Leo BUTNARU
Precum se știe, parcă
discret, dar, până la urmă, deschisă, se întâmplă o concurență (unii îi zic cam
dur: luptă) pentru poziția unor autori în ierarhia literaturii naționale, a
altora – în ierarhia mondială.
La noi, la români,
contează mai totdeauna numai și numai locul de frunte, întâi. Ei bine, pentru
unii merge și doi, poate chiar trei. Dar, Doamne, ferește! nu mai departe
(jos…) de atât! Însă la cei vechi, de acum peste două mii de ani, era de vază
și de toată lauda până și poziția a 10-a în ierarhie. Astfel, în dipticul „Zece
(poeți) lirici” (din păcate, nu i se cunoaște autorul), se spune că „Printre
cântăreți a noua nu a fost Safo, însă a zecea/ Ea se află printre zeițele
Parnasului”. Ce procedeu abil de a fenta… orgoliul!
În
întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare
obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare
falsă.
Pe ambele maluri ale
Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca etcetera, există
zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o
ierarhizare cât de cât de ansamblu, oarecât credibilă, (încă?) nu o avem. Sunt
chiar și ierarhii regionale, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor
și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii
înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar
există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale –
ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin
ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
La Chișinău, a existat o
falsă sau doar pe nedrept prea mare popularitate „aranjată” a câtorva poeți, mai
ales, subvenționată de regimul ideologic pe care-l lingușeau cândva sau de astea,
regimuri de mai dincoace, cu care se lingușeau și se gratulau reciproc. Măreția
se plămădea chiar și pe la academie,
prin școli, prin biblioteci, unde, din păcate, ignoranța în materie de
literatură, de artă în general, e cam la ea acasă. Plus unii scriitori-lăturași,
care se înfruptau și ei din ceva glorie ce picura printre pixurile
tribunarzilor. De aceea este a mirării că unii susținători-declamatori, de
ieri, ai unui sau altui coleg de-al lor, pe care îl făceau în fel și chip mare,
cât mai mare, cel mai mare, scriitor național (până la Prut), genial, minunea
lumii etc., nu înțelegeau că sunt ridicoli din elementarul motiv că cel
declarat în fel și chip uriaș, supra-genial, de fapt nu determina, cum ar fi
fost cazul, conform celor spuse despre el, atmosfera intelectuală,
socio-filosofică, literară din Estul României în ultimele decenii. Că ar fi
fost popular nu era mare lucru. Însă nu avea combustia, încărcătura talentului
și a intelectului care să-l facă acar de direcție. Dovadă că dânșii, șaizeciști
sau șaptezeciști adulați de piețele pline de cetățeni, nu au avut și nu au
discipoli în literatura propriu-zisă, că tinerii care veneau în literatura
română nu i-au căutat, nu i-au studiat, nu i-au urmat, orientându-se în cu
totul alte direcții canonice, spre cu totul alte personalități de direcție. Astea
fiind spuse în necesara încercare de detașare axiologică de reprezentarea
mentală contemporană, pentru a aprecia evenimentele, valorile trecutului
(uneori, deloc îndepărtat) cu reprezentarea mentală a timpurilor în care ele au
avut loc. În caz contrar, se intră în criză de incompatibilitate.
De la sine înțeles că
plasamentele evaluativ-axiologice presupun sine qua non un cadraj și
un angrenaj de opere care, implicit, concurează între ele, ba chiar se… „anihilează”
reciproc, pe tabla valorică rămânând doar cele mai viguroase. Și în literatură
acționează legea selecției naturale, însă trecută în sferele cât mai înalte ale
esteticii, ideației, stilului, filosofiei. În două cuvinte spus: sferele artei.
Este o concomitentă creare de norme și principii, reieșind din vechile norme și
principii, „istorice”, îmbogățindu-le sau ajustându-le pe acestea, aducându-le
la zi (și… zisă/rostire, la zi). Adică, există, trebuie să existe o
continuitate, în spiritul celor remarcate și de
Mario Vargas Llosa („L’Express”, 28 mai 2015): „Să fie clar: există lucruri de
ieri care trebuie păstrate în lumea de mâine: diferențele, ierarhiile, elitele.
Și lucruri față de care trebuie să avem o reacție: nivelarea culturală. Atunci,
da, sunt conservator și reacționar. Îmi asum. Mă aflu în bună companie cu
liberalii francezi din secolul XIX, apoi cu Raymond Aron, Karl Popper sau
Jean-François Revel”.
*
* *
Obsesia
ierarhizării obligatorii se simți acut și (aici, în final, să trecem la note
ceva mai descrețitoare de frunte) în iunie 1993, când la Uniunea Scriitorilor
din Moldova apăruse o problemă… foarte gravă! Curând, avea să se întâmple
repartizarea/înmânarea noilor carnete de membri ai organizației și, domnilor,
cum s-ar cădea mai indicat, chiar... corect să fie ele numerotate, pentru ca să
nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni! La noi, la scriitorii
români! Despre care regretatul prieten clujean Petru Poantă spunea: „Marcat de
sindromul ierarhiilor legitimatoare, scriitorul român e într-o continuă febră a
parvenirii la o poziție privilegiată, inventând, în timp, diverse tehnici de
uzurpare a celuilalt. De aceea și
sunt atât de pătimaș controversate la noi istoriile literare, dicționarele,
antologiile”.)
Așadar, prinseră a
veni una după alta propunerile celor din conducerea USM și împrejurimile ei.
Prima: numerotate în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la
Arseneva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5
numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform
timpului/timpurilor când au fost primiți X, Y, Z în US din URSS.
Intervine Mihai
Cimpoi (martor, obiectiv, e chir fila de jurnal personal din acele timpuri):
– Iar eu mă gândeam
ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu.
– De ce nu lui
Dosoftei? întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. (Bineînțeles,
se putea merge până la Neacșu de la Câmpulung, însă ar fi fost dacă nu prea de
tot, prea departe – cam da...)
Apoi o propunere
năstrușnică: bilețelele cu numere să fie puse într-o căciulă și să-și tragă
fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînțeles că se ajunge la
haz. Gras. Apare Vasile Levițchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul
12”. Eu îi propun să-și ia pseudonimul de: Vasile Duzină.
La rândul meu, fără
pretenții, trec chiar sub propria-mi cotă alfabetică, cerând să mi se pună în
carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să
creadă doar ușurelul de minte Ionică Butaș, ci mă ispitește un sentiment pe
care l-am trăit, citind despre insistența cu care Nikos Kazantzakis a ținut să
scrie un poem din 33333 de versuri. Însă, odată ce noi nu avem în USM atâția
membri, ba chiar nici 333, – zic 33. Rotunjimea cifrei trei mi-a acaparat
preferința, chiar dacă nu sunt un superstițios. Într-o vreme chiar consideram
că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în
auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună și – „Cu-cu-ri-gu!”,
caută-ți norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a
fost spart și devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că, oricum, nicio
lună nu are 33 de zile, așa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai
lega vreo superstiție. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de
scriitor: 33. (În alte carnete, ale Uniunilor Scriitorilor din URSS, România,
Moldova am avut tot alte și alte numere... Iată, acum 33...)
