IN MEMORIAM ION HOREA

                   La vârsta de 89 de ani, ne-a părăsit colegul și prietenul Ion Horea. De câte ori ne-a fost dat să ne întâlnim, mi-a oferit căltura sufletului și lumina atenției domniei sale, om de o blândețe și o înțelepciune rar întâlnite azi.
                   În iunie 1994, în incinta Muzeului de Artă Modernă din Galați, ni s-a întâmplat să conversăm pe îndelete. Republic aici interviul de acum un sfert de veac.

Ion HOREA:

DACĂ NU AM CĂLDURA DIN AFARĂ, TREBUIE SĂ AM COMBUSTIA MEA INTERIOARĂ

– Stimate domnule Ion Horea, iată-ne retraşi în una din sălile Muzeului de Artă Contemporană din Galaţi, muzeu care, în aceste clipe, este colindat cu negrabă de colegii noştri sosiţi din mai multe ţări la Festivalul Internaţional de poezie românească „Zări şi etape”. Mi se pare că anume aici şi acum este momentul propice „să-i aduc aminte” poetului Ion Horea că, decenii în urmă, dumnealui a studiat la Facultatea de belle-arte...

– A fost o încercare de un an de zile, 1948-1949, într-un moment critic al biografiei mele. Am terminat liceul. Fratele meu era în anul trei al Institutul de Arte Plastice la Bucureşti, fosta Academie de belle-arte, pe urmă devenită Institutul „Grigorescu”. Părinţii mei erau ameninţaţi să fie declaraţi chiaburi, iar eu – să intru într-un con de interdicţie a urmării unei facultăţi. Şi era un an de încercare, şi m-am alăturat fratelui meu, eu neavând până în acel moment dovedit un talent plastic, dar vibra ceva în mintea, în condeiul şi capacitatea mea de a configura oarece pe hârtie. Am luat examenele cu „foarte bine” şi am fost un student exemplar. L-am avut pe Dărăscu la desen, pe Medrea şi asistentul lui, Boris Caragea, la sculptură şi eu, dacă aş mai fi rămas, aş fi urmat sculptura.

– Însă aţi urmat... poezia şi aţi rămas în cuprinsurile ei. De unde şi următoarea întrebare, la care v-aş ruga să-mi daţi un răspuns fulger, fără a lăsa timp între ispitirea mea şi răspunsul domniei voastre. Şi, dacă sunteţi de acord să ne autotestăm în acest mod, iată întrebarea: când auziţi cuvântul poezie, care este primul lucru, prima imagine, prima noţiune ce vă vine în minte?

– (...)

– Vom remarca şi pauza, lungul şir de clipe care despart întrebarea de răspuns...

– Da... Trebuie să remarcăm pauza, fiindcă pentru mine este important – şi nu numai după ce mi-am făcut o relativă cultură literară – de a înţelege poezia ca totalitate, ca pe o cuprindere a fiinţei în elementele ei esenţiale, de la cântec la dimensiunile cosmice în scrierea duratei existenţei. Poate că pare fals ceea ce spun şi pare o încercare de a explica, acum, la nevoie, această stare, dar niciodată n-am acceptat să i se spună poezie unui text facil, unui text uşor distractiv versificat, unei lozinci versificate, etc., adică oricărei forme fals literară a unei substanţe cu totul străină de poezie, a unui gest cu totul în afara demersului poetic. Şi înfiorarea lirică, şi acea modificare a propriei tale fiinţe, în minutele, în ceasurile lecturii de poezie, dacă nu se produce, nu realizează termenul de poezie şi nu se configurează nimic în fiinţă. Petru asta spun că încerc să explic prin ceea ce refuz, ca să rămân la esenţialitatea poeziei. Cum să spun? Nu mă sfiesc să văd în poezie treptele tragice ale fiinţei în materialitatea ei, în ceea ce Arghezi dezvăluie cu rigori extraordinare: pe măsură ce creează fiinţa în poezia lui, o şi demontează, o şi dezarticulează, de la intimităţile corporale la gestica socială şi la proiecţiile cosmice. Cam aşa înţeleg eu poezia.

– Recunosc că trăiesc un neobligatoriu moment de dezamăgire, gândindu-mă că aici, în muzeu, în anturajul atâtor pânze de o copleşitoare cromatică, aţi fi putut aduce în prim-planul răspunsului şi exemplul străvechi cu legătura dintre pictură şi poezie, pornind încă de la anticul grec Simonides care susţinea că pictura este o poezie care tace, iar poezia este o  pictură care vorbeşte. Sau, dacă aţi spus că aţi fi putut trece la sculptură... altceva, pare-se un neamţ pre nume Richter, afirma că pitura este mijlocitoarea dintre poezie şi sculptură...

– Nu-i târziu... Nu-i târziu să ne referim la atare exemple, pentru că relaţia între vibraţia culorii şi tot ceea ce ţine de datul natural al existenţei – natura îţi este dată prin formă şi prin culoare – o găsim aicea, în acest loc, sintetizată. E poezie, e poezie în culoare, într-adevăr.

– Destinul unui om de creaţie, lucid, conştient de sine, ar fi un sistem sau ceva ce ţine mai mult de hazard şi imprevizibil?

– Şi de una şi de alta, cred eu, gândindu-mă chiar la propria mea existenţă. Eu am avut, zic, norocul, şi când sunt foarte trist, zic nenorocul, de a fi alături de vărul meu primar, poetul Ioanichie Olteanu, traducătorul lui Esenin. Din anii adolescenţei, acest om, în vacanţe şi în întâlnirile noastre, era prototipul cărturarului, poetului şi intelectualului care, până la această oră, mă intimidează, şi eu în faţa lui sunt acelaşi şcolar de acum patruzeci de ani. El mi-a dezvăluit peisajul literar românesc şi confluenţele cu literatura universală şi mi-a oferit biblioteca lui de la ţară şi mi-a schiţat fişe de lecturi pentru studiul organizat al literaturii şi al poeziei, în special, şi am înţeles punctele esenţiale în evoluţia poeziei româneşti de la bătrânii până la modernii mari poeţi ai limbii noastre şi, concomitent, direcţia spre ceea ce înseamna în timpul războiului, deci la pragul modernităţii pe care am trăit-o ulterior (Baudelaire, Rimbaud, poezia franceză, Esenin; poezia mare europeană, mondială, Whitman în ediţia din „Cultura naţională” a lui Pârvan, traducerea lui Busuioceanu, el mi-a dat-o; mi-a dat reviste, „Gând românesc” a lui Arghezi şi antologia lui Pillat şi Perpessicius; mi-aduc aminte – sunt cărţile de căpătâi ale mele în anii adolescenţei). Deci, e o şansă. Din acest moment, începe modificarea, poate a altor posibilităţi ale vieţii mele. Puteam să fiu un elev de liceu care termină şi studiază comerţul sau mai ştiu eu ce, ca să fie ceva în viaţă. Ei nu, s-a modificat! Sigur că a vibrat ceva în mine, că altfel puteam să fiu indiferent la prezenţa vărului meu în casă sau în sat.

De aici prieteniile literare şi afinităţile şi ambianţa pe care o creezi alături de oameni. Este foarte important. Eu nu am avut parte de un mare noroc, ca să-l duc mai departe, pentru că, precum v-am spus, viaţa m-a forţat să mă izolez. Am fost obligat, după un an de zile, să părăsesc Institutul, căci l-au făcut, totuşi, pe tata chiabur şi era să fiu dat afară cu huiduieli, fratele meu la fel. Am mers la uzinele de la Cugir şi m-am făcut desenator tehnic. Pe dexteritatea mea de desenator am putut să învăţ uşor desenul tehnic şi am fost un excelent desenator tehnic-copist doi ani de zile. Pe urmă m-am dus la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” şi am reintrat în ambianţa culturală...

– După atâtea lecturi solide, pe care vi le recomandase vărul Ioanichie Olteanu, ce mai făceaţi la Şcoala de literatură?

LITERATURA CA GEN, GENURILE CA LITERATURĂ

1

Azi, literatura de oricare „gen”, mai bine zis – de oricare lipsă de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite, știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de întru-ajutorare între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la îndreptățirea întâmplării a ceva literatură sau doar, pur și simplu, a ceva scris de dragul scrisului în tandem cu lipsa științei artei cuvântului, cu înstrăinare de model, de canon. Azi nu mai e „la modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela. Pe scurt, spre a le face artă autentică.

E o clacă de genuri pripite, fâțâite, ciobite, de altfel bine intenționate, însă ne-spornice, ineficiente în șubredele lor însăilări de texte, când cel ce scrie nu se gândește la marii maeștri în domeniu – în literatură, filosofia scrisului, – ci e cu gândul la cum să se raporteze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească mai „eficient” la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă crasă de gust!) ceea ce-i poate oferi întâmplarea până și unui grafoman, unui neșcolit în ale artei scrisului.

...Numai că o atare stare de fapt nu pare a fi nici ea nouă, ci doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția asupra notelor lui Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia lui Wagner. În ele parcă s-ar contura unele definiții valabile peste o sută cincizeci de ani, „bune” de raportat la artele din zilele noastre: „Să aplicăm cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta lui Wagner, arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare, necredincioasă, aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând deschisă disperării, dar fără a fi naivă, conștientă (lucidă) până în propria sa măduvă, fără noblețe, violentă, lașă... O monstruoasă tentativă de a se afirma și de a domina într-un timp anti-artistic. Otravă contra otravă!”

2

Și în aceste timpuri poate că post-postmoderniste (cum să le mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost până la ele și dacă chiar a fost ceva distinct sub aspect canonic?), timpuri bune la toate, pentru arte, pseudo-arte, contra-arte; și în aceste timpuri se poate vorbi de excesul de democrație pus în loc de liberalismul lăbărțat până la iresponsabilitate, de pluri-posibilități sau orice posibilități de travaliu artistic, pseudoartistic, antiartistic – poate și ele, aceste timpuri ale noastre, un fel de azil al lui „merge orice”. Dacă sunt acceptate (dar... de cine – de axiologia fără nicio putere de decizie?...) fără împotrivire fitece intenții de posibile configurări artistice, punctele de „control al calității” lipsind aproape cu desăvârșire, în dezlănțuirea sa „merge orice” înaintează/ atacă mult mai departe, până să se cantoneze în lehamitea celebrului principiu deloc pozitiv „lasă-mă să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”. De dorit dorește el, dar nu poate să facă. În artă, nu sunt rele democrația și loialitatea învecinării pe picior de egalitate a tuturor formelor și posibilităților înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și pistele tuturor ismelor; nu e rea această conviețuire gen melanj. Însă doar până în momentul în care ea nu acceptă și deplina confuzie valorică. Până în momentul în care nu bate amical pe umăr veleitatea, amatorismul, grafomania și obrăznicia cinică, rânjitoare, căreia unii, lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte ironic canon destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna deplină lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea și incoerența nu pot ajunge tipar de blazon.

DIN POEZIA POLONEZĂ CONTEMPORANĂ

Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor universitar. A editat cărțile de poeme: „Mesajul ultimului dintre epigoni” (1981), „24 de ore de moarte” (1989), „Mai jos de vis” (1989), „Versuri grafice” (1990), „Nordul cântă tihnit” (1997), „Cântece de dragoste și despărțire” (1999), „Veac nou” (2014), „Timpul grădinilor în flăcări” (2017). Este autorul romanului „Recviem pentru erou” (1989), a volumului de nuvele „Plecarea” (2006) și a mai multor monografii tematice. Om emerit în cultură din Polonia, laureat al unor premii literare naționale și internaționale.

Traducător din creația poeților americani și israelieni. 

Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii Scriitorilor din Polonia.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Cartea profețiilor

am deschis cartea profețiilor

și viața mea prinse a trece prin paginile ei

însă apa fântânii era încă întunecată

și nu puteam să o termin de scos

acea apă ce vorbi cu glasul trecutului

străini și animale prietenoase o sorbiră

vocile lor fericite le aud până și în somn

vă spun asta după care întind brațele

și beau voce întunecată, cântătoare a nopții

însă nu-mi pot potoli setea

eu am suferit pentru ei

din propria-mi vină am suferit

rămânând în întuneric până când miezul nopții mai cântă

printre mesteceni

eu nu am căutat aceste locuri

mereu rătăcind drumul

am trecut pe lângă crucea

modelată din oțel roșu

împânzit de rugină

condamnată la această formă a

fierului însângerat

în cerul de albul scoarței mestecănișului

la periferiile orașului cenușiu

într-o poiană luminoasă

unde doar scrumul focului stins

mărturisește despre trecutul apropiat

câteva din potecilor celor ce rătăciră pe aici

se întorloacă în mijlocul paraginii

astăzi mai sunt încă păsări

de parcă tradiția

ar putea să se prelungească-n cântecul lor

CUM JUDECI O CARTE, FĂRĂ A CUNOAȘTE LIMBA DIN CARE A FOST TRADUSĂ?...

Un coleg își exprimă anumite opinii despre volumul „Când omul, când rinocerul”, apărut în traducerea mea la editura „Neuma”. Cu onestitate, recenzentul recunoaște că: „Nu este simplu să judeci un poet prin traduceri, atâta vreme cât nu poți avea în vedere și versiunea originală. Este nevoie să fac această precizare...”; precizarea că domnia sa nu cunoaște limba rusă. Nimic grav, până în momentul în care necunoscătorul de limbă rusă susține că: „Hlebnikov are în vedere mai degrabă potențialul poetic al verbului limbii ruse, mai puțin nuanțat în comunicarea cotidiană, dacă îl comparăm cu gama impresionantă a posibilităților sale de nuanțare în limbile romanice”. Să fim serioși! Hlebnikov, care a practicat verbocreația, din verbul a iubi derivând... 500 de noțiuni afine nu putea să aibă în vedere... inferioritatea limbii ruse, fie și în discursul cotidian! Îndrăznesc să o spun eu, cel care cunosc ce inventiv e cotidianismul limbii ruse. E de-a dreptul uluitor. De inventiv. De creator. O spun eu, cel care mă descurc, de bine de rău, și în câteva limbi romanice. Adică, mai și pot compara una cu alta, cu celelalte.

Din păcate, traducerile mele din marii autori ruși nu au prea avut norocul să fie recenzate de cunoscători ai „limbii lui Pușkin”, cum zice colegul la care mă refer mai sus. Însă curajul lor tineresc i-a făcut pe unii să se dea cu păreri... grave, ferme despre lucruri pe care nu ar fi fost să le ia în discuție. Iar despre aproximativa, ba chiar proasta cunoaștere a limbii ruse de unii traducători români am mai scris. Iată unele adrese... triste:

https://leo-butnaru.blogspot.com/2013/06/necunoastere-si-iresponsabilitate.html

https://leo-butnaru.blogspot.com/2010/11/marina-tvetaeva-nenorocita-de-o.html

https://leo-butnaru.blogspot.com/2016/12/traducere-ba-nu-catastrofa_46.html

DESPRE „VITEZA” DE ELABORARE LITERARĂ

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat, ce abia gângurește, în comparație cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „competiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literară, în speță  poetică, a fost motiv de discuție încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horațiu în prima lui Satiră, referindu-se chiar la isprava de campion în versificație a lui Lucilius.

George Coșbuc, însă, pare să fie de altă părere, că nu metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”):

„Și șterg mereu și șterg și merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aș găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! și fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ți fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbițați prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (probabil, este intervievat și acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi, exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…

POEZIA APARȚINE POPORULUI, DAR...

Despre apartenență

Poezia aparține poporului

dar

din păcate

poporul nu știe de asta.

Extazul și grotele

I

În creație

ca și la instaurarea libertății

extazul poate face bine

dar și rău.

De unde eterna întrebare:

ce-i de făcut?

Răspuns: să creăm, să

instaurăm libertatea...

Chiar dacă – precum spuneam – extazul...

Chiar dacă

în unele țări

ce frică le e călătorilor

să iasă din transportul public

din gurile de metrou la stația

Piața Libertății...

2

Nu e niciun motiv să ne îndoim:

                                                      cândva

gurile de metrou

galeriile placate cu marmoră, granit

extratereștrii le vor descoperi ca pe niște peșteri

în care se adăposteau un fel de ființe primare,

                                                                         ca

să nu zicem primitive...

CUM MĂ VEDE COLEGA MARIA PILCHIN (...cu ochi buni)

Poezia leonină a unui angajat al „Ministerului Postmodernismului”

            Leo Butnaru este poetul care caută căutarea. Şi în această exegeză a lumii, el nu este preocupat de vârsta omului, ci de cea a poemelor, o preocupare metodică, meditativă. „Bătrâneţea” aleargă mai iute, căci în cazul lui Leo ea este una care experimentează, care grăbeşte pasul – „cu cât îmbătrâneşti mai mult/ cu atât alergi mai iute”. Este o existenţă care scapă dintr-un „imperiu pe moarte” al tinereţii poetului, în care acesta s-a tot salvat din „irealismul socialist”. E acel trecut imediat al ororii, dar şi cel încercat de nostalgia unui paradis de cândva – apa, dintr-un „oraş al păpuşilor-matrioşka” în care locuieşte de fiecare dată „un Hamlet îmbătrânit” care gândeşte la „istorie şi post-istorie/ Homer şi Derrida”. Pe lângă căutare, o altă metodă poetică este meditaţia, gândul la tot şi la toate, căci Leo este un poet cerebral, chiar dacă este vorba de o luciditate vulcanică şi plină de pasiune. O pasiune reprimată de către analiză, dar care este prezentă acolo în poem, care îşi face loc din plin şi izbucneşte, de multe ori, acolo unde nici nu te aşteptai – e pasiunea la pândă.

Când ne referim la textele lui Leo, vorbim şi despre dialogul cu predecesorii şi marea cultură universală. Poetul nu este un ignorant, e unul conştient de ce s-a făcut până la el. Aceste preocupări culturale pornesc din Japonia, trec prin Rusia, Europa şi traversează Atlanticul. Este un dialog plin şi de replicile fireşti ale poetului care scrie într-o lume de după Logos în care cunoaştem deja un „Toma Credinciosul” care poate să exclame: „aruncaţi mărgăritarele porcilor”. „Întoarcerea fiicei risipitoare” este o astfel de replică dată Scripturilor, poemul focalizează o fiică şi nu un fiu, producând, în fapt, pe lângă parafraza biblică, şi un zguduitor cântec al feminităţii şi maternităţii. La fel cum „Portretele de sine ale Fridei” sunt un splendid imn (dar şi bocet) dedicat feminităţii. „Atât de firavă totuşi, Frida, tu, cea cu bara metalică ce ţi-a străpuns corpul [...]/ Frida Kahlo/ cea prinsă în tauromahie cu negrul taur al durerii [...]/ Frida nu e harpie ci – harpă [...]/ ţie nu-ţi place atât să faci/ cât să creezi dragoste” – este „portretul de cuvinte” al artistei, al „cataclismului de sine” al Fridei. Este vorba aici de o empatie umană, dar şi artistică de o calitate poetică şi de o sensibilitate a nuanţelor şi ipostazelor umane copleşitoare. Este femeia-artist în plinătatea dramei sale.