📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *

Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă

Al capului ciolan între picioare

Izgonii iubirea ca şi inutilă

Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul

De-ajuns cercurile veveriţelor

Arcanul gâtul să-l tragă

Peste trupul potopit de spermă

Botezătorul puse o lumânare

Toate locurile mi-s sărutate

Jumulită mi-i rotunjimea burţii

Ca la alergări de cai limba-i smultă

Să sari barierele dinţilor

O juraţi-vă mie comisari ai poporului

Călugăre şi cimpanzeu

Eu sunt glorioasa dintre preotese

Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)

____________

*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,

 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou

s-au găsit voci care să strige

Atlantida

s-au găsit voci care să strige America

1-au înconjurat oamenii cu hărți campase

1-au împărțit între ei pe familii dinastii

au înființat armate pentru apărarea acestui pământ

miniștrii au transmis legi

și amendamente la aceste legi

toți voiau să administreze acest pământ

atât de promițător

dar refluxul

a dus din nou în larg

trupul înecatului.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce

1

Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,

Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit

În locul meu ostatic să fii în nevolnicie

Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?

Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,

Peste focuri – roi de scântei, auriu,

Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,

Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva

Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,

Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,

Stai întinsă albă în albă strălucire,

Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,

Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,

Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă

La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.

Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului

Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.

Însă veni ceasul ca să priveşti

În ochii verzi, lângă nemilostive buze

Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă

Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,

Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.

Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei

Ce vor merge în pustiu pe urmele sale

Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,

În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.

El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,

Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?

1921

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 15

Vreme ploioasă

Să-mi îngrop fața în nisip

să rămân așa o bună bucată de timp

până când pulberea crinului

va forma o piramidă minusculă

doar din cristal și aur.

Să-mi îngrop fața în nisip

spintecând valurile amintirilor eșuate

– ele vin ca un „Bună dimineața!”

rostit de nepoții de nectar.

Să-mi îngrop fața în nisip 

în perna zgrunțuroasă, fatală

a destinului ce-ți bate la ușă

provocându-te să te trezești

în ploaia deasă, mocnită, parșivă

ce abia te așteaptă!

URSS ȘI LATINA

Crochiu din verile de la Văratec

Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14

Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire

 

Du-te și tu, mă, du-te,

Du-te și naște-te!

O femeie s-a îndrăgostit

Si vrea să-ți fie mamă;

A prins-o pofta de viață,

N-am ce să mai fac,

Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi

Pe-o vreme dureroasă,

Când ultimul cu cel dintâi

Zideau în cer o casă

Și-am dat din umeri înfrunz –

(Scuzați-mă!) – De teamă,

În mine inima s-a scurs

Și amplecat din vamă.

Am dat apoi să mă întorc

Din fața mea în spate,

Dar când văzui că nu e loc

Am tras din sfârcuri 1apte.