șiretului-șfichi, rămânea pe zile bune
cu semn cabalin în frunte – vânăt, ca o danga pe crupa calului, întru
protejarea acestuia contra furtului.
Colhozul cumpăra
uniformă pentru echipa de fotbal, însă, la scurt timp, bocancilor („butz”) li
se scoteau crampoanele, flăcăii fotbaliști care îi avea în posesie purtându-i
ca încălțăminte de fiece zi... Iar când ieșeau pe teren în bocancii ăia fără
proptele, lunecau pe iarbă de mama dracului și erau înjurați (trimiși și scoși)
de nu se mai putea... Tricourile, purtate și ele, extra-meci, să zicem așa, ajungeau decolorate, pe la muncile
câmpului... Priveliște de greutăți materiale și de neașezare întru toate cele
ce i-ar trebui unui sătean normal, unei comune de oameni muncitori...
Fotbaliștii se
avântau în teren, alergau, iar câte un suporter mai aprins din fire,
neastâmpărat, nerăbdător, o lua în lungul liniei de aut, încurajându-și
preferatul, cu care, de fapt, era și într-un anumit grad de rudenie. Precum
Zaharia Gâtlan, să zicem, fanul finului său Milușcă – de cum acesta se pomenea
cu mingea la picior și o pornea, vioi, pe extrema dreaptă spre poarta
adversarului, Zaharia, zis Gâtlan din cauza că avea gât lung, dar și înălțime
trupească, slavă Domnului, – Zaharia
sărea de pe iarbă, alerga paralel cu finul Milușcă ce făcea minuni în teren,
strigându-i, gâfâind: „Așa, șine Milușcă, așa, fă-l și pe-aista, treci de el,
bravo! Dă-i înainte! Bagă de seamă! Treci și de chiorul ista! Așa! Bate!”,
pentru ca toată odiseea fazei să se încheie în coadă de pește, Zaharia strigând
cu năduf: „Du-te-n mă-ta de șin ce ești tu, că ai scăpat-o!” Adică, Milușcă
rămăsese fără minge... Zaharia se întoarce la locu-i de mai înainte, mai trage
o cană de vin – pentru că, la stadion, unii veneau cu vadra de tulburel, –
înjurându-și finul până în momentul în care Milușcă se pomenea din nou în cărți
bune, adică – balonul la picior, extrema dreaptă liberă, iluzia golului
ispititoare, astfel că Zaharia Gâtlan sare iar de pe iarbă, luând-o la fugă
întru susținerea celui pe care îl botezase: „Așa, șinule, fă-l pe răcarul ista
din Chițcani, nu-i jeli, să știe ei! Bravo! Bate!... Dute-n.... of, că mă umplu
de păcate... Prost mai ești, bre Milușcă, prost, fotbalist din tine – ca sită
de mătase din coadă de câine... Tot de-al lui nestreleai ai rămas!...”
Nestreleai era o poreclă, firește, care se traduce din
rusește ca: „nu împușca / nu trage!” și i se trăgea ghinionistului nostru
fotbalist din vremuri imemoriale, de la străbuni, iar în deplinătatea ei
porecla suna astfel: Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copii
acasă!, fiind cea mai lungă și mai deocheată poreclă din Negureni și poate
că demnă de cartea recordurilor. Și nebuneala aceasta de cuvinte străine era moștenită,
lipită de obrazul lui Milușcă hăt de la cine știe ce străbun al său care, cică,
încă pe vremea războaielor dintre ruși și turci, intrase astfel în vorbă (și la
apă!) cu un otoman zănatic ce ar fi îndreptat spre el pistolul cu cremene.
„Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase, că am copchii acasă!” (Nu mă
împușca, turcule; îți dau copeici și țigări, că am copii acasă!) – chiar așa,
se zice, se rugase acel străbunic al fotbalistului nostru, întinzându-i
păgânului tot ce scuturase din chimir. Dom’le, era – ba este și astăzi – o
poreclă unicat în întreaga Europă, aș zice, pentru că, pe lângă ea, până și
cele din registrele „sufletelor moarte” ale lui Nikolai Vasilevici Gogol nu ar
fi decât un șfichi oarecare! Ce ar însemna un Gheorghi Doiezjai-ne doiedeși
sau un Piotr Savelev Neuvajai-Korîto pe lângă – Ne-streleai-turcu-dam-capice-și-papiroase,
că am copchii acasă?! Nu,
nu, comparația ține...
Iar cel mai pitoresc
personaj de pe terenul de fotbal era
portarul Zanache, uniforma sa nefiind, de fapt, decât un combinezon larg de
tractorist, în care arăta supradimensionat, nu știu cum, umflat ca roboții
gonflabili de astăzi. Când se arunca Zanache după minge, în careul fără iarbă de atâta călcat în picioare și
frământ de portar agitat, după căzătura lui se ridica un nor de praf de Doamne
ferește, încât trebuia să treacă trei-patru minute până se mai ostoia, ca să se
vadă din nou unde se află poarta.
Printre noi, copiii
satului, se răspândeau fel de fel de legende fotbalistice – despre maimuța-portar,
căreia nimeni nu-i putea marca gol! Stătea, afurisita (frumoasă, bandita!), agățată
cu coada de bara („ștanga”) transversală
și, de cum adversarul șuta la poartă, ea – țup, haț! – a și înșfăcat mingea. În
ce „comandă” era maimuța? În a Braziliei, în care alta?! Însă, un rus,
Butâlkin, i-a venit totuși de hac tropicalei celeia. Cum? Păi, să știți că
Butâlkin avea „smertelnâi udar”,
adică – lovitură mortală; da, cu piciorul drept era în stare de atare lovitură nimicitoare
și, mai sus de genunchi, purta legată, așa, o fâșie roșie, care și preîntâmpina
că el, Butâlkin, e în stare de „smertelnâi
udar”, astfel că, tovarăși sau domni adversari capitaliști, nu vă rămâne
decât să vă feriți, să vă culcați la pământ, când lovește el, Butâlkin. Și
tocmai ăsta i-a și fost nașul maimuței – când lovi odată „mortal”, maimuța unde
face – țup! – aruncându-se să prindă mingea, însă aceasta – Doamne ferește! –
i-a intrat în borheie, adică în burtă, de a băgat maimuța cu tot cu
balon în plasa porții! Așa că s-a zis cu portarul brazilienilor...
Animala-tropicala ceea darwinistă și stadionul Maracana – la pământ!
Jale mare în țara carnavalului... În loc să danseze, să fâțâie din fund, a
plâns toată lumea pe aia a lor, beach
se cheamă, adică plajă, la malul mării...
Sigur, despre fotbal
depănam și alte întâmplări, de asemenea curioase, însă de gabarit ceva mai mic,
de interes local, cum ar veni. Cel mai des fiind reluat modelul narativ bazat
pe puterea loviturii în minge și naivitatea gospodarilor de modă veche, în
ariile, grădinile, legumăriile cărora se întâmpla să ajungă balonul. Că, iată,
mai duminica trecută, Joja – că știți voi ce pălitură are el! – unde dă o dată
în minge, numai că aceasta în loc să se ducă cât mai sus, o luă într-o parte,
nimerind în legumăria lui Grișa Gârlea. Ehe, o zburat tocmai peste sălcii –
vedeți voi cât sunt de înalte, însă a trecut peste ele. Și nu era pentru prima
oară când mingea îi cășuna necazuri gospodarului. Însă moș Grișa nu era acasă,
da în grădină trebăluia baba lui care, și ea tare supărată, unde ia bărdița și
dă în minge. Hă-hă! Și unde se întoarce muchia bărdiței în fruntea babei, încât
aceasta îndată s-a și cârligat la pământ! Pentru că învelitoarea mingii e tare,
din piele de porc, nu o tai cu una cu două, iar dacă dai în ea – păzea! Vine
reculul și te pocnește!... (Da, recul era ca și neologism, însă nu aveam
cum să nu-l memorizez – figura în manualele de fizică, îl utilizam în răspunsul
curent la lecții...)
Iar unul norocos,
alde mine, care se pomenise cu stadionul chiar în bătătură, poți spune, – la 20
de metri de gardul grădinii și 150 de metri de pragul casei, nu putea să nu
aibă anumite succese în acaparanta Odisee fotbalistică. Diminețile, porneam mai
devreme spre școală – pentru că poteca îmi era exact pe lângă poarta de nord a
stadionului și nu se putea întâmpla ca acolo, și mai devreme decât mine, să nu
fi apărut un altcineva, cu o minge, în care să dăm câteva lovituri. Mai și
întârziam la prima lecție... Iar după masă, când eram „eliberați” de la școală,
sigur că tot pe lângă poarta stadionului treceam și nu puteam să nu trag câteva
șuturi la ea... Iar ajuns acasă, făceam ce făceam, chiar și o lecție-două reușeam
să duc la capăt, pentru ca să aud din
vale, de la stadion: „O-o-ăi-i-i! veniți la futbol! O-o-ăi Șura, Milea,
Lică, Pechea, veniți, o-o-ăi-i-i!” Era Iacob al lui Boldumea, repetent patentat
pe toate liniile, însă convingător în ale fotbalului. Din pragul casei, îl
vedeam cocoțat călare pe bara transversală a porții și urlând irezistibil:
„O-o-ăi-i-i, veniți, bre!”, și ecoul văii în care se afla stadionul aducea
mesajul ispititor spre urechile noastre.
La început, jucam în
echipa mică a școlii, atacant extremă dreaptă, însă trebuie să spun că acest
plasament era unul foarte relativ și la fel de puțin de „personalizat”,
deoarece... Adică, vorba e că toți ceilalți coechipieri doreau, înainte de
toate, să fie înaintași și, bineînțeles, să atace! Oriunde i-ar fi plasat
tovarășul învățător de fizică și matematică Fialcovschi – fundaș centru,
dreapta, stânga, mijlocaș stânga, centru, dreapta, – în toiul meciului ne
pomeneam că, aproape buluc, atacăm cu toții poarta adversarului, lăsându-ne
spatele... descoperite. Așa era echipa noastră – cam dedată hazardului, nu prea
organizată și cam încasam goluri... Deci, nu culegeam noi stelele de pe bolta
întrecerilor inter-școli raionale. E drept că nu duceam nici lanterna roșie, dar
nici cap de serie nu ajungeam, ca să manevrăm frâul. Eram pe la mijloc, dar,
sigur, am fi meritat mai mult!...
Până pe la începutul anilor 60, în ghiol (ce spațiu imens și mirific!),
la stadion (acolo ar fi încăput 3-4 stadioane), în afară de fotbal, se desfășurau
diverse întreceri sportive, iar eu și până astăzi mă mir ce zel puneau unii din
săteni în dorința de a câștiga, de a fi primii. Odată, cel mai bun alergător,
Vasile Vrăjitoru, cu picioare lungi ca de etiopian, venea cu un avans net față
de ceilalți concurenți, însă el se ambiționă atât de tare să bată propriul
record din vara trecută (pe urmă urma etapa raională), încât, ajuns la finiș
(400 sau 800 de metri?), pur și simplu se prăbuși! Însă trecuse, totuși,
trecuse linia finișului, învinsese! Chiar dacă a fost nevoie să coboare din
delușor și doctorul Mazuric, să readucă sportivul în deplină fire și bună funcționare.
Oricum, la fugă Vasile era cineva, o știa tot satul. Pe scurt – o celebritate.
