S-a născut în anul 1956 la
Bratislava. Poet, dramaturg, președinte al Asociației Scriitorilor Slovaci.
Absolvent al Facultății de Dramaturgie a Academiei de Arte Scenice
(Bratislava). Timp de doi ani, a fost directorul Radioului Slovac. Angajat în
Departamentul Cinematografie al Ministerului Culturii (1983 – 1987). Redactor-șef al revistei Asociației
Scriitorilor Slovaci „Literary weekly” („Cotidian literar”; 2010 – 2013).
Din cărțile sale de poezie amintim: „Mesaje
neacceptate” (1981), „Oglindă la sfârșitul verii” (1984), „Un plural la
revedere” (1985), „Ura, arde!” (1991), „Cineva, parcă dumnezeu” (1998),
„Reparația Titanicului” (2005), „Toamnă cifrată” (2007).
În
traducerea lui Leo BUTNARU
Cu o anume ocazie
Mie
îmi plac versurile întâmplătoare.
Aromele
lor plutitoare
și
orbitoarele culori din văzduh.
Cuvintele
lor sincere
necontrafăcutele
suspine
și
exclamații autentice.
Cascadele
nocturne
luna
de brocard
și
concertele lor din turn – astea
le
iubesc cel mai mult.
Când
se va lăsa amurgul peste mahala
eu
voi trece cu privirea
prin
apartamentul nostru închiriat
în
vârful degetelor intrând în dormitor
și
culcându-mă alături de tine.
Deoarece
îmi plac versurile întâmplătoare
de
ocazie, cum se mai spune.
Cuvintele
imprevizibile
sunetele
repezi
și
neașteptatele lor țipete.
Vară
Soarele
ne-a spart geamul.
Din
uliță răzbate cântare obsedantă.
Sub
cerul de celofan
se
lipesc aburii.
Se
tot înmulțesc falsele noutăți
despre
vânt.
Arborii
sunt primii care prind a vorbi
despre
noi doi.
Pentru tine
Tu
provii din miros.
Floare
frământată.
Eu
te inspir, ca pe un fum, în noduri răsucite.
Viețuiești
în cerul înstelat
și
pe cadranul ceasului digital.
Mă
îmbeți mai sigur
și
mai repede decât lumina.
Din
cauza ta mă doare capul
și
până astăzi te mai confund cu muzica.
Exegi monumentum
Pe
mine mă îngrozesc
noii
îndrăgostiți peste noapte și poeții.
Mie
îmi place smerenia celor
care-și
înalță monumente
sau
măcar garaje.
Îngerii de
tracțiune
Iar la sfârșit
va fi cuvântul
la cine va fi
la acela va fi ultimul.
Însă până atunci
vântul va răspândi vești molipsitoare
despre sufletele absolute
care nu conțin
alcool, văzduh, țărână
și alte necurățenii.
Femeile acestea sunt îngeri de tracțiune
alcătuite din foc și apă
menite parcă a suporta de aici încolo
presiunea atmosferică
redusă la nivelul bărbaților.
Încât până la urmă
va fi să fie începutul.
Fulgerul singuratic
(Lui Miroslav
Válek pentru ultimul său drum)
În
mine au murit
lunile
care-au trecut demult
s-au
stins trandafirii
au
înflorit cerneluri de antracit.
Așadar,
tu ai zburat
spre
stelele tale
încleștându-ți
dinții în arzătoarele plete ale morții.
Lungă
ca o limuzină, plutitoare
noaptea
ne apare în cale.
Spre
apus se arată zorii –
atotvăzătorul
laser
și
atotvăzătoarea heroină.
În
grădina sufletului sângerează ploaia.
30.I.1991
Marile podoabe
Prosoapele
de aici
ne
vor supraviețui.
Cămășile
vor aminti de noi.
Vor
rămânea după noi
costume
de haine și paltoane.
Atâtea
obiecte
peste
care se va așterne
doar
praful
în
care ne vom transforma.
New York
Pe
oglinda orizontală
a
golfului întins
mormăie
turnurile orașului în muchii înalte
înfipte
direct în cer.
În
clipocitoarea mare de felinare
minunate
sunt naufragiile
luntrișoarelor
ce flirtează
împodobite
cu paiete
din
picioarele tale ațâțătoare
ce
plutesc în cala
brocardului
rochiei de seară.
Dintr-o
data noi ne pierdem fără veste
precum
acele în labirinturi de staniol.
Unele
lucruri le luăm aproape de inimă –
limuzinele
prelungi
veverițele
ce năpârlesc în parcul central
și
trupul metalic al libertății moarte.
La
New York înserează mai devreme decât în alte părți.
Se
înflăcărează întunericul scânteietor.
Candelabrul
cu mii de brațe a mega polisului
seară
de seară scrie pe luciul apei formula lui Einstein
despre
viteaza luminii.
Însă
până la acest moment amurgul
va
potopi pânza argintie a cerului new-yorkez
cu
hectolitri de sânge hollywoodian.
Încotro
se îndreaptă imperiul de marmoră și sticlă?
Încotro
sunt îndreptate rachetele zgârie-norilor?
La
poalele străzii cu șaizeci de etaje înălțime
Dumnezeu
își cumpără un hot dog.
Dumnezeu
e un negru
care
adoră culoare gri a betonului.
Într-o
cutie de carton
s-a
născut fiul propriului sine
conceput
de la un sclav-model al ultimelor timpuri.
Kosovo
Un
Goethe
de
hârtie
arzând
se
roagă sârbește
pentru
patru copii uciși
În
ochiul de piatră al lui Schiller
lucește
o lacrimă de mercur
E
un bocet de țigan
pentru
mica rusalcă țigană
din
adâncurile Mării Adriatice
Sângele
are
inconfundabila
culoare
a
răsăritului de zori sinilii
din
care el picură
ușor
și scânteietor
asemeni,
parcă, sprayului ploii de mai
care
să îngrașe pământul rănit
Vis cu mașina de scris
În
mașina de scris
și
vopseaua tipografică
mor
versurile
în
care pulsa bătea
neîmblânzitul
și arogantul
sânge
albastru
al
cernelurilor nobile.
Congratulations
RăspundețiȘtergere