A FI SAU A NU FI? - ACESTA E RĂSPUNSUL

Rodica Lăzărescu

UN „BULETIN... DE ŞTIRI DESPRE SINE”

„Leo Butnaru – în viziunea lui Fănuş Neagu – este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.”

Este şi un interlocutor autentic, indiferent de postura în care se află – intervievator, „întrebător” (a publicat vreo cinci-şase volume din această ipostază) sau intervievat, „răspunzător” –, convins fiind că „suntem liberi atâta timp cât întrebăm şi răspundem”.

Recent, în colecţia „Dialog XXI”, la Editura Junimea a apărut un nou volum de interviuri^*, purtând marca Leo Butnaru – A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul. Alte interviuri din secolele XX-XXI, cunoscutul scriitor de la Chişinău aflându-se în cea de-a doua postură, aceea de „răspunzător”, într-un regal ce include 34 de interviuri şi 38 de chestionare, publicate de-a lungul a peste două decenii, începând din 1995 și până în anul 2018. Sunt mărturii din care se încheagă portretul interior al scriitorului, un „buletin... de ştiri despre sine” (cum frumos îl numeşte în interviul pe care mi l-a acordat în 2016), totodată, un fel de bilanţ al omului aflat în apropierea unui prag de vârstă (născut la 5 ianuarie 1949), dar şi tabloul unei epoci de transformări prin care au trecut românii de pe ambele maluri ale Prutului în această perioadă.   

            Adept al dialogului „care îşi izvodeşte genul între literatura propriu-zisă şi documentul literar, între memorii şi jurnal, eseu şi relatare publicistică”, Leo Butnaru vede în această formă de necesară comunicare („pentru că e adevărat ceea ce spunea George Steiner: nimic nu ne distruge mai categoric decât tăcerea altei fiinţe umane”) „o dublă confruntare a celui care mărturiseşte: primo – confruntare cu interlocutorul său, secundo – confruntare/confundare cu el însuşi”.

Confruntându-se cu interlocutorii şi, totodată, cufundându-se în sine însuşi, Leo Butnaru este provocat a da verdicte ori a da seamă asupra celor mai variate subiecte: despre locul în care s-a ivit în lumină, problemă în jurul căreia ţine să facă o necesară clarificare („Nu naşterea în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simţit-o ca pe ceva nedrept, nefast. Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită Basarabia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit unei părţi de Moldovă, de Românie, mă supără”); despre statutul de român de dincolo de Prut („când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia”); despre propria biografie – părinţi, copilărie, studii, modele, debut etc. („de la un moment încolo, şi biografia autorului pare a fi o dublă formă de expresie, simbolică şi reală, ca şi propriu-zisă a scriitorului respectiv”); despre „îndeletnicirile politice […] de o puerilitate istovitoare” la Chişinău, asupra cărora se pronunţă acuzator: „Unii dintre foştii adepţi ai unionismului s-au cam vândut, ca şi cu alte ocazii, câştigătorilor (provizorii)”, şi despre posibila unire cu Ţara („Cred într-o unire printr-o confederaţie. Sunt de vină oamenii politici. Există, cum ştii, o vorbă: decât la oraş codaş, mai bine în satul tău fruntaş. Proverbul acesta spune mult. Politicienii noştri nu vor să piardă ce deţin aici, pe plan local”); despre România pe care o consideră „chiar casa, patria mea”, „spaţiul meu ontologic, vital şi de creaţie”; despre „ce înseamnă să fii scriitor în Republica Moldova” („Înainte de toate – dar nu înaintea talentului, harului, vocaţiei, ci, mai bine zis, dimpreună cu acestea, susţinut şi propulsat de ele – înseamnă să ştii a profita, dacă – nu din plin, cât mai mult – de libertatea care există, bineînţeles, şi în stânga Prutului. Libertatea spirituală într-un context de constrângere (cenzură) economică”; despre relaţia scriitorului cu puterea („între scriitor şi puterea oficială există permanent situaţia de a-şi crea mutual probleme, de a-şi da de furcă unul celuilalt”); despre presă („pestriţă această mass-media, o parte din ea reuşind cât de cât să-şi menţină o aparenţă a libertăţii de expresie, însă, în mare, ea depinde de ceea ce se numeşte «sacul cu bani»”) ş.a.m.d.

            Desigur, tema centrală a dialogurilor rămâne literatura – de la încercarea de a defini rolul şi locul scriitorului în general („Poetul e un pământean, uneori cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe”) şi de a se autodefini („mă consider un scriitor modern, în linia contemporaneităţii artistice”; „în creaţia mea mizez pe idei, inclusiv pe cea naţională”), până la opinii privind soarta țărilor mici despre care nu crede că e compromisă din punct de vedere literar, susţinându-şi punctul de vedere cu exemple concludente („Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurență cu noi înșine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alții.”). Din noianul de abordări, numim aleatoriu alte câteva subiecte circumscrise aceleiaşi teme: seducţia lecturii, portretul cititorului ideal, cărţi formatoare, literatura română de pe cele două maluri ale Prutului, postmodernism (pe care „l-am numi... confuzionism. Fiind cam de toate, postmodernismul e, în primul rând, un inevitabil motiv de polemică artistică sau culturală, ba chiar sociologică”), „fascinanta literatură a avangardismului rus”, dar şi a celui ucrainean, „lectura internautică” („are şi minusul ei, fiind una mai puţin concentrată, profundă, meditată. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puţin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-şi exprima opiniile”), traduceri („concep traducerea ca aparţinând organic procesului literar propriu-zis, fiindcă şi ea presupune actul de creaţie. Este creaţie în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului”) şi multe altele.

            Răspunde Leo Butnaru şi curiozităţilor legate de iubirea de patrie („fără emfază vorbind, eu sunt cel care-şi iubeşte patria, participând la bucuriile şi durerile întregii omeniri, adică – ale satului global”) ori de călătorii („sunt cel care, de cele mai multe ori, când călătoreşte, cel mai bine se simte tocmai în... călătorie”), tot aşa cum găseşte tonul potrivit pentru a para întrebări mai… indiscrete [„– Ce vă stimulează mai eficient imaginaţia: călătoriile, consumul de alcool (eventual, droguri), îndrăgostirea (sau experienţele sexuale)? // – Din câte pricep eu, aceasta este cea mai îndrăzneaţă întrebare (nepolitică!) din câte s-au pus în dialogistica publică moldo-basarabeană. Dar chiar crezi că trebuie să trasez în parametrii mărturisirilor subtilităţi atât de intime?”]

Fără a epuiza lista „întrebătorilor”, amintim câţiva dintre aceştia (Marius Tupan, Irina Petraş, Nicolae Roibu, Dan Stanca, Victoria Milescu, Gellu Dorian, Lucia Negoiţă, Rodica Lăzărescu, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Galina Tarasiuk ş.a.), doar pentru a evidenţia diversitatea zonelor dinspre care este pornită morişca întrebărilor. Tuturor, Leo Butnaru le răspunde, în primul rând, cu poftă de taifas – cum stă bine unui moldovean din stirpea lui Creangă. Uneori ludic, alteori grav, intră de fiecare dată în jocul propus de conlocutor, răspunsurile sale sunt clare, răspicate, argumentate, asumate, Leo Butnaru confirmând şi prin acest nou volum adevărul unei formulări apoftegmatice care-i aparţine: „Răspund, deci exist!”.