CONTINUITATE BRODSKI

Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.

Circulația e sistată cu ocazia

sosirii Împăratului. Plebea

înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;

însă palanchinul e închis. Obiectul adulării

nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului

un grec rătăcitor joacă domino cu

un invalid nebărbierit. Fețele de masă

sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,

iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic

jaluzelele. Grecul ce tot pierde

numără drahme; învingătorul își comandă

un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș

îi povestește unei tinere hetaire

cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia

nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi

preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră

privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia

i-acoperit cu petale de trandafiri.

Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa

îi însângerează mutra regișorului local

din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat

(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră

să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).

S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.

Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă

sub genunchiul greu, mușchiulos al

guvernatorului. Aromele de trandafiri

încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,

privesc indiferente undeva în față.

Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,

ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,

grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește

cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,

înfășurat într-o rogojină și cu care agale

coboară panta spre râu.

Scrâșnește pietrișul.

Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă

gura colțoasă-a unui cotoi.

III

Abandonat de adolescentul drag, bărbierul

se examinează-atent în oglindă – se vede,

tânjind după el, motiv din care a uitat cu totul

de mutra mușteriului acoperită cu spumă.

„Probabil, băiatul nu va mai reveni”.

Între timp mușteriul moțăie liniștit

și vede vise pur grecești: cu zei,

cu cafarzi, cu lupte în gimnazii, unde

acrul miros de sudoarea

irită nările.

                   Zburând de pe tavan,

o muscă barosană, dând un cerc prin aer,

se-așază pe obrazul înălbit de spumă

a celui ce-adormi și, afundată-n clăbuci de spumă,

ca bieții infanteriști-peltaști ai lui Xenofon

prin zăpezile armene, peste prăvălișuri,

înălțimi, defileuri gâza se târăște încet

spre culmi, iar după ce-nconjoară gura deschisă,

nărăvește să urce pe vârful nasului.

Grecul deschide strașnicul său ochi negru,

și musca, bâzâind strident de spaimă, zboară aiurea.

ALTE POEME DE Krzysztof D. SZATRAWSKI / Polonia

postmoderniștii

noi ne încălzim la soarele reflectat

de vechile lumini

de cupolele orientale, de ușoara unduire a oceanului

fastul arhitecturii occidentale

roadele anticelor ogoare – toate astea

se află-n numele nostru, și neființa

a toate nu contravine ființării noastre

și generațiile noastre pleacă tot mai repede

din când în când împiedicându-se

amuțind, apoi gonind din nou, ca avalanșa

ne răspândim prin alei umbroase

iar undeva jos erup izvoarele adevărului

și nu ale unui adevăr oarecare

și nu a unui adevăr neobiectiv, nu

și nu a adevărului personal al fiecăruia din noi

și nu adevărul osebit al căpeteniilor

și tocmai acest adevăr îl așteptăm și, avizi

coborâm și ne apropiem de el tot mai mult

simțind greutatea celor ridicați deasupra istoriei

forța de gravitație ne accelerează pașii

dulcea povară a dragostei noastre

atât de puternice, încât dincolo de hotarele ei

nu mai există nimic, dragoste față de tot ce există

fără a ține cont ce nematur e

acest sentiment romantic

după care stăm în jurul focului

noapte scânteiază din plin

căldura noastră ademenește gâzele, aștrii noștri

se reflectă în ochii fluturelui

care abia-abia își tremură aripile

preludiu

acea dimineață nu se deosebea

cu nimic anume

m-a trezit tardiva mea singurătate

cu o primă mișcare am alungat pustietatea

am tras cu urechea la dimineață

ce mai murmura

cu voci tainice

în casa plină de tehnică și cărți

plină de cuvintele rostite-n noaptea trecută

de râset potolit, priviri fulgerătoare

și gesturi rămase în memorie

însă eu am memorat acea dimineață

în acea zi mă temeam foarte mult de adevărul

ce se aprinsese printre cuvinte

și răsuna acest preludiu, atât de simplu

extrem de clar

încât nu se mai auzeau sunetele instrumentelor

c doar o liniște cristalină

și spațiul imens care ne cuprindea

în genialele creații ale lui Bach

și deja nimic nu mai era evident

nimic definitiv

nici chiar timpul

peste câmpuri

am plutit peste câmpuri

neîntâlnind pe nimeni

la cimitirul de dincolo de crâng

nu am găsit vreo urmă a existenței noastre

păianjeni cu lungi picioare

se tăinuiau în frunziș

în sticle goale de vodcă

se aduna roua

în câmp

combine purpurii

amestecau mirosul grânelor

cu strigătele cosașilor

răzbătea huruitul mașinilor

atât de îndelung

eu am evadat din locuri diferite

evitând priviri și cuvinte

pe care nu voiam să le înțeleg

fugeam de memorie

ce râu ar putea să-și schimbe cursul

ce timp ar putea ucide

bucuria cosașilor

și speranța noastră

POEME LA CLUJ / „APOSTROF”

                                                              Leo Butnaru

Donator tuturor

Tuturor ne e dat să vedem

uneori

cum se subție

și se întinde prelung

cea din urmă fâșie a apusului – relaxată

ca brațul din care

parcă

pentru muritori

Dumnezeu donează sânge...

*     *      *

Totul e de la Dumnezeu

numai Dumnezeu e de la Mama.

DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC

DESPRE DEGRADAREA LIMBII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL PUBLIC

Comunicat al uniunii scriitorilor din România

Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație de breaslă a profesioniștilor literaturii și moștenitoare a tradiției cultivării limbii române, își manifestă profunda îngrijorare față de degradarea continuă a limbii române folosite în spațiul public, ca și a nivelului cultural general, în special din partea celor care, prin rolul lor social, sunt luați drept exemple de către categorii largi de cetățeni.

Limba română nu este un simplu instrument de comunicare. Ea este o componentă esențială a identității și un liant al unității naționale, chiar în epocile mai îndepărtate, în care statul român nu exista. Însă chiar și atunci, păturile luminate ale societății s-au preocupat de cultivarea limbii, preocupare pe care unul dintre precursorii modernității, Ienăchiță Văcărescu, o echivala cu patriotismul.

Limba este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cineva care vorbește și scrie incorect este puțin probabil să gândească bine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării este primul și cel mai elocvent semn al absenței unei culturi corespunzătoare, deci al lipsei pregătirii și competenței.

Astăzi, în anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri, limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politicieni, oameni de media, „vedete” ale divertismentului și alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins un nivel îngrijorător de scăzut, din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale și ortografice, ca și al vocabularului utilizat. În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare, această degradare este continuă și nu se întrevede niciun semn că s-ar opri.

Degradarea limbii române vorbite este însoțită și amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbușire a nivelului cultural general. Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul din programele de radio și televiziune, dar și nivelul cultural al celorlalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate, cât și prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică, exemplul pe care îl primește societatea românească (în primul rând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofere repere și modele – de care istoria noastră, ca și prezentul, nu duc lipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruinătoare moral și dăunătoare intelectual.

Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de învățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute. Uniunea Scriitorilor din România își manifestă adânca preocupare în fața acestor semnale îngrijorătoare cu privire la starea intelectuală și morală a spațiului public și, mai ales, față de efectele devastatoare, în timp, ale lipsei de reacție în fața acestor evoluții negative, care periclitează însăși identitatea națională. Uniunea Scriitorilor își exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pentru corectarea acestei stări de lucruri.

Uniunea Scriitorilor din România face un apel la toți actorii vieții publice, ca și la instituțiile care, prin natura lor, pot contribui la oprirea degradării limbii și a nivelului cultural, să dea dovadă de responsabilitate și să acționeze decis pentru corectarea acestor disfuncționalități, înainte ca ele să se transforme în adevărate obstacole în calea funcționării României ca stat european modern.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

Iosif BRODSKI ÎN REVISTA „SCRIPTOR”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

San Pietro

I

A treia săptămână ceața nu coboară de pe alba

clopotniță din acest oraș de adâncă provincie,

oraș de culoare cafelei prăjite pierdut într-un colț pierdut

al Adriaticii de Nord. În tavernă, lumina electrică

arde continuu în plină zi. Pavajul caldarâmului aduce

a gălbejeală de pește prăjit. Automobile înțepenite

se pierd din vedere, fără să-și fi pornit motorul.

Nici textele inscripțiilor nu le poți citi până la capăt. Deja

nu teracota și ocrul absorb umezeala, ci

umezeala absoarbe ocrul și teracota.

Îmbuibându-se cu lumină, umbra

se bucură când vede că absolut creștinește

din cui e luat paltonul. Jaluzelele

sunt larg desfăcute, asemeni aripilor îngerilor

ce și-au afundat capetele în neplăceri străine.

Ici-colo, tencuiala ce se desprinde petece

dezgolește clăditura roșie, tumefiată,

și-a treia săptămână de când se usucă rufăria

atât de mult s-a obișnuit cu lumina zilei

și cu sfoara pe care-i înșirată, încât omul

dacă e să iasă în stradă, iese cu sacoul îmbrăcat

direct pe pielea goală, cu pantofii pe piciorul gol.

La ora două de amiază, în casa scării, silueta

poștașului are contururi distincte, concrete,

pentru ca, o clipă mai târziu, să redevină siluetă.

În ceață, dangătul de clopot repetă aceeași procedură.

Din acest motiv, îți privești involuntar peste umăr 

propria ta umbră, ca un trecător oarecare, încercând

să te uiți cât mai atent la gleznele frumoaselor care

trecură-n foșnet de rochii pe alături, dar – nu vezi nimic

decât smocuri mari de ceață. Acalmie, liniște.

Direcția e pierdută. După cotitură,

felinarele se întrerup ca un șir de punte-puncte

cărora le urmează  doar mirosul de alge

și conturul cheiului.

Lipsa vântului; și liniștea ca nechezatul

iepei de fontă a lui Victor Emanuel³

care niciodată nu s-a abătut din cale.

POEME DIN POLONIA

Krzysztof D. SZATRAWSKI (Polonia, n. 1961)

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.

Traducător din creația poeților americani și israelieni. 

Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

cimitirul din Cernăuți

dacă granițele există doar în noi

de ce eu am murit totuși din nou

într-o stație pustie

într-o călătorie ce nu contează

șoferul taie curbe

discuții cu necunoscuții

ce amintesc de mitologie

luminile Bucovinei ce te dau în somnolență

un gât de bere în loc de hrana obișnuită

oglindește proporțiile, șirul de evenimente

însă deja-i târziu și luna plină

e demnă de respect

peste oraș se lasă amurgul

inegala respirație a după-amiezii

măsoară timpul rămas până se întunecă

și lumina lunii

curge peste o colină albă

de parcă toți cei morți urmăresc

ce-ar fi cu-acest oraș uitat

dar dacă există cu-adevărat granițe

cum de se întâmplă că eu mor din nou

în pustietatea acestei stații

într-o călătorie ce nu contează

că doar, o știi și tu,

nicio moarte nu va sfârși această lume

ci doar îndepărtate spații

ne vor înghiți ca pe-o poveste

spusă înainte de somn

de profundis clamavi

mă scutur de somn și uitare

renasc din pulberea deznădejdii

bătrânii privesc de la înălțimea

culcușurilor calde

porumbeii se apropie cu un lejer tremolo

aerul atârnă peste creștetul meu

ca într-o fântână din care băusem

potolindu-mi neliniștea

eu cunosc numele lor: vanitatea,

dușmănia, dezmățul

reapar din somn, din disperare

știu

acum e timpul răspunderii

locul meu așteaptă un semn

cuvântul ce reflectă lumina stelară

trupul meu așternut –

piatra crăpată

și eu întind brațele

pierzând totul

ce puteam ruga să mi se dea

renasc din păcat și suferințe

reapar din inexistență și nimic

nimic nu ar înlocui bucuria nașterii

noaptea mea mai continuă

în mine mai ard grădinile

semnele se sting în lumina-n scădere

de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic

despre ceea ce mai înainte

n-aș fi putut să-mi amintesc