Rodica
Lăzărescu
UN
„BULETIN... DE ŞTIRI DESPRE SINE”
„Leo Butnaru – în
viziunea lui Fănuş Neagu – este un diavol cu barbă care scapără din copite de
sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc
plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine,
dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.”
Este şi un
interlocutor autentic, indiferent de postura în care se află – intervievator,
„întrebător” (a publicat vreo cinci-şase volume din această ipostază) sau
intervievat, „răspunzător” –, convins
fiind că „suntem liberi
atâta timp cât întrebăm şi răspundem”.
Recent, în colecţia „Dialog XXI”, la Editura Junimea a apărut un nou
volum de interviuri*, purtând marca Leo Butnaru – A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul.
Alte interviuri din secolele XX-XXI,
cunoscutul scriitor de la Chişinău aflându-se în cea de-a doua postură, aceea
de „răspunzător”, într-un regal ce include 34 de interviuri şi 38 de chestionare, publicate de-a
lungul a peste două decenii, începând din 1995 și până în anul 2018. Sunt
mărturii din care se încheagă portretul interior al scriitorului, un „buletin... de ştiri despre
sine” (cum frumos îl numeşte în interviul pe care mi l-a acordat în 2016), totodată,
un fel de bilanţ al omului aflat în apropierea unui prag de vârstă (născut la 5
ianuarie 1949), dar şi tabloul unei epoci de transformări prin care au trecut
românii de pe ambele maluri ale Prutului în această perioadă.
Adept al dialogului „care îşi
izvodeşte genul între literatura propriu-zisă şi documentul literar, între
memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică”, Leo Butnaru vede în această formă de necesară comunicare („pentru
că e adevărat ceea ce spunea George Steiner: nimic nu ne distruge mai categoric
decât tăcerea altei fiinţe umane”) „o
dublă confruntare a celui care mărturiseşte: primo – confruntare cu
interlocutorul său, secundo – confruntare/confundare cu el însuşi”.
Confruntându-se cu
interlocutorii şi, totodată, cufundându-se în sine însuşi, Leo Butnaru este
provocat a da verdicte ori a da seamă asupra celor mai variate subiecte: despre
locul în care s-a ivit în lumină, problemă în jurul căreia ţine să facă o
necesară clarificare („Nu naşterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am
simţit-o ca pe ceva nedrept, nefast. Partea estică a României, componentă a
Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabia. Pe mine unul, această
confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părţi de Moldovă,
de Românie, mă supără”); despre statutul de român de dincolo de Prut („când
spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi
aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia”); despre propria biografie – părinţi,
copilărie, studii, modele, debut etc. („de la un moment încolo, şi biografia
autorului pare a fi o dublă formă de expresie, simbolică şi reală, ca şi
propriu-zisă a scriitorului respectiv”); despre „îndeletnicirile politice […] de
o puerilitate istovitoare” la Chişinău,
asupra cărora se pronunţă acuzator: „Unii dintre foştii adepţi ai
unionismului s-au cam vândut, ca şi cu alte ocazii, câştigătorilor (provizorii)”,
şi despre posibila unire cu Ţara („Cred într-o unire printr-o confederaţie.
Sunt de vină oamenii politici. Există, cum ştii, o vorbă: decât la oraş codaş,
mai bine în satul tău fruntaş. Proverbul acesta spune mult. Politicienii noştri
nu vor să piardă ce deţin aici, pe plan local”); despre România pe care o
consideră „chiar casa, patria mea”, „spaţiul meu ontologic, vital şi de
creaţie”; despre „ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova” („Înainte
de toate – dar nu înaintea talentului, harului, vocaţiei, ci, mai bine zis,
dimpreună cu acestea, susţinut şi propulsat de ele – înseamnă să ştii a
profita, dacă – nu din plin, cât mai mult – de libertatea care există,
bineînţeles, şi în stânga Prutului. Libertatea spirituală într-un context de
constrângere (cenzură) economică”; despre relaţia scriitorului cu puterea
(„între scriitor şi puterea oficială există permanent situaţia de a-şi crea
mutual probleme, de a-şi da de furcă unul celuilalt”); despre presă („pestriţă
această mass-media, o parte din ea reuşind cât de cât să-şi menţină o aparenţă
a libertăţii de expresie, însă, în mare, ea depinde de ceea ce se numeşte «sacul
cu bani»”) ş.a.m.d.
Desigur,
tema centrală a dialogurilor rămâne literatura – de la încercarea de a defini
rolul şi locul scriitorului în general („Poetul e un pământean, uneori cu capul
în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi
obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe
care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte
răzleţe”) şi de a se autodefini („mă consider un scriitor modern, în linia
contemporaneităţii artistice”; „în creaţia mea mizez pe idei, inclusiv pe cea
naţională”), până la opinii privind soarta țărilor mici despre care nu crede că
e compromisă din punct de vedere literar, susţinându-şi punctul de vedere cu
exemple concludente („Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel
că, înainte de toate, trebuie să fim în concurență cu noi înșine. Nouă să ne
demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe
alții.”). Din noianul de abordări, numim aleatoriu alte câteva subiecte
circumscrise aceleiaşi teme: seducţia
lecturii, portretul cititorului ideal, cărţi formatoare, literatura română de pe cele două maluri ale Prutului,
postmodernism (pe care „l-am numi... confuzionism. Fiind cam de toate,
postmodernismul e, în primul rând, un inevitabil motiv de polemică artistică
sau culturală, ba chiar sociologică”), „fascinanta literatură a avangardismului
rus”, dar şi a celui ucrainean, „lectura internautică” („are şi minusul ei,
fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune
că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-şi
exprima opiniile”), traduceri („concep traducerea ca aparţinând organic
procesului literar propriu-zis, fiindcă şi ea presupune actul de creaţie. Este
creaţie în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect –
cel al originalului”) şi multe altele.
Răspunde Leo Butnaru şi curiozităţilor
legate de iubirea de patrie („fără emfază vorbind, eu sunt cel care-şi iubeşte patria,
participând la bucuriile şi durerile întregii omeniri, adică – ale satului
global”) ori de călătorii („sunt
cel care, de cele mai multe ori, când călătoreşte, cel mai bine se simte tocmai
în... călătorie”), tot aşa cum găseşte tonul
potrivit pentru a para întrebări mai… indiscrete [„– Ce vă stimulează
mai eficient imaginaţia: călătoriile, consumul de alcool (eventual, droguri),
îndrăgostirea (sau experienţele sexuale)? // – Din câte pricep eu, aceasta
este cea mai îndrăzneaţă întrebare (nepolitică!) din câte s-au pus în
dialogistica publică moldo-basarabeană. Dar chiar crezi că trebuie să trasez în
parametrii mărturisirilor subtilităţi atât de intime?”]
Fără a epuiza
lista „întrebătorilor”, amintim câţiva dintre aceştia (Marius Tupan, Irina Petraş, Nicolae Roibu, Dan Stanca, Victoria Milescu,
Gellu Dorian, Lucia Negoiţă, Rodica Lăzărescu, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie
Ciobanu, Galina Tarasiuk ş.a.), doar pentru a evidenţia diversitatea
zonelor dinspre care este pornită morişca întrebărilor. Tuturor, Leo Butnaru le
răspunde, în primul rând, cu poftă de taifas – cum stă bine unui
moldovean din stirpea lui Creangă. Uneori ludic, alteori grav, intră de fiecare
dată în jocul propus de conlocutor, răspunsurile sale sunt clare, răspicate,
argumentate, asumate, Leo Butnaru confirmând şi prin acest nou volum adevărul
unei formulări apoftegmatice care-i aparţine: „Răspund,
deci exist!”.
