În țara mea
Eu parcă aș fi copil vitreg.
Neiubitul fiu
Al gloriei.
Anatoli Mariengof
Pe la
jumătatea lunii iunie a anului 1970, călătoream pe fluviul Volga. Student, cu
alți camarazi de studiu de la diverse facultăți ale Universității din Chișinău.
Premiați pentru o oarecare izbândă într-o competiție inter-universitară.
Îmbarcați la Kuibîșev (pe timpuri: Samara), pluteam amonte. O zi-două am
vizitat Kazanul, fosta capitală a
tătarilor de pe Volga, apoi ne-am continuat calea
fără pulbere, peste vreo trei-patru ore, pe stânga Volgăi, văzând orașul
Gorki (așa se numea pe atunci), dar fără a intra în portul său. Mai înainte,
însă, era cunoscut ca Nijni Novgorod. Din cele de care mă interesam, ca
învățăcel la jurnalism și filologie, sigur că scriitorii erau primii la apel,
să zic așa. Iar la Nijni Novgorod se născuse Maxim Pșkov-Gorki. Și alți scriitori.
Printre ei, unul de creația căruia aveam să mă preocup departe în viitor, însă
despre care, acum aproape jumătate de secol, nu avem de unde ști. Era poetul
care se întreba: „Oare nu e hazliu că/ Primul meu țipăt de prunc a răsunat/ În Nijni Novgorod, pe Barajul Lîkov? // Asta se întâmpla în 1897 în noaptea
de/ Sfântul Ioan Botezătorul,/ Exact pe când // Înflorește/ Feriga/ În groapa
demonilor”. Fusese un avangardist, un imagist, un mare prieten
al lui Esenin. Uimitor, în poezia sa, pe care aveam să o traduc deja în secolul
XXI, nu am găsit decât o singură referință la cea mai mare apă curgătoare din
Europa: „De viața eu o fi să mă despart/
Nu pe al Volgăi mal abrupt, înalt,/ Ci undeva la fluvii galbene, străine”.
Doar atât. În poezie. Însă în proza sa memorialistică Volga este invocată cu
toată vibrația nostalgiilor care unește vârsta omului, lumea – de basm.
De la 15
ani, viitorul scriitor important avea să locuiască în Penza. Însă la acea
perioadă voi reveni ceva mai încolo, invocând și vizita mea, deja în timpul
perestroika, în orașul în care și-a făcut studiile gimnaziale, în care a
editat, la șapirograf, două reviste... egocentrist-literare, să zic așa. La
Penza și-a publicat și prima carte de versuri.
Iar un al
doilea poet, dar, ca importanță, primul în rândul mișcării avangardiste ruse,
se născuse chiar la gurile Volgăi, de unde avea să se stabilească la Kazan, iar
marele fluviu apare frecvent în creația sa, uneori în metafore memorabile, de
patrimoniu poetic universal, precum acestea:
„Iată, Volga
îmi cade pe brațe,/ Și drept pieptene-n mână are/ Greabănul munților cu care-și
descâlcește/ Pletele”. (Bineînțeles, e vorba de Munții Jiguli, care au dat și
numele berii din URSS, foarte populară din motivul că alte mărci sovietice de
atare licoare nici nu prea erau.); „O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc
spre el, mii de zări și zori”. (Ce supradimensionare fantastică, miraculoasă a
vederii! – „O Volgă de ochi”...); „Vigurosul mal al Volgăi – ca o/ Bucată de colac se arată”; „Iar cuvântul
meu – pumnal pe-ntinsul Volgăi!...” Acestea sunt simboluri, metafore
emblematice spicuite din creația lui Velimir Hlebnikov.
