Leo BUTNARU
LEGEA SCRÂNCIOBULUI ȘI
GRĂDINA POEȚILOR
– Stimate domnule Leo Butnaru, la Ed. „Ivan Krasko” a Comunității Slovacilor din
România v-au apărut două traduceri de excepție. E vorba de volumul lui Velimir
Hlebnikov „Ka” și de „Chipul-vânt” al
lui Ghennadi Ayghi. Doi poeți ruși extrem de dificili de transpus într-o altă
limbă. Ce v-a apropiat de ei și cum de ați ales să publicați aceste cărți la
editura revistei „Oglinzi paralele”, condusă de excelentul poet Ondrej Ștefanco?
– Cine citește sau
recitește poezia, proza și eseistica lui Velimir Hlebnikov rămâne surprins de contemporaneitatea
lor (ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea lor
axiologică incontestabilă. Este creația care, parcă, nu a fost supusă patinei
(brumei!) timpului. Plus motricitatea, dinamismul – să zic așa – respectivei
arte literare ce acționează ca impulsuri generativ-înnoitoare, care îl poate
stimula pe artistul timpurilor noastre, sugerându-i noi deschideri de
orizonturi ideatice și stilistice pentru propria sa operă. Eu unul sunt sigur
că și prin scrisul lui Hlebnikov post-avangardismul (termen ce mi se pare mai
adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este sau devine partea
structurală, componentă a psihodinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a
psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei
contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate
(perspective), până să apără inerente modificări de paradigmă, canon ce vor fi
diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Iar Ghennadi Ayghi este unul
din poeții contemporani valoroși care a înțeles acest lucru, angajându-se cu
seriozitate și competență în reactualizarea teoretică, mediatică a
fenomenologiei avangardei de la începutul secolului trecut, scriind cu pasiune
despre Hlebnikov, Krucionîh, Burliuk, Gnedov, Guro, Kamenski etc., precum se
poate vedea și din eseurile inserate în volumul său „Mai pur decât sensul”,
apărut în traducerea mea la aceeași generoasă editură vârfuită de prietenul
Ondrej Ștefanco. De ce la „Oglinzi paralele”, de ce la slovacii din România?...
Cercetătorii literari au constatat că, în perioada interbelică, Slovacia a fost
unul din tărâmurile culturale în care avangarda, cu multiplele ei branșamente,
se afla în elementul ei. Eu unul am simțit o ereditate estetică,
literară, culturală și în felul de a fi, de a crea și de a construi
(instituții, reviste, edituri...) a poetului și prietenului Ondrej Ștefanco
care s-a arătat înțelegător și interesat de ofertele pe care i le-am înfățișat,
soldate, deja, cu publicarea a patru cărți în colecția „Punți” a Editurii „Ivan
Krasko”. De altfel, în limba slovacă Hlebnikov și Ayghi apăruseră cu ani în
urmă, astfel că generosul nostru editor era în temă și nu avu...
teamă...
– Nu credeți că
„patina timpului” are și ea un rol în, hai sa-i spunem, sedimentarea operei
unui autor? Până și aurul are nevoie de puțină „cocleală” antică pentru a trezi
interesul contemporanilor. În privința operei lui Hlebnikov, această patină a
existat dintotdeauna. Avangardismul său e trecut printr-o baie
istorico-filosofică îmbibată cu mulți acizi corozivi. Autorul lui „Ka” ne este
permanent contemporan tocmai pentru că a exploatat cum se cuvine antichitatea,
întorcând-o „și pe față, și pe dos”?
–
Sub aspectul corelării operei lui Velimir Hlebnickov cu cele mai adânci timpuri
ale lumii, cu mitocreația (mitotvorcestvo),
cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general (pentru că el crea
în conformitate cu o conștientizare „einsteiniană” a Timpului și sub
„stindardul” pe care „străluminează spațiul lobacevskian”), trebuie menționat
că această operă conține elemente active și decantate (deja!) care reprezintă valori perene. Hlebnikov este actual și din
considerentul că opera sa parcă ar fi
trecut de... ea însăși, la timpul plăsmuirii conținând și premoniția viitoarelor metamorfoze ale poeziei
ruse, în special cea a autorilor care au constituit așa-numita a doua avangardă și care, acolo, în underground, au restabilit punțile dintre
novatoarea literatură a începutului de secol XX și contemporaneitatea
artistică, punți distruse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste
pentru care cultura însemna, întâi de toate, un draconic sistem de interdicții.
Adică, draconicului i se contrapunea diacronicul, ca abordare evolutivă,
istorică a fenomenologiei estetice. În lit-subsolul (anti)sovietic, Hlebnikov era unul din cei mai populari autori, la
creația căruia au făcut școală mulți dintre poeții Rusiei contemporane. În
spiritul operei velimiriene, ei au tins spre multitudinea
planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă
amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate
merge de la antic, tradițional, clasicist, până la limbajul transrațional/
transmintal sau paradoxul zen. Și grație lui Hlebnikov s-a ajuns la modificări
de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de
conștiință artistică – cea a postmodernismului rus.
– Ce scriitor
român ar putea fi comparat cu Hlebnikov? Are corespondent autorul lui „Ka” în
limba română?
– Hlebnikov nu
are asemănare nici chiar la el acasă, rămânând inconfundabil în întreg
contextul literar. Dar (...din dar se face... avangardă!), firește, în anumite
puncte sau constante mai mult sau mai puțin comune avangardei de pe continentul
nostru unii din scriitorii români au avut, implicit, tangențe și cu futurismul
rus, inclusiv cu unele aspecte (poate că nu cele mai relevante) ale creației
lui Hlebnikov. Mă gândesc la protagoniștii grupurilor de la „Contimporanul”, „unu”, „Integral”... La G. Bogza , I. Vinea sau la promotorii ideilor
„integraliste” ale avangardei paneuropene – I. Călugăru, I. Voronca. Poate că și
B. Fundoianu. Însă foarte... parțial, doar pe... fundal. Poate că – și mai
înainte – Tzara. Dar, să subliniem, afinitățile ar fi destul de vagi. Să nu
uităm că Hlebnikov a fost printre cei care a polemizat cu avangardismul gen
Marinetti, chiar propunând un termen autohton pentru futurismul rus: budetlenstvo... E cazul să mai amintim că, în acea epocă, „atingerea” românească,
pe viu, cu avangarda rusă se manifestă nu în... manifeste, ci în destinul unuia
dintre colegii lui Hlebnikov. Este vorba de Nikolai D. Burliuk care, la
15 iulie 1917, este trimis pe frontul român. În noiembrie își aduce din Rusia
mama, stabilind-o la Botoșani. În ianuarie 1918, după ce la stația Socola este
dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcționar
la Direcția agricolă din Chișinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului
agriculturii al Republicii Democrate Moldovenești. După ce trece printr-un
confuz labirint de peripeții din acele
timpuri de „rupere de lumi”, este prins undeva lângă Herson, judecat de
bolșevici și executat la 27 decembrie 1920. Avea 31 de ani…
– Despre Hlebnikov s-a afirmat că ar fi
fost cel mai important poet rus al secolului XX. În ciuda firii sale
introvertite și a numeroaselor ciudățenii, el a stârnit respectul aproape
unanim al poeților din epoca sa și a celor care i-au urmat, precum ar fi Maiakovski,
Mandelștam, Ahmatova, Țvetaeva, Brodski și terminând cu Ayghi. Mandelștam avea
pentru autorul lui „Ka” un adevărat
cult, Maiakovski așijderea. Doi poeți cu temperamente diferite l-au perceput la
modul ideal. Cum explicați fenomenul receptării lui Hlebnikov? Prin ce s-a
impus el? Cum de a reușit, fiind un temperament destul de dificil, să nu
trezească suspiciunea și invidia contemporanilor?
– Aleksei Krucionîh își
amintește că, între anii 1912–1914, Vladimir Maiakovski, Vasili Kamenski și
David Burliuk nu o dată au declarat, inclusiv în scris, că Velimir Hlebnikov
„este un geniu, magistrul nostru”, precum, de pildă, în prima variantă a
proclamației „O palmă dată gustului public”. Budetlenii (futuriștii) îl
considerau un protagonist incontestabil, chiar dacă, la începuturile lor, ei
alcătuiau un cerc unit, în care nu se prea obișnuia a se face diferențe
ierarhice. Dar Hlebnikov se impunea prin libertatea și independența sa în creația
literară, dar și în cercetările de estetică, lingvistică. Sigur că impresionau
amploarea și diversitatea preocupărilor „extraliterare” pe care le aducea în
câmpul literaturii – cele ce țin de matematică, istorie, filosofia antică și
modernă, mit și cuvânt, acesta probat în fascinantul context al verbocreației
(slovotvorcestvo). În sinteze originale, îndrăznețe, el ajunge, parcă, la supracontextualizări,
mereu generatoare de sugestii și ideații imprevizibile. În opera sa, inovația,
modernitatea concurează eficace tradiția. Hlebnikov este autorul care necesită
a fi mereu (și... altfel!) recitit. Iar interpretarea unei sau altei lucrări
este imposibilă fără a se ține cont de întregul context al creației și
preocupărilor sale transgresive, în raport cu literatura propriu-zisă.
Textele hlebnikoviene oferă mereu surprize ale semanticii de o imprevizibilă și
extrem de variată funcționalitate generativă. Sunt captivante tezele și
ipotezele poetului și teoreticianului ce merge spre origini „în linia” mai
vechii convingeri că poezia ar fi „limba maternă a speciei umane”, precum și
căutările legii unice, care determină ordinea lumii, cosmosului – așa-numita
„lege a scrânciobului”, adică a alternanței stărilor contradictorii, și
tentativele sale de a descrie mișcarea timpului (istoriei), dovedite prin
calcule matematice etc. (Legea scrânciobului cere,/ Nu a cerului,/ Să ai
încălțări ba mari, ba strâmte./ Uneori noaptea, alteori ziua, te-arăți
îngăduitor,/ În timp ce stăpânirea pământului i-i menită/ Ba omului,/ Ba
rinocerului.) Concepția generală despre univers este alcătuită din diverse
derivații ideatice, care includ mai mult sau mai puțin organic filosofia
limbii, filosofia istoriei, filosofia mitului și a futurologiei. În viziunea
sa, sub aspect ontologic, modelul universului este înțeles ca „o carte unică”,
ce presupune o infinită variațiune de texte, proiecte, care se adună într-un
tot întreg cultural asemeni paginilor ce nu au totuși locuri stabilite, fixate
într-o ierarhie structurală. Oare aici nu sunt anticipate teoriile
intertextualității postmoderne? În genere, preocupările neolingvistice
(limbajul transrațional, verbocreația, neomitologia ca discurs) ale lui
Hlebnikov „întrețin” o comunicare „la zi” cu discursurile contemporaneității noastre, dialog în care
„ambele părți” și ambele... timpuri înțeleg și tratează lumea ca pe o realitate
(și poate – de ce nu? – irealitate) textuală...
– „Legea
scrânciobului cere, nu a cerului, – spune poetul, referindu-se, probabil, la
sensul istoriei, – să ai încălțări ba mari, ba strâmte.” Încălțările lui
Hlebnikov sunt mari. Prea mari pentru vremurile pe care le-a trăit, când
pământul era „sub stăpânirea rinocerilor”.
Cum a fost posibil ca în epoca terorii bolșevice să apară poeți ca
Hlebnikov, Mandelștam, Pasternak, Ahmatova, dar și un Esenin sau Maiakovski,
mult mai accesibili cititorului român?
–
De fapt, odată cu generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfârșitul
deceniului trei al secolului trecut scriitorii avangardei, și nu numai, chiar
unii din cei care înclinaseră mult spre stânga, începuseră a se împuțina, unii sinucigându-se
(sau fiind... sinuciși; oricum, atare supoziții persistă în ce privește
tragicul sfârșit al lui Esenin sau Maiakovski).
Unii emigrează – D. Burliuk, R.
Jakobson. Alții au fost lichidați de NKVD sau
au murit în GULAG – N. D. Burliuk, B. Livșiț, A. Vvedenski, O. Mandelștam, I.
Terentev, S. Tretiakov... Iar A. Krucionîh supraviețuiește doar din „norocosul”
motiv că era considerat un... ieșit din joc, căzut în abjecția societății bolșevice,
chiar atins de o demență latentă, se presupunea... Așadar, se poate susține că
în „epoca rinocerilor” poeții autentici pur și simplu au dispărut, fiind
lichidați fizicește sau anihilați spiritualicește. (Să ne mai amintim că alți
reprezentanți ai avangardei, precum E. Guro, Bojidar (Bogdan
Gordeev), V. Hlebnikov se stinseseră
din viață în, respectiv, 1913, 1914 și 1922...) Astfel că, odată cu
stalinismul, în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric” de
care spune un vers bacovian...
– Din păcate, în România, numele lui Hlebnikov e puțin cunoscut. Față
de popularitatea lui Esenin, cota receptării lui e foarte mică. La Esenin atrag, deopotrivă,
biografia și poezia. Nici biografia lui Hlebnikov nu e lipsita de spectaculos.
Ca sa nu mai vorbim de poezie, și totuși...
– Ei bine, este vorba
de poeți distincți, care se adresează și unor contingente de cititori de o
sensibilitate, dar și de o pregătire literar-estetică deosebite. Poate că nu
divergente, însă deosebite totuși. Esenin este poetul celor mulți, Hlebnikov –
al celor ce s-ar asemăna elevaților ce merg la concertele de muzică simfonică.
Aceștia, precum se știe, nu sunt foarte numeroși, însă impun respect până și
lumii ce nu pricepe mare lucru din muzica lui Beethoven sau Ceaikovski, Mahler
sau Enescu, să zicem. Înșiși cei doi poeți își dădeau seama că se află pe
diferite versante (de altfel, ambele înalte) ale poeziei, între ei iscându-se și
discuții, fie sub aspect teoretic sau, pur și simplu, enunțiativ prozodic.
Astfel, în 1920, Hlebnikov scrie: „Moscova e haraba/ Cu două imago-n ea./
Golgota/ Lui Mariengof sau altceva./ Al duminicii senin/ Datorat, zic, lui
Esenin./ Urbea toată/ E spintecată./ Doamne, hai, naște odată/ În blană de
vulpe, caldă”, – în text termenul imago fiind folosit în sensul ironic
de „imagiști”, precum se declarau a fi Esenin, Mariengof, Șerșnevici, Ivnev și
alții care, într-o dedicație „jucăușă”, îl jigniseră pe Hlebnikov când el se
afla într-o stare existențială critică. Aceasta însă nu înseamnă că unii imagiști
nu aveau puncte de tangență cu futuriștii, astfel că în creația lui A.
Mariengof, spre exemplu, depistăm mostre
poetice sui generis în spiritul nestăvilitului curent de înnoire a artei
începutului de secol XX, nici astăzi trecute în pasivul istoriei literare,
adică – unele din ele fiind valabile peste timpuri. Cu alte cuvinte, între
simbolism, imagism și futurism existau vase comunicante. Un cititor avizat nu
numai cunoaște acest lucru, ci chiar „îl simte”, încât cel care prețuiește creația
lui Hlebnikov nu poate să n-o înțeleagă și pe cea a lui Esenin. E greu de spus
însă dacă fanii lui Esenin pot înțelege și aprecia la justă valoare opera de
pionierat a lui Velimir Hlebnikov, inovatoare; operă adânc implicată în polemică și teorie sau,
uneori, chiar în – teorie și furie... creatoare! De aici și
popularitatea de care se bucură Poetul Hlebnikov printre... poeți; în special
printre poeții neoavangardiști și postmoderniști din Rusia care, intertextual,
apelează frecvent la metaforele și ideile sale. Recitiți „Menajeria”, să zicem,
și veți înțelege de ce este popular printre esteți autorul „Proclamației președinților
globului pământesc”. Eu unul fusesem de-a dreptul răvășit, auzind cum, la
București, în casa lui Nicolae Tzone, mai tânărul confrate Claudiu Komartin
începuse a recita din acest poem, traducerea căruia o publicasem în una din
revistele de prestigiu. Să luăm aminte că textul respectiv începe cu versul:
„O, Grădină, Grădină!” ce ar putea să ne amintească de adagiul: „Mare e grădina
ta, Doamne!” Grădina poeților, mă gândesc eu, în care florile și roadele sunt,
obligatoriu, foarte diverse.
–
Da, florile și roadele din Grădina de delicii a poeților sunt diverse. Am
vorbit despre roadele unuia din reprezentanții cei mai de seamă ai avangardei
ruse: Velimir Hlebnikov. Acum vă propun să ne întoarcem la actualitate. La
începutul acestui interviu, am pomenit despre Ghennadi Ayghi, unul din marii
poeți contemporani ai literaturii ruse. Ayghi are o biografie extrem de
ciudată. El vine din spațiul unei alte limbi, ciuvașa. Dar opera sa capitală e
scrisă în limba rusă. După cum știți, unul din strămoșii săi a fost șaman.
Credeți că magia a avut vreo influență asupra limbajul liricii ayghiene?
– Da, am reprodus unele momente de
percuție ancestral-șamanică în eseul pe care i l-am dedicat lui Ayghi,
intitulat „Verbul întrupat în destin”. Însuși poetul povestea că firea unuia
din bunicii săi reprezenta un straniu amestec, sau poate că o sinteză deja, de șamanism
și ortodoxie. Reverberațiile de ecou al obârșiilor îl făceau ca, seara, când
cireada se întorcea de la pășune, acolo, în satul lor, Șamurzino, din regiunea
ciuvașă Batîrievo, bătrânul – pe atunci relativ tânăr, nu? – ieșea în
întâmpinarea vitelor încornorate (el, probabil, le credea... încoronate!),
îngenunchea în fața taurului și se ruga, psalmodia, murmura ceva enigmatic, înțeles
numai lui unuia și anticilor spirite ale strămoșilor ciuvașilor. Ei bine, ar fi
o diferență între corida cu tauri răpuși, iberică, și taurul în fața căruia se
roagă un om? Ar fi o diferență între conștiința toreadorului care desfundă sângele
din grumazii puternicului taur și țăranul ciuvaș care îngenunchează în fața
animalului cu nări mari, vântoase, parcă discutând cu el și înțelegându-se
mutual. Pentru că taurul se oprea în mijlocul drumului și asculta descântecul șamanic
al bărbatului – bunicul lui Ghennadi – care purta în urechi inele/ cercei mari,
poate că și ele ținând de cine știe ce atribute speciale, utilizate în ritualuri păgâne. Așadar, reieșind
din atare „seturi” de premise diferite, bineînțeles că altfel simte-gândește un
poet spaniol și altul ciuvaș. Ba mai mult, de la un timp, unul din ei trece de
la limba sa maternă întru a izvodi într-o altă limbă. Dar să fim siguri că
Ayghi nu numai că „a trecut”, pur și simplu, de la ciuvașă la rusă, ci, grație
alchimicei sale firi de poet, în spiritul său s-au întâmplat simbioze mai
speciale, în subconștientul său străbunul-șaman s-a întâlnit cu străbunul
etiopian, care l-a dat literaturii ruse pe Pușkin. Plus prietenia lui Ayghi, de
pe când era încă student, cu Boris Pasternak, și acesta, iudaic la origine, se
edifică poeticește în limba rusă... Fascinante lucruri se pot toarce, depăna de
aici, de acolo, de pretutindeni de unde vine poetul autentic și important, unul
dintre care este și Ghennadi Ayghi. Unele sugestii transpar și din eseul său
„Familiarizarea cu minunea”, în care descrie întâlnirile-i cu Boris Pasternak.
Eminentul poet nu găsi că e oarecum... neserios să se întrețină cu studentul
care era pe atunci Ghennadi. Pasternak i-a încurajat eventuala intenție de a
scrie deja în rusește. Iar tușa decisivă avea s-o pună un alt mare poet, turcul
Nazim Hikmet (aproape... Hamlet!), care prin anii 50, trăia în exil în URSS și
care, o dată, îi spuse lui Ayghi-studentul că, în perspectiva devenirii și
afirmării sale ca scriitor, ar avea nevoie „de un instrument mai operant, mai
cuprinzător”; îi spuse că are nevoie de o orchestră – își amintea Gh. Ayghi, – și,
deci, e necesar să treacă la limba rusă, ceea ce ar corespunde potențialului
creator de care dispune. Însă experimentatul, greu încercatul, pățitul, cum ar
veni, poet turc mai adăugă: „Dar ține cont că niciodată nu-ți va fi iertată
originea, faptul că, fiind reprezentantul unui popor mic, vrei să exiști într-o
mare literatură...” Ceea ce, de fapt, se cam adeveri...
–
Ghennadi Ayghi a fost unul din invitații Festivalului Internațional de
Literatură de la Neptun ;
una din prezențele grele. La un moment dat s-a vehiculat că ar fi meritat
marele premiu. Se pare că poetul a fost un ghinionist în acest sens. A fost
propus din câte știm și pentru Nobel. Și această propunere s-a lăsat cu o
polemică acerbă care se pare că l-a afectat profund...
– Mi-aduc aminte că, la
Neptun , la acea ediție de festival „Zile și nopți de
literatură” se întâmplase o ușoară... inflație de personalități. Poate că Ayghi
a suferit că nu i s-a acordat premiul, dar nici cei care au fost distinși
atunci – prozatorii J. Semprun și A. Robbe-Grillet – nu sunt nume de ici, colo,
– nu?! În ce privește polemica în jurul Premiului Nobel... Mda, sunt la curent...
A declanșat-o un amic de-al nostru, poetul și profesorul Viaceslav Kuprianov,
căruia, de altfel, i-am tradus o carte de poeme, pe cale să apară la editura
„Vinea”... Poate că, într-adevăr, colegii ajunși oponenții lui Ayghi, nu au
procedat prea politicos, poate că chiar deloc elegant... Asta e. Însă Ghennadi
a avut și are mulți admiratori și susținători care, din cât am reușit eu să
cercetez în imensitatea spațială, entropică, mai bine zis – în necuprinderea...
neantică a internetului, i-au luat apărarea, au dezavuat mai multe
afirmații acide, aberante chiar, ale polemiștilor care atacau, precum se părea,
așa, din senin... Dar nu, nu din senin... – la mijloc era cu adevărat
candidatura poetului ruso-ciuvaș înscrisă pe listele Nobel... Dea Domnul să nu
se întâmple ceea ce susținea Ayghi – chiar dacă aceasta n-ar fi o invenție a
răuvoitorilor săi: „Dacă eu nu iau Premiul Nobel, poporul meu pur și simplu va
dispărea, se va aneantiza...” Dea Domnul creștinilor și cel al șamanilor ciuvași
să nu se întâmple nenorocirea, catastrofa... – Recent, Ayghi s-a stins din viață.
Care au fost ecourile morții sale în presa culturală rusă și care e moștenirea
pe care ne-a lăsat-o Ghennadi Ayghi?
– Se știe că moartea domolește multe – rele și bune, cicatrizează
rănile (da, prin uitare...), dezamorsează nedreptățile... Dar, cu părere de
rău, „potolește” și... dreptățile care ar fi trebuit să i se facă omului,
poetului, pe când acesta mai era în viață... Care să fie ecourile?...
Amestecate, probabil, și–și. Eu le-am reținut pe cele de adevărat regret,
pentru că Ayghi este un creator cunoscut departe de hotarele Rusiei, tradus în
zeci de limbi ale popoarelor lumii. Și în română, bineînțeles. Inclusiv, prin
modesta mea contribuție – i-am tradus trei cărți, apărute la Editura cehilor și
slovacilor din România „Ivan Krasko”. Volumele „le-am botezat” dimpreună cu
prietenul, poetul și editorul Ondrej Ștefanco și îndrăznesc a crede că acele/
aceste titluri sunt oarecum sugestive, mai ales acum, după plecarea la cele
eterne a lui Ghennadi Ayghi: „Chipul-vânt” (2003), „Alunecări de vise” (2004) și
„Mai pur decât sensul” (2005). Mă gândesc și la un volum de opere alese al(e)
regretatului autor, cu care am reușit să mă împrietenesc. L-am invitat să vină și
la Chișinău, unde să-i lansăm cărțile... Spunea că, după ce revine din
Germania, – poate... Apoi – din Statele Unite ale Americii... Sau din Franța...
O dată, la telefon, pentru ca să tratăm despre carte și drepturi de autor, îl
găsii într-un castel teuton aflat la zeci de kilometri de Berlin. De acolo îmi
suna și el din când în când. Mi-a trimis scrisoare cu timbru nemțesc. Dar, de
obicei, îl telefonam la
Moscova. Mi-a expediat câteva colete cu multe cărți... Ne
vorbisem să ne întâlnim vara aceasta, pentru că avem mai multe lucruri de pus
la cale... Dar... Zicea Ghennadi într-un poem: „în pulbere vocală nu există...
moartea – sunet e: // strigăt să fie – către dumnezeu? / el – la suprafața
pulberii: // poate că – l u m i n i ș?” Da, poate că luminiș... Iar dacă
moartea e și ea sunet, vorbește și ea, să fim siguri că dânsa spune și poeme de
Ghennadi Ayghi, întru perpetuare, întru neuitare.
Cristina Cârstea,
Iași – Chișinău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu