În țara mea
Eu parcă aș fi copil vitreg.
Neiubitul fiu
Al gloriei.
Anatoli Mariengof
Pe la
jumătatea lunii iunie a anului 1970, călătoream pe fluviul Volga. Student, cu
alți camarazi de studiu de la diverse facultăți ale Universității din Chișinău.
Premiați pentru o oarecare izbândă într-o competiție inter-universitară.
Îmbarcați la Kuibîșev (pe timpuri: Samara), pluteam amonte. O zi-două am
vizitat Kazanul, fosta capitală a
tătarilor de pe Volga, apoi ne-am continuat calea
fără pulbere, peste vreo trei-patru ore, pe stânga Volgăi, văzând orașul
Gorki (așa se numea pe atunci), dar fără a intra în portul său. Mai înainte,
însă, era cunoscut ca Nijni Novgorod. Din cele de care mă interesam, ca
învățăcel la jurnalism și filologie, sigur că scriitorii erau primii la apel,
să zic așa. Iar la Nijni Novgorod se născuse Maxim Pșkov-Gorki. Și alți scriitori.
Printre ei, unul de creația căruia aveam să mă preocup departe în viitor, însă
despre care, acum aproape jumătate de secol, nu avem de unde ști. Era poetul
care se întreba: „Oare nu e hazliu că/ Primul meu țipăt de prunc a răsunat/ În Nijni Novgorod, pe Barajul Lîkov? // Asta se întâmpla în 1897 în noaptea
de/ Sfântul Ioan Botezătorul,/ Exact pe când // Înflorește/ Feriga/ În groapa
demonilor”. Fusese un avangardist, un imagist, un mare prieten
al lui Esenin. Uimitor, în poezia sa, pe care aveam să o traduc deja în secolul
XXI, nu am găsit decât o singură referință la cea mai mare apă curgătoare din
Europa: „De viața eu o fi să mă despart/
Nu pe al Volgăi mal abrupt, înalt,/ Ci undeva la fluvii galbene, străine”.
Doar atât. În poezie. Însă în proza sa memorialistică Volga este invocată cu
toată vibrația nostalgiilor care unește vârsta omului, lumea – de basm.
De la 15
ani, viitorul scriitor important avea să locuiască în Penza. Însă la acea
perioadă voi reveni ceva mai încolo, invocând și vizita mea, deja în timpul
perestroika, în orașul în care și-a făcut studiile gimnaziale, în care a
editat, la șapirograf, două reviste... egocentrist-literare, să zic așa. La
Penza și-a publicat și prima carte de versuri.
Iar un al
doilea poet, dar, ca importanță, primul în rândul mișcării avangardiste ruse,
se născuse chiar la gurile Volgăi, de unde avea să se stabilească la Kazan, iar
marele fluviu apare frecvent în creația sa, uneori în metafore memorabile, de
patrimoniu poetic universal, precum acestea:
„Iată, Volga
îmi cade pe brațe,/ Și drept pieptene-n mână are/ Greabănul munților cu care-și
descâlcește/ Pletele”. (Bineînțeles, e vorba de Munții Jiguli, care au dat și
numele berii din URSS, foarte populară din motivul că alte mărci sovietice de
atare licoare nici nu prea erau.); „O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc
spre el, mii de zări și zori”. (Ce supradimensionare fantastică, miraculoasă a
vederii! – „O Volgă de ochi”...); „Vigurosul mal al Volgăi – ca o/ Bucată de colac se arată”; „Iar cuvântul
meu – pumnal pe-ntinsul Volgăi!...” Acestea sunt simboluri, metafore
emblematice spicuite din creația lui Velimir Hlebnikov.
Dar, spuneam, numelui celuilalt poet îi voi amâna puțin divulgarea,
pentru a invoca orașul adolescenței sale literare, Penza, în care am adăstat în
aprilie 1986. Acolo se ținea un colocviu amplu, la care participau jurnaliștii
din presa literar-culturală din capitalele republicilor unionale sovietice.
Bineînțeles, deja se vorbea oarecum cu frânele slăbite despre probleme,
inclusiv despre necesitatea de a aduce în actualitate operele mai multor
scriitori, numele cărora fuseseră tabulate
pentru tabuizate. La acea întrunire, s-au dat nume de scriitori
nedreptățiți de ingerințele ideologice în istoria literară. Dar, să vezi, nu
s-a făcut auzit și numele unui important poet și prozator avangardist, destinul
căruia fusese legat nemijlocit de Penza. Vizitasem localitățile din apropierea
Penzei în care se născuseră Lermontov și Belinski, locuiam în orașul de unde a
pornit în zbuciumata lume a literaturii avangardismului rus Anatoli Matriengof,
însă nimeni nu rostea numele acestuia...
La început de perestroika, de dezgheț ideologic, de revenire a
demnității și curajului, inclusiv în literatură, în istoria ei, ce potrivit ar
fi fost, acolo, în prezența jurnaliștilor din capitalele republicilor care,
peste 5-6 ani aveau să devină state independente; acolo, la Penza, pe clădirea
fostului gimnaziu în care învățase Anatol Mariengof să se fi instalat o placă
memorială... Însă un astfel de eveniment avea să se întâmple abia în septembrie
2015... Era modestul semn de a cinsti un scriitor important, a cărei creație de
până la 1930, și care de fapt constituie cea putut oferi el mai bun literaturii
– poezie, proză, – avea să fie pusă la index de cenzură, neadmițându-i-se
editarea sau reeditarea. Unele din cărțile lui Anatoli Mariengof fuseseră
condamnate în presa
oficială și la adunările generale ale scriitorilor obedienți bolșevismului
drept apariții antisociale; în „Enciclopedia literară” (1934) sunt etichetate
ca „produse ale putrefacției artei burgheze după victoria revoluției
proletare”. Pe când, pe celălalt versant
al axiologiei, cel al evaluărilor oneste, se considera că Mariengof e „unul din
cei mai interesanți poeți ai acelei epoci – mare și personalizat, de o valoare
poetică distinctă” (Ovadi Savici), că romanul sau „Cinicii” (interzis în URSS
timp de 60 de ani) „reprezintă una din cele mai novatoare opere din literatura
rusă a secolului XX, atât ca stil, cât și ca structură” (Iosif Brodski); Mihail
Kozakov opina că, prin creația sa memorialistică din anii 30, Anatoli Mariengof
„a propus o tonalitate neobișnuită. Un stil aparte. O intonație nouă.
Prin aceasta el a devansat timpul emfatic și fals în care a trăit”, etc.
* *
*
Unul din
motivele care m-au determinat să românizez
prezenta carte e că eu îl consider pe Anatoli Mariengof printre creatorii
importanți din întreaga istorie a poeziei care, implicit, pot oferi
argumente adecvate și convingătoare în apărare
poeziei propriu-zise azi, când, cică, ar continua demitizarea actului poetic și a celui care îl izvodește,
poetul. Azi când, mulți inși erijați în exegeți, cu cinism și oarecum barbar,
vociferează/ scriu despre disoluția, dezagregarea formelor poetice; despre
inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versificație. Azi, când tot
mai mulți autorași, supranumiți pe nedrept poeți, nici nu
știu ce ar fi acela limbaj poetic, deșirările lor de texte nedeosebindu-se prin
nimic de modul de a scrie, oarece și oarecum, în gazete. În grafomania lor
ordinară bineînțeles că nu există artă, ci doar făcătură sau, mai blând spus,
doar un fel de tehnică rudimentară, de stilistică jurnalistică, simple și
nepretențioase la uzitat de cineva care are ceva știință de carte.
Argumentul
suprem al poeziei lui Anatoli Mariengof contra contrafacerilor versificatorii
de azi, deloc puține inclusiv în Rusia, este ceea ce a numit cineva stropul de eternitate: metafora. Ușor patetic, am putea să-i
spunem chiar: Măria Sa Metafora, care fusese printre reperele de bază ale
imagismului, curent novator, nu de puține ori radical, din mișcarea
avangardistă rusă.
După
revoluția bolșevică, revenit în orașul formării sale gimnaziale, tânărul poet
de 21 de ani Mariengof se dedică unei impetuoase
activități literare, participând la editarea revistei „Comediantul”, publicând
versuri în almanahul «Исход»/ „Ieșirea”, despre care, peste ani, avea să spună
că a fost prima publicație cu caracter imagist din Rusia: „Imagismul s-a născut
la Penza pe strada Kazanskaia. «Исход» – primul almanah imagist – a apărut la
tipografia din Penza în 1918”. Ei bine, manifestul propriu-zis al acestei
mișcări de avangardă Anatoli Mariengof avea să-l semneze și să-l publice
împreună cu Serghei Esenin, Riurik Ivnev și Vadim Șerșenevici la sfârșitul
lunii ianuarie a anului 1919, printre caracteristicile distincte ale noului
curent fiind remarcat și verslibrismul: „Noi suntem
adevărații maiștri ai artei, noi, cei care șlefuiesc imaginea/ metafora, cei
care curăță forma de praful conținutului mai bine decât văcsuitorul de ghete
din stradă, și susținem că unica legitate a artei, unica și incomparabila
metodă este relevarea vieții prin intermediul imaginii și a ritmicii
imaginilor. O, voi auziți în operele noastre verslibrismul imaginilor!” Peste
un an, Mariengof publică textul programatic „Buian-Ostrov. Imagismul”, în care, printre altele,
sublinia: „Unul din scopurile poetului e de a trezi în cititor o maximă
tensiune interioară. De a înfige cât mai adânc în palma recepției cititorului
ghimpele imaginii, metaforei”.
Nu
o singură dată, poemele par a fi niște ficțiuni sau, la scară specială, niște
SF-uri metaforice. Și să ne amintim că încă unul din marii și tragicii filosofi
care au sfârșit-o pe rug, Giordano Bruno, susținea că: „Imaginea de ficțiune
posedă propriul ei adevăr”. Un adagiu pe care imagiștii ruși și l-ar fi putut înscrie
pe stindard.
Inspirându-se din manifestările futuriștilor radicali în poziționările
lor publice, imagiștii pun la cale un șir de acțiuni scandaloase. Nopțile, sunt
înlocuite denumirile unor străzi din Moscova, pe care imagiștii le rebotează cu
propriile lor nume. Pereții Mănăstirii Pătimirilor sunt umplute cu versuri
blasfematoare. De gâtul monumentului lui Pușkin atârnă o tăblie cu inscripția
„Eu sunt cu imagiștii”. Apoi, „imago”, precum îi numea futuristul Hlebnikov,
organizează sau participă la mai multe lecturi publice, care se transformă în
dispute radicale, în dialoguri acide cu sala. Altfel spus, poezia nouă, în
cazul imagiștilor – cea a unui metaforism dens, se afirma prin adevărate lupte
de idei. Iar dacă în acele confruntări s-au maturizat și s-au afirmat pregnant
poeți ca Serghei Esenin (poemele acestuia „Omul negru”, „Spovedania unui
huligan”, „Sărindar” și altele țin fără dubii de avangardism), Anatoli
Mariengof, Riurik Ivnev, Vadim Șerșenevici, înseamnă că imagismul, metafora au
repurtat izbânzi temeinice.
În
creația lui Anatoli Mariengof metafora declanșează energic spațializarea
emoției ca aliaj idee-sentiment, astfel trecându-se de la un plan semantic
linear la unul – sferic, și emițător, și receptor. Iată un exemplu care îl are
de protagonist pe unul din colegii și prietenii lui Mariengof, Riurik Ivnev: „Când
ziua e ca transpirația bolnavului/ Și e senin doar pe pânzele futuriștilor,/ E
bine cu tine, Riurik,/ Să vorbim despre micile griji ale poeților./ Cu tine în
genere e bine și simplu./ Tu – semănând mult versurilor tale –/ Intri în inima
omului cu pas tandru,/ Precum în lojă la ceremonii imperiale”.
E
poezia delicatelor, simpateticelor exagerări interpretative în perfect acord cu
hiperbolizările, mai mari, mai mici, ca figuri de stil de-ale casei în oricare
gen literar. (În sine, mai multe metafore, imagini prozodice sunt și ele un gen
de parabole ce plasticizează textul, fac mai dens subtextul.)
Acest extras este
edificator și pentru a aminti un lucru important: în numele prieteniei lor și
întru confirmarea ei, imagiștii și-au dedicat reciproc cărți întregi, poeme
ample, proze etc. Astfel, Serghei Esenin îi dedică lui Mariengof poemele „Sunt ultimul
poet cu satu-n glas”, «Сорокоуст» (rânduirea panahidelor de 40 de zile pentru
răposați), „Pugaciov”, eseul teoretic „Cheile Mariei” ș. a. La rândul său, Mariengof i-a dedicat lui
Esenin texte emoționante. Prietenia dintre cei doi ținea de legendă și apare
atât de vibrantă în prozele memorialistice „Romanul fără minciuni” și „Veacul meu, tinerețea mea, prietenii și
prietenele mele” ale lui Marinegof.
Frecvent, metaforismul lui
Anatoli Mariengof e propulsat de cutezanța unei semantici a noțiunilor parcă
incompatibile între ele, dar „conciliate” tocmai de măiestria artistică, de
libertatea și inventivitatea prozodică, ce s-ar întâmpla ca și cum în
concordanță cu legitatea formulată de
cardinalul Nicolaus Cusanus drept coincidentia
oppositorum – coincidența contrariilor, concept filosofic și religios ce se
manifestă perfect și în literatură, în special în poezie. De acolo, din evul
mediu, s-a mers spre timpurile mai apropiate nouă, în care Hegel formulează
principiul de bază al dialecticii ca istorie a contradicțiilor gândirii (și creației,
să adăugăm!), pe care ea le depășește în trecerea de la afirmație la negație și
de aici la negarea negației. (Pentru că și filosofia lumii pare a fi, în
general, un discurs poetic, metaforic, nu?!). Tocmai în acest siaj, am zice, se
plăsmuiește metaforismul poeziei imagiștilor, metafora fiind chintesența
ideației, dar și a formei artistice, precum remarcase Marcel
Proust: „Doar metafora poate să facă stilul relativ durabil”. Metafora oferă semnificații noi unor alte
semnificații. Le dublează sau poate chiar le multiplică, având menirea de-a
atesta în practica artistică condiții transcendentale, ontologice
specifice ce stau la baza genezei creației întru descoperiri semantico-estetice
originale, memorabile, sporindu-le acestora valoare. Cum se întâmplă și în acest poem dedicat de Mariengof colegului și prietenului său Ivan
Starțev: „Chiar de sunteți murdari, ca
poalele/ Târgoveței,/ Oamenilor, vă iubesc./ Ce ni-i nouă,
chinuitor-nesănătoșilor,/ Acum –/ Limpezimea ochilor/ Lui Savonarola,/ Arsurile
ca la stomac/ Ale evlaviei/ Și lingușelii,/ Psalmii lui David,/ Când suntem
rupți/ De Dumnezeu,/ Precum cupoanele – dintr-o serie”. Sunt imagini/
metafore care oferă/ propun sensibilității lirice sugestii și semnificații
inedite, modificând modul de percepție a realității, universului, dar și a
intimității umane. Concomitent, ele sunt imaginile/ metaforele frondelor estetice, în
egală măsură și a celor etice, uneori și a „turbulentelor” implicări
social-politice, însă nu obligatoriu de o atitudine pro, pe care ar fi dorit-o capii bolșevismului, mahării zilei,
unora dintre care, de altfel (Buharin, Troțki, Kamenev, Bliumkin...), Esenin și
Mariengof le captaseră ceva simpatie și pe strunele orgoliului cărora jucau
abil, pentru a obține spații, hârtie tipografică, slăbirea cenzurii pentru
activitatea imagiștilor. Ba grație lor, imagiștii, fiind arestați în urma unor
acțiuni sfidătoare, în contradicție cu buna ordine publică, fie aceasta și una
pretinsă de bolșevism, erau absolviți de eventuale pedepse, eliberați. Și din
nou reveneau la spectacolele, recitalurile lor incitante care, de regulă,
făceau săli pline.
Nu ar fi greșit să se considere
că la „educarea”, încurajarea spiritului epatant al viitorului poet a
contribuit chiar și tatăl său, povestea fiind următoarea: în adolescența sa
timpurie, gimnazistul Anatoli Mariengof era acaparat de poezia lui Aleksandr
Blok, o bună parte din ea cunoscând-o pe dinafară, citind-o pe ascuns la
lecții. Și nu este exclus ca acea etapă de epigonism în umbra simbolismului ar
fi durat timp imprevizibil, dacă, odată, tatăl său, care i-a fost și primul
critic, nu i-ar fi spulberat necruțător predilecțiile pentru ornamentări și
„zorzoane” literare atât de contrastante cu realitatea. În memoriile sale,
Mariengof se referă la reacția tatălui său, căruia îi oferise să citească un
poem mai amplu, intitulat „Imnul hetairei”. „De ce al hetairei?” întrebă
părintele. „Odată ce tot ții să scrii despre altfel de femei, pe care, din câte
pricep eu, nu le cunoști deloc, numește-le chiar așa, cum sunt ele numite în
realitate: prostituate. Plus că mai există și un alt cuvânt – mai simplu, din
popor, firește, ceva mai brutal, dar exact ca sens. Nu ai decât să-l folosești.
În astfel de cazuri, Pușkin nu se temea de nimic. Deci, intitulează-ți poemul
chiar așa: «Imnul curvei». Cel puțin asta va fi spus rusește”.
Nu este exclus ca lecția însușită
din opiniile tatălui mai apoi să fi lucrat, implicit, în temeritatea versurilor
de genul: „În ceruri luna-i discobol,/
Tot într-acolo zboară geridurile electrice,/ Grenadele de mână pe caldarâm,/ Ca
muierea isterică dând cu capul de dușumele./ O guriță însângerată la cinci ani
ai ei,/ Fiului ca mâine îi voi spune dumneavoastră,/ Ca fiicei vitrege
de-ajunge amantă./ Schijele în burta pământului/ Și mațele pe hulube ca
hățurile,/ Al furtunilor cal de povară/ Prin hopurile zorilor purpurii”.
Probabil, și grației acelei lecții „paterne”, ce venise
parcă la timp în contextul temerităților avangardiste, în prozodia lui
Mariengof apare curajul în tandem cu plasticitatea, orientate spre tensiunea
ideatică soldată cu coliziuni semantice personalizatoare, dar și spre căutările
în sfera formei, spre experimentul modificării registrelor strofice, ritmice și
relaxărilor frazeologice, care nu de puține ori orientează discursul în albia
unui verslibrism dezinvolt, proeminent prin libertate și inventivitate
asociativă. În istoria dezvoltării noii poezii ruse, în impresionanta
diversitate a lăstăririlor avangardiste cititorul cu fler va sesiza că debutul
creației lui Anatoli Mariengof s-a întâmplat sub auspiciile de bun augur a
celebrului poem al lui Maiakovski „Norul cu pantaloni” în percuții de ecou cu
creația lui Valeri Briusov. Acestea, doar ca „fugitive, volatile”, vagi însemne
de etapă, după care autorul intră în plinul neliniștitei, agitatei
personalizări și maturizări, conectat frenetic la ceea ce esențializa, sub
aspect teoretic, declarația de la începutul anului 1919: „Imaginea și numai imaginea.
Imaginea – trepte de analogii, paralelisme – comparații, contradicții, epitete
închise și deschise, aplicații politematice, ordonări supraetajate – iată arma
de producție a maestrului artei... Numai imaginea (metafora), precum naftalina
presărată peste operă o salvează pe acesta de molia timpului. Imaginea – acesta
e blindajul versului scris. Aceasta e carapacea tabloului. Aceasta e artileria
de cetate a acțiunii teatrale”.
Precum Osip Mandelștam este
considerat reprezentantul cel mai fidel, de generic al akmeismului, Anatoli
Mariengof întruchipează imagistul și imagismul sui generis. Și poate nu era
deloc întâmplător faptul că un coleg și prieten de direcție literară comună,
Vadim Șerșenevic, chiar găsea o paralelă, dar și intersecție de destin și
creație, în cazul celor doi: „Tolea era foarte simplu în viață, dar foarte
măreț în versuri. În calmul scrisului său există oarece patos, care îl înrudesc
cu O. Mandelștam. Complexitatea versurilor lui Mariengof e una organică,
generată de preaplin”.
Chiar și spre finalul activității
grupului, promotorii imagismului păreau să-și reactualizeze principiile de la
care au pornit în 1918-1919, în „Aproape declarație” („Русский журнал” /
„Revista rusă”, № 2, 1923) spunându-se:
„Iată scurtul program de
dezvoltare a culturii imaginii:
a) Cuvântul. Nucleul lui e imaginea. Embrionară.
b) Comparația.
c) Metafora.
d) Lanțul metaforic.
Sentimentul liric în cercul unităților imagist-sintactice – metafora”.
Însă
iminentul final al dezagregării celebrei confrerii avangardiste se apropia, la
31 august 1924, în oficiosul „Pravda”, Serghei Esenin și Ivan Gruzinov semnând
o scrisoare despre desființarea grupului imagiștilor. Ceilalți membri ai
„Ordinului imagiștilor”, în frunte cu Mariengof și Șerșenevici, stupefiați de
fapta celor doi colegi, răspund drastic la scrisoarea lor (în revista „Noul
spectator”, Nr. 35). Printre altele, semnatarii spuneau că: „Esenin s-a afiliat
ideologiei noastre, deoarece ea îi convenea, iar noi niciodată nu l-am crezut
și nu l-am considerat de camarad, date fiind mereu schimbătoarea lui poziție și
nerespectarea cuvântului dat...”
Se apropiau și deznodămintele
tragice, de reducere la tăcere a celor mai remarcabili autori ai noii
literaturi ruse: în 1925 se sinucide Serghei Esenin, iar în 1930 – Vladimir
Maiakovski, an în care Anatoli Mariengof se vede nevoit să expedieze o
scrisoare de pocăință la Uniunea
Scriitorilor Sovietici, în care spunea că „apariția în străinătate a operelor,
nepermise în URSS, este inadmisibilă”. (Era vorba de romanul său „Omul ras”, apărut în Germania.)
Într-un fel, se prefigura scenariul cu efectele publicării în Italia a
romanului lui Boris Pasternak „Doctorul Jivago”, autorul văzându-se nevoit de a
declina Premiul Nobel care i se acordase de către juriul Academiei Suedeză. Și
parcă tocmai la acest dezastru se refereau versurile din anii 40 ale lui
Mariengof: „Dar situația se complică.../ Drăcie, ce ghinion!/ Și rup-ferfeniță cartonașele cărților
măsluite./ Uite,
astfel ai jucat tu și ai pierdut,/ Generația mea schizofrenică”...
În perioada care a urmat, Anatoli Mariengof nu mai
este publicat, cu încetul iese din atenția publicului cititor. Ce contrastantă
și nedreaptă etapă a existenței sale în cvasi-anonimat în comparație cu
feericul, fulminantul debut, cu tumultoasa afirmare până în pragul vârstei de
33 de ani! Între perioada 1919–1921, Anatoli Mariengof era cel mai editat poet
din Rusia, împreună cu Esenin fiind populari până la adulare...
În fine, și prezenta traducere în limba română ține
de dovada că, fie și tardiv, creația lui Anatoli Mariengof, exponent de
prim-raft al avangardei ruse clasicizate, adică din segmentul ei cu adevărat
concludent ca valoare, reintră în atenția exegetică a literaturii universale.
Da, e corect să spune reintră,
amintindu-ne că, încă la sfârșitul deceniul trei al secolului trecut, proza sa
memorialistică, dar și grupaje ample din poezia sa (după cum îi scria din
Berlin chiar minunatul său prieten Serghei Esenin) fuseseră traduse și editate
în limbile germană, cehă, franceză, engleză... De altfel, e un caz similar cu
cele ale altor colegi de avangardism – futuriști, akmeiști, exponenți ai artei
reale (OBERIU) – care fuseseră supuși represaliilor în Gulag sau doar celor...
„din libertate”, ale cenzurii ideologice bolșevice (Nikolai Gumiliov, Daniil Harms,
Aleksandr Vvedenski, Vadim Șerșenevici etc.). Exact în consensul, în atare
cazuri – dramatic, al dictonului filiat din experiența latinilor și propulsat
în viitorul dintotdeauna al literaturii lumii de către Terentianus Maurus: Habent sua fata libelli – Cărțile își au
destinul lor. Pornit din destinele autorilor lor...
Anatoli MARIENGOF
Poeme
* *
*
Mi-au
spânzurat sub acoperiș
Trupul cu
mască de arlechin,
Inima pe
stâlpi mi-au încleiat-o
În fâșii
sfâșiate de afiș,
Iar sufletul,
cu preț indicat în ruble,
Mi l-au
expus în vitrină.
1917
Epitaf
Primește-mă
pe mine, adormitul în gheață,
Dă-mi lumea
ta proslăvită!...
Eu sunt ca
un ciocan de varză
Care
deodată a părăsit grădina
În care
crescu;
Sunt ca o
fiară sperioasă
Ce-a
părăsit umbrarul dumbrăvii;
Sunt precum
coada
Oii, –
Și totuși:
Pentru
tandrețea minunatelor femei
Care nu-mi
mai sunt accesibile;
Pentru
vinul care de azi înainte
Nu va mai
curge în gura mea;
Pentru
brânza de capră
De care am
fost lipsit pe nedrept;
Pentru
cimitirul cu neagră țărână
În loc de
grădina în floare,
Eu, robul
Tău, Doamne,
Îți cer de
răsplată
Proslăvita
Lume a Ta.
* * *
În sărăcie,
milostivirea milei îmi e
Ca un bănuț
ros, pricăjit...
Nemiloasa
suliță a trădării
A fost aruncată...
Pe scut e
galul, vedeți, galul e pe scut,
Priviți cum
stârvul deja e-mpresurat de vrăbii.
1917
* * *
Din nou: – Ce-i Adevărul?
Mi-au prins sufletul, precum câinelui coada, cu ușa.
Și iată, ca o fiară
Nu pot să-mi potolesc durerea.
1918
* *
*
Dragă,
pentru tandrețea mea
Și pentru
necurmatul meu dor,
Fii astăzi
țapul ispășitor.
* * *
– Încotro pleci?
– Spre ceva mai noua noutate a noutăților jinduitoare...
– Nu cred.
Nu poți face schimbarea fără a te topi de alean
După ceea ce vei pierde.
Inima, cu un stol alb de pescăruși
Pe urma-nspumată a corabiei...
– Doamne, izbăvește-ne de cel viclean!
1918
Lui Riurik Ivnev
Când ziua e ca transpirația bolnavului
Și e senin doar pe pânzele futuriștilor,
E bine cu tine, Riurik,
Să vorbim despre micile griji ale poeților.
Cu tine în genere e bine și simplu.
Tu – semănând mult versurilor tale –
Intri în inima omului cu pas tandru,
Precum în lojă la ceremonii imperiale.
XI.1918
A înțeles
În zori, retrăgându-ne în liniște,
Punându-i capul pe genunchi, îi spun:
„Nimic nu e mai frumos decât dragostea!”
„Așa e, dragule...
Numai că strașnic mă tem să nu rămân gravidă”.
1918
* * *
Sunt foarte bucuros. Foarte!
Toți rușii noștri
Grebănoși veacuri la rând
Deja sunt cu șira spinării dreaptă
Ca stâlpii de telegraf prin stepă,
Peste surpături.
Dintre noi cine-i guralivul ca un cuc?
Nici tu marcatoare de verste, nici jaloane.
Iar voi ziceți: „Balamuc!”
Să vă ia satana! Toți dracii!
Nu sunteți decât vechituri!
1918
* *
*
Tandrețe,
Sângerează,
Picură-ți
Saliva-nsângerată.
A inimii cupolă de argint
E-acoperită
de aspră și mată negreață...
Cum de-aș
face, cum de-aș face în noapte
Prostul de
mine
Până spre
dimineață
Dragostei
să-i fur
Nasturele,
butonul strălucitor?...
De ce oțetul
și ghimpii chinurilor bestiale?
Oare
pasiunea
Ar fi Biblie
pe care cu rugă și evlavie
S-o pui
printre anale,
Prin altare?
1919
Traducere de Leo
BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu