AERUL MEU, VIAȚA VOASTRĂ... POEME DE NAMJIL NIMBUEV

Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.

Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriat-mongolilor. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).

Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriat-mongolilor, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.

În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Aerul meu, viața voastră

 

Fetișcană zvăpăiată și încăpăținată ce ești tu,

mai oprește-ți

picioarele discuți și zdrelite!

Arătare de circ!

Nu cumva crezi că Pământul

nu ar fi decât un stupid balon pestriț,

învârtit cu picioarele pe arenă?

De la jocul tău

prinse a se mișca lumea:

furtunile răvășesc oceanele,

zboară păsările, avioanele, telegramele,

se clatină copacii, cuiburile, catargele,

gonesc trenurile, mașinile, caii,

iar oamenii, a echilibru, își desfac larg picioarele,

ținându-se tot mai strâns unii de alții,

să nu cadă în neagra căscătură a Universului!

Eu sunt captiva inerției,

salvarea mea e fuga,

de mă opresc –

cad neamânat în hăul beznei!

Atât cât alerg,

sunt cu voi, pe Pământ.

Mișcarea e

aerul meu,

viața voastră.

Nu ar avea cineva să-mi împrumute patru copeici?

Oameni buni,

nu ar avea cineva să-mi împrumute

patru copeici,

să am și eu dreptul să urc fără frică în troleibuz?

Problema e că, vedeți dumneavoastră,

eu sunt poet,

slujitorul unei modeste

                                      muze de țară.

Vă imaginați, am avut o grămadă de bani 

câștigați după vânzarea

sentimentalei mele vaci Simmental.

Însă după ce m-am pomenit pentru prima oară

                                      în zgomotoasa capitală,

m-am pierdut cu totul

în fața

           atâtor lucruri ademenitoare.

Acum în buzunarele mele goale

ca o tristă elegie

au rămas doar zângănitul foștilor

                                     păstrăvi argintii,

foșnetul aripilor

                          fostelor păsări de hârtie.

Însă după cingătoare, pe burta-mi goală,

se încălzește un poeme clasic

cu care contez să fac cnocdaun

redactorul unei solide reviste –

spre el mă-ndrept chiar acum.

Acolo, numaidecât voi primi neamânat

un avans generos.

Cu o parte din el îmi voi procura mașină

cu care să mă întorc în satul natal.

Hei-hei, îngăduie dumneata, cetățene pleșuv!

Am văzut că ați ieșit din bar –

jur că sunteți un filantrop.

Ce v-ar costa să-mi împrumutați patru copeici,

patru solzișori de aramă?...

În schimb, de cum ajung celebru,

vă veți simți nespus de măgulit

să amintiți de binefacerea de odinioară,

de azi, adică. Și vă jur pe poemul

de care aminteam

că o să vă dedic un madrigal.

...Îmi propuneți

                         să merg fără bilet?

Sau să încalec Pegasul meu?

Păcatul dumitale e banalitatea.

Unica mea medalie este onestitatea,

iar Pegasul nu e o gloabă de la asanare!

Oameni buni,

nu ar putea cineva să-mi împrumute, totuși,

patru copeici?...

O, ciocârlie

O, ciocârlie –

                      inimioara cerului

                                                  fugind din bătaia săgeții!

GENIUL FAMILIEI TARKOVSKI - URME ÎNTRE PRUT ȘI NISTRU...

Arseni TARKOVSKI                                                     (1907 – 1989)

Arseni Tarkovski cu soția

Extrem de talentata familie Tarkovski, care a dat un celebru poet, pe Arseni, și un regizor de geniu, pe Andrei, fiul acestuia, se trage (și) de pe la noi. De prin orașul Bălți. Nu știu dacă acest oraș confuz dintre Prut și Nistru are vreun merit în cazul ăsta, dar de consemnat oricum trebuie de consemnat momentul. Ca și faptul că la Bălți și-a făcut stagiu militar prozatorul Zaharia Stancu, celebrul – de ce nu? – președinte al Uniunii  Scriitorilor din România pe timpul partidului unic și buldog.

Așadar, mama poetului Arseni Tarkovski, viitorul poet, și bunica pe linie paternă a viitorului mare regizor, nepotul Andrei, Maria D. Rocikovskaia, era din orașul Bălți. Tatăl ei a fost director al oficiului poștal din Dubăsari, având gradul de consilier în instanță. Maria Danilovna cunoștea limba română, franceza, ceva germană, poloneză -- se trăgea din pani, totuși. (Genealogia spiței Tarkovski are mai multe branșe presupuse, inclusiv una daghestaneză. Cea mai credibilă însă fiind descendența poloneză.)

Și dacă filmele lui Andrei Tarkovski le puteți viziona sau reviziona pe internet (acesta e plin – și e bune! – de ele), cu poemele tatălui acestuia, Arseni Tarkovski, dragi cititori, sunt sigur că nu v-ați preA întâlnit. Unele din ele vi le propun în traducere.

La început a fost tăcerea. În ce privește (și) creația lui Arseni Tarkovski. Or, ceea ce se știa și „circula” despre acest poet era nesigur, confuz, trist și descurajat de nedreptatea pe care bolșevismul-sovietismul o poate face unui mare artist. Dar, odată cu glasnost’-ul, mai multă populație prinse a afla că, de fapt, cvasi-anonimul de ieri – Arseni Tarkovski – e un autor important ce ține de veacul de argint al poeziei ruse, că destinul a rânduit ca numele său să stea dimpreună cu cele ale lui N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelștam, M. Bulgakov, M. Țvetaeva. Că este scriitorul publicat în SUA și RFG, Franța și Anglia, Italia și Japonia, până și în China, însă nu și în Rusia. Cel puțin, nu  în măsura în care ar fi meritat-o.

S-a născut în Elizavetograd, gubernia Herson, tatăl său fiind funcționar bancar și jurnalist. (În anii ’80 ai secolului XIX, ca unul din organizatorii cercului narodovolnicist, fusese exilat pe cinci ani în Siberia Orientală.) În 1913-1914, viitorul poet frecventează împreună cu tatăl său serile de poezie ale lui I. Severeanin, K. Balmont și F. Solgub. În 1925, este admis la Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Uniunea Poeților, unde îl cunoaște pe poetul și teoreticianul limbajului Gh. Șengheli, care i-a și determinat în mare parte evoluția artistică. Un timp, profesează jurnalismul. Traduce mult din literatura orientală, în special cea a popoarelor asiate incluse cu forța în Rusia-URSS. În ajunul războiului, face cunoștință cu Marina Țvetaeva căreia îi dedică un amplu grupaj de versuri. Este corespondent de război, în 1943 fiind grav rănit și amputându-i-se un picior. În 1945, își pregătește pentru editura „Sovetski pisatel” volumul „Versuri prin ani”, matrițele căruia, însă, aveau să fie distruse în rezultatul nefastelor consecințe pe care le-a avut hotărârea de pomină a CC „Despre revistele Zvezda și Leningrad”. Astfel că prima carte îi apare abia în... 1962!

În creația sa parcă s-ar cantona, spre a se estompa, ecourile avangardismului deja pe cale  de a fi clasicizat (și... uitat, prin interdicțiile ce i s-au tot impus). Printre alte definiții ce i e potrivesc sau nu prea, Arseni Tarkovski e numit și „ultimul poet al veacului de argint”, a acelei perioade de fulminantă înnoire a canonului (canoanelor!) poeziei ruse și de înflorirea ei într-o impresionantă diversitate de școli, curente, intenții, realizări, aspirații și neîmpăcări. Mie unuia, Arseni Tarkovski îmi amintește (și) de un Geo Bogza sub lumina discretă a stelei Orion. Pentru a se convinge și cititorul de eventuala afinitate a acestor doi poeți și fini intelectuali, să revină la poemul trakovskian „Taurul, Orion, câinele”. Aceste simboluri prozodico-parțial-zodiacale pot explica, implicit, și destinele autorilor respectivi, în special pe cel al lui Tarkovski –  izbit de taurul puterii și încolțit de agonia acestuia. Darnic luminat și ghidat de (pro)eminențele constelațiilor cerești (și artistice), acest important poet s-a aflat în fervent proces de (re)definire a personalității și adecvată apreciere axiologică a creației sale care poate fi considerată a emite și unele din ultimele protuberanțe ale avangardismului propriu-zis.

Arseni Tarkovski cu fiul Andrei

În preajma Mării Azov

Am ieșit spre haltă. Fonta se odihnea

În sfere mari de aburi unsuroși. El era

Rege asirian în ondulările ciorchinilor de cârlionți.

Stepa se deschisese și parcă un vârtej al marilor vânturi

Îmi trase-n el sufletul, absorbindu-l.

Și deja în spate dispăruse casa de lut;

În jur, turnurile lunii sau doar înlunite

Se înstăpâniseră până-n marginile lumii,

Noaptea desfășura dintr-o deschizătură în alta

O pânză tare, strâns învălătucită.

Tinerețea mea de mine se-ndepărtă

Și sacul greu mă-ncovoia din umeri.

Desfăcut-am curelele și pâinea am presărat-o cu sare  

Hrănind stepa, iar cu a șaptea parte din ea

Am îndestulat răbdătoarea mea carne. Apoi am adormit

Până la căpătâiul meu se răcise

Scrumul regilor și robilor, și-mi stătea la picioare

Cupa plină cu plumburiile lacrimi de Azov.

În vis mi se arătă ce are a mi se întâmpla.

Dimineața mă trezii și pământului pământ i-am spus,

Arșiței expunând-mi încă firavul piept.

*     *     *

Uimirea ta sau al tău

Căscat de vocale. Ce recompensă

Pentru existența ce se topește!

Și câtă respirație a zilei transparente,

Și câtă înaltă neînțelegere

Se tăinuiesc în tine, se tăinuiesc în mine...

Nu toamna, ci a vocii slabă înfricoșare,

Strălucirea vocalelor în eterul vraiște –

Precum gheața alunecătoare din palme...

LA NOTRE-DAME, ACUM EXACT 9 ANI...

5 aprilie 2010

Notre-Dame care, în 1996, dimineața relativ devreme, când încă nu năboiseră turiștii, îmi părea că tace... nazonat. (Nările lucarnelor? Dar parcă nu are așa ceva, lucarne, pe când nări... poate avea-asemăna, prin alte deschideri arhitecturale.) Nu e cea mai mare catedrală a francezilor ca spațiu arhitectural, dar e cea mai importantă ca arhitectură spirituală. Și, bineînțeles, una dintre cele mai remarcabile pe care a dat-o arhitectura gotică. O dublă capodoperă, să zic, ca să revin: și sub aspect arhitectural, și sub (și în) aspect spiritual.

Acum paisprezece ani, nu am vizitat și trezoreria, în care intru acum. Relicve, pur și simplu, dar și relicvarii (Sfânta Coroană de Spini și un fragment din Crucea lui Hristos). Este posibil să descrii, jurnalier, atâtea obiecte unicat, care se află într-un atare spațiu?... Inefabilitatea – și ea caracteristică omului. Diafanitatea (memoriei) – de asemenea. Pentru că te depărtezi în timp, și contururile se estompează. Însă rămâne sesizabilă perpetuu atmosfera Notre-Dame, în care par imponderabile himerele de pe cornișe. De altfel, multe dintre ele, himerele, rămânând mai mult eterice, pentru că în alcătuirea lor materială sunt foarte deteriorate. Bineînțeles, vor fi recondiționate. În special cele din spatele catedralei, cărora li se vede osatura armăturii. (Ca la un... roentgen ceresc.) Ca să urci spre ele, în turnul catedralei, ar trebui să mai stai cel puțin o oră la coadă.

Apoi te surprinzi că pe aici, prin preajma marelui edificiu înălțat întru slava cerului, vine și vreo ispită interogatoare oarecum în discordanță cu evlavia, cu solemnitatea, încât, iată, mă întreb și eu dacă nu care cumva duhul ateist a prins a intra intens în națiunea franceză încă de la Rabelais încoace, când marele prozator scria că Gargantua i-a inundat teribil pe parizieni, făcând pipi (…pipioi!) de pe creasta catedralei Notre-Dame…

În fine (ca un… început perpetuu) l’Île de la Cité, insula-nucleu a Parisului, te ademenește și cu alte locuri primitoare. Astfel că, după un scurt popas în parcul din spatele catedralei Notre-Dame, – statul la coadă, cam 40 de minute, ca să intru în „triunghiul” Sfânta-Capelă (Sainte-Chapelle).

            15 aprilie 2010

Pomenindu-mă pe insula-nucleu a Parisului dintotdeauna (adică de vreo 2 mii de ani, de pe când se numea Lutèce și era oraș-cetate galo-romană), apoi ajungând la Notre-Dame, îmi zic să nu mai vizitez din nou catedrala (e coadă, totuși, la intrare, cu cercetare de bagaj și de om, în general, ca în aeroporturi, înainte de îmbarcare), ci să vizitez... sub-pavajul, zic eu așa, în franceză – Crypte archéologique du Parvis Notre-Dame, deschis(ă) deja de trei decenii și care prezintă vestigiile antichităților și vremurilor mai noi, din aproape în aproape, descoperite în perioada 1965-1972 (ah, anul pe când terminam facultatea...). Muzeul sub-pământului e fascinant, prezentând evoluția urbană și arhitecturală a Insulei Urbei (L' île de la Cité), inimă istorică a Parisului. Colind subsolul acesta, peste care, prin secole, s-au tot suprapus tot alte și alte soluri – probabil, aici au lucrat revărsările Senei, soliile ei învolburate – de te miri ce sus e astăzi Parisul față de temeliile, ba chiar și... crestele sale de acum două milenii. Ruine antice, peste care sunt suprapuse edificiile medievale, iar peste dărâmăturile acestora – cele ce țineau de epoca clasică, peste care, iată, astăzi, domină Catedrala catedralelor, Notre-Dame. E un mod perpetuu de reconstruire a orașului din sine, peste sine, peste Sena, s-ar putea spune, care, dimpreună cu urmașii iloților ce au întemeiat Lutèce, lupta contra năvălitorilor din triburile germanice, fiind un oraș-cetate strategic(ă) în apărarea Imperiului Roman contra barbarilor. Iar de la prima cărămidă pusă la temelia Catedralei Notre-Dame, în 1163, avea să pornească Parisul mereu reorganizat, reformulat, autotelic, ca să ajungă la ceea ce lumea avea să numească: Orașul Luminilor. (Eu ziceam, undeva în acest text: și al Lumilor, explicând de ce anume).

ESEURI DIN „ROMÂNIA LITERARĂ”

Leo Butnaru

Cititorii mei/ tăi/ lui/ noștri...

Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei...

Dumnezeu știe...

Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.

Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din zilele noastre.

Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.

Cum nu citeau poezie papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe... olimburic sau, se știe, chiar și mai jos de acestea, în locuri intime, s-ar zice, cândva.

Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroși. Uneori, doar se credea că ar fi. 

Să fim definitiv convinși că, în fond, poezia, inclusiv capodoperele acestui gen, rămân cunoscute totuși de un număr restrâns de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele largi de cititori au habar de Epopeea lui „Ghilgameș”, de „Iliada”, „Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în metru antic”?... Să fim serioși: în acest caz, masele largi sunt foarte... înguste. Credeți că „Divina comedie” are un număr de cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe... E aici ceva analog cu muzica grea, clasică. Mai mulți au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.

Așadar, să nu ne facem iluzie că poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor, dar mai ales a înțelegerilor multor cititori. Organul societății cititoare care ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a rămas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți față de posibilele revelații sufletești care ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere și frigăruile.

Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitate poporului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieșit din incultura comunistă pentru a trece în incultura facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.

E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocupați de a-și perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreți) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii în dependență de particularitățile contextuale ale epocii sau stilisticii legate de școală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.

Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din naștere nu poate aprecia importanța sunetelor... Oamenii care nu sunt în stare de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se condamnă singuri la infirmitate voită”.

Mai că boemă, la Chișinău...

Nu știu dacă ceea ce vedeam eu uneori prin mediile intelectuale chișinăuiene s-ar fi putut numi boemă... Cam se știe că, în comunism, tinerii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii compensându-l ușor sinucigaș

ANNA AHMATOVA ȘI MARINA ȚVETAEVA

DOUĂ 
MARI 
POETE 
RUSE

În traducerea lui Leo BUTNARU

Anna AHMATOVA        (1889 – 1966)

Veneția

Hulubărie aurie lângă apa cu unda

Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.

Un vântișor sărat cu palma

Șterge a bărcilor urmă îngustă.

În mulțime, ce de-a stranii fețe-nduioșate.

În prăvălii – jucării, cu argintiu și ocru,

Pe-o pernă – leu ce ține-n labe o carte,

Cu cartea – leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,

Albastrul ceresc e răcorit de mata boare.

Dar nu e strâmt în această înghesuială

Și nu-i năbușitor în umezeală și dogoare.

1912

Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineață, –

Pe micuța masă paharele ca de gheață,

Peste cafeaua neagră subțire abur aromat,

A căminului greu și roșu jar de iarnă, ațâțat,

Veselia glumei literare mușcătoare, subtilă,

Și prima ocheadă-a amicului, neputincioasă, umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăiește,

Ea roade postitorul, preasfințitul îl asuprește

Și în miezul nopții de mai peste jună călugăriță

Țipă istovit precum o rănită vulturiță.

Iar desfrânaților și păcătoaselor amabile-n fiece ungher

Nu le este cunoscută-mbrățișarea brațelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,

Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?

Deja cu înaltele zvoniri preacurate,

Deja judecată după legi pe pământ neumblate,

Eu, ca o criminală, mă târăsc spre acel loc

De execuție îndelungă, arsă de al rușinii foc.

Și văd oraș minunat, și aud glasul celui iubit,

De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,

Unde, lângă cruce, îngenunchind în arșiță și brumă,

Eu trebuie să aștept judecata grea, de pe urmă.

1917

*      *     *

O, parcă știam eu, când în albe veșminte

Muza intră în strâmta mea locuință,

Că mâinile-mi vii se vor lipi, fierbinte

De lira-ncremenită-n eternă suferință?

O, parcă știam eu, când a joacă se dezlănțui

Cea din urmă furtună a iubirii mele de ieri

Că, într-o zi neagră, ochii de vultur va fi

Să-i închid celui mai bun dintre năieri?

O, parcă știam eu, când alintată de succes

Încercam un destin nemaiștiut, divin,

Că oamenii, curând, cu râs crud și pervers,

Îmi vor răspunde la pre-mortale rugă și chin?

1923

Muza

Când aștept venirea ei, târziu, în noapte,

Mi se pare că viața de-un fir de păr atârnă.

Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate

În fața musafirei cu flautul în mână?

Și iată intră. Aruncă pledul de pe mine,

Mă privește atent cu ochii ca de zeu.

O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terține

Despre Infern?” Ea îmi răspunde: „Eu”.

1924

Marina ȚVETAEVA (1892 – 1941)

*      *       *

Versurilor mele, scrise atât de devreme,

Încât nici să știu că aș fi – poet,

Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,

Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,

Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,

În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,

Versurilor mele despre tinerețe și moarte,

– Versurilor necitite-n orice sfere! –

Aruncate prin praful de magazine, oriunde,

(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),

Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,

Le va veni timpul, numaidecât, – da.

1913