POEȚI JAPONEZI

HAIKU PRIN SECOLE

În traducerea lui Leo BUTNARU

…În fine (de mai mult timp deja acest „în fine), chiar şi oarecum rigizii japonezi, care susţineau că metafora e non grata în poezia lor de formă tradiţională, au cedat presiunilor necesităţilor de înnoire a genului haiku, de diversificare a registrului stilistic, tehnic, cromatic al acestuia. Tomizawa Kakio  (1902–1962) a resimţit influenţa poeţilor simbolişti, încercând să exprime spleenul / angoasa modernilor şi să introducă, în manieră occidentală, abstracţiunea, metafora, analogicul. Iar până la el, Nakatsuka Ippekiro (1887–1946)  a introdus stilul vorbit în haikuurile sale, eliberate de obligativitatea celor 17 silabe. El e considerat fondatorul haikuului în formă liberă. A scris haiku în formă liberă şi (mereu) tânărul (1961 – 1987) Sumitaku Kenshin. Apoi descătuşarea prozodică a haikului a continuat cu Nagata Kōi (1900 – 1997), poet de un stil foarte personalizat, uneori obscur, legat de imageria decrepitudinii, singurătăţii, fragilităţii omului şi lumii lucrurilor care-l înconjoară. De asemenea, acest autor a insistat în promovarea aspectului comic, ironic în reflecţiile despre om şi lume. Nakamura Kusatao (1901–1983) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de tendinţele ce încurajau diletantismul şi reîntoarcerea la tradiţia rigidă, fiind primul care a valorificat ideile haikuului care integrează realitatea socială, reflecţiile filosofice şi spiritul unei emoţii poetice autentice, opuse lirismului convenţional şi academismului rigid. Acestă modernizare a haikuului m-a şi încurajat să traduc unele mostre din contemporaneitatea sa. Am făcut-o prin intermediul limbii franceze, deoadrece... deocamdată, nu cunosc... japoneza...

Natsume SÔSEKI (1867-1916)

*     *     *

Fără să ştiu de ce

Iubesc această lume

În care venim să murim.

*     *     *

Umbra florilor

Umbra femeii

Amestecate-n luna voalată.

*     *     *

În această lume schimbătoare

Fă-te mai marele bonzilor

Şi siesta îţi e asigurată.

*      *      *

Lovitură în gong

În aerul stătut

Un ţânţar somnoros.

*     *     *

Plecându-te şi surâzând –

Un bob de grindină

Căzând din coc.

*     *     *

Frig pătrunzător. Eu sărut

O floare de prun

În vis.

*     *     *

Se aşeză pe umărul meu

Caută şi ea o societate

Libelula roşie.

*     *     *

Oamenii mor

Berzele se nasc

Translucide şi lucioase.

*     *     *

Dacă aş fi suveran

Peste o insulă pustie

Asta ar vi revigorator.

*      *     *

Toate crizantemele

Aruncaţi-le în

Sicriul lui.

*     *     *

Pentru cei care au plecat

Pentru cei care au rămas

Păsările migratoare vor reveni.

*     *     *

Rupt de moarte

Subţirele fir al vieţii mele

Stuf îngălbenit în toamnă.

*      *     *

Asemănător toporaşului

Om de nimic

Am vrut totuşi să mă nasc.

*     *     *

Chiar şi când stau la pat

Prin perdeaua din bambus

Vine să mă vadă fluturele toamnei.

*     *    *

Vântul gri al toamnei

Ulceraţie în

Stomacului meu.

*     *     *

Monstrul

Îşi arată fundul rotund.

Dovleacul.

*     *     *

Vântul toamnei colorează frunzele

El ar fi cel care aduce pe creştetul meu

Primele fire de păr alb.

*     *     *

Patru pereţi goi

Şi doar o lampă

Ca să îmblânzească odaia rece.

*     *     *

Printre zorele

Luminoşi

Ochii pisoiaşului.

*     *     *

Florile au căzut

Petalele rupte vântul le-a adus

Până la umbră.

*     *     *

Iarbă proaspătă în umbră

Visul câinelui ce doarme se înalţă

Precum ceaţa uşoară.

*     *     *

Tineri lăstari de papură

Îşi deschid pumnişorii

Iată şi primăvara.

*     *     *

Ce mult iubeşte

Aroma pământului

Toamna cu pinii săi.

Kawahigashi HEKIGODO (1873– 1937)

*         *       *

Ciupind vidul

Crabul va muri

În desişul păpurişului.

*      *     *

Pe crestele norilor

O ceapă înflorită

Ridică capul.

*     *     *

Am smuls smocuri de iarbă

La văzul rădăcinilor albe şi prelungi

Mi se făcu rău.

*     *     *

Pe neobservate

Puişorul se născu

De un roz hibernal.

*    *     *

Uimit

După trezirea din somn

Mă regăsii absolut singur.

*     *     *

După ce-am scos şeaua

Crupa calului mi se păru

Goală şi rece.

*     *     *

Fulgerele dinaintea furtunii

Prin risipirea focurile de artificii –

Acum.

Takahama KYOSHI (1874-1959)

*     *     *

Pe cursul apei

O frunză de gulie

În plină viteză.

*     *    *

Ca un drapel

Seamănă a pluti

Soarele iernii.

*      *      *

Pe frig un fluture

Dă din aripi

Urmându-şi sufletul.

*     *     *

Culme-ndepărtată

Care loveşte soarele

Pământ dezgolit.

*     *     *

Orice obiect pe care ţi-l însuşeşti

Iscă unele lucruri

Care seamănă toamnei.

*     *     *

El un cuvânt

Eu un cuvânt

Se pare că toamna-i pe terminate.

*     *    *

Spre firmament

Urcă din nou

Jerbe de păsări.

*     *     *

Şarpele s-a retras

Însă privirea cu care mă ţintise

A rămas în iarbă.

*     *      *

Numim această floare

Bujor alb –

Da, dar şi puţin roşu.

*      *     *

Câinele aţipeşte

Cu capul pe labe.

Casa crizantemelor.

*     *     *

Rădăcinile unui arbore văratic

Lăsate peste stâncă

În toate părţile.

*     *     *

Am cules o petală căzând din vişin.

Deschizând pumnul

Nu găsii nimic.

*      *     *

Iată, a venit şi primul fluture din an.

„De ce culoare?”

„Galben”.

*      *     *

Deja mi-o imaginez

Căzând peste cadavrul meu –

Ninsoarea.