Leo BUTNARU
LEGEA SCRÂNCIOBULUI ȘI
GRĂDINA POEȚILOR
– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunității Slovacilor din
România v-au apărut două traduceri de excepție. E vorba de volumul lui Velimir
Hlebnikov „Ka” și de „Chipul-vânt” al
lui Ghennadi Ayghi. Doi poeți ruși extrem de dificili de transpus într-o altă
limbă. Ce v-a apropiat de ei și cum de ați ales să publicați aceste cărți la
editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ștefanco?
– Cine citește sau
recitește poezia, proza și eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea
lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea lor
axiologică incontestabilă. Este creația care, parcă, nu a fost supusă patinei
(brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei
arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate
stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de
orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur
că și prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai
adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea
structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a
psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei
contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate
(perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi
diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul
din poeții contemporani valoroși care a înțeles acest lucru, angajându-se cu
seriozitate și competență în reactualizarea teoretică, mediatică a
fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune
despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se
poate vedea și din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”,
apărut în traducerea mea la aceeași generoasă editură vârfuită de prietenul
Ondrej Ștefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?...
Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost
unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branșamente,
se afla în elementul ei. Eu unul am simțit o ereditate estetică,
literară, culturală și în felul de a fi, de a crea și de a construi
(instituții, reviste, edituri...) a poetului și prietenului Ondrej Ștefanco
care s-a arătat înțelegător și interesat de ofertele pe care i le-am înfățișat,
soldate, deja, cu publicarea a patru cărți în colecția „Punți” a Editurii „Ivan
Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov și Ayghi apăruseră cu ani în
urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă și nu avu...
teamă...
– Nu credeți că
„patina timpului” are și ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei
unui autor? Până și aurul are nevoie de puțină „cocleală” antică pentru a trezi
interesul contemporanilor. În privința operei lui Hlebnikov, această patină a
existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie
istorico-filosofică îmbibată cu mulți acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este
permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea,
întorcând-o „și pe față, și pe dos”?
–
Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri
ale lumii, cu mitocreația (mitotvorcestvo),
cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general (pentru că el crea
în conformitate cu o conștientizare „einsteiniană” a Timpului și sub
„stindardul” pe care „străluminează spațiul lobacevskian”), trebuie menționat
că această operă conține elemente active și decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual și din
considerentul că opera sa parcă ar fi
trecut de... ea însăși, la timpul plăsmuirii conținând și premoniția viitoarelor metamorfoze ale poeziei
ruse, în special cea a autorilor care au constituit așa-numita a doua avangardă și care, acolo, în underground, au restabilit punțile dintre
novatoarea literatură a începutului de secol XX și contemporaneitatea
artistică, punți distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste
pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicții.
Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă,
istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la
creația căruia au făcut școală mulți dintre poeții Rusiei contemporane. În
spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea
planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă
amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate
merge de la antic, tradițional, clasicist, până la limbajul transrațional/
transmintal sau paradoxul zen. Și grație lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări
de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de
conștiință artistică – cea a postmodernismului rus.
– Ce scriitor
român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în
limba română?
– Hlebnikov nu
are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg
contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), firește, în anumite
puncte sau constante mai mult sau mai puțin comune avangardei de pe continentul
nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangențe și cu futurismul
rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu cele mai relevante) ale creației
lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniștii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza, I. Vinea sau la promotorii ideilor
„integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că și
B. Fundoianu. Însă foarte... parțial, doar pe... fundal. Poate că – și mai
înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinitățile ar fi destul de vagi. Să nu
uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen
Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească,
pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia
dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la
15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie își aduce din Rusia
mama, stabilind-o la Botoșani. În ianuarie 1918, după ce la stația Socola este
dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcționar
la Direcția agricolă din Chișinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului
agriculturii al Republicii Democrate Moldovenești. După ce trece printr-un
confuz labirint de peripeții din acele
timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de
bolșevici și executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…
