duminică, 20 octombrie 2019

POEME DINTR-O VIITOARE CARTE BILINGVĂ ROMÂNO-SÂRBEASCĂ




Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,
Dumitrescu. Sorin, firește.
Diminețile
le bătea în ușă Adam
salutându-i și românește
și sârbește.
Frățește.

În dimineața de azi
în solzii rașchetați ai parchetului
în lacul lor lucios
se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet
la parter
pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:
„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său
patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn
și cu oarece subtext:
„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală
de litere slavone
latine și ieroglife – dintre acestea toate
oarecum caleidoscopice
parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife
și, oarecum  îngrijorat, un sens
euro-chinez:
„Patria mea este...”

18.IX.2018

Aznavour

Dar parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour
și bineînțeles fără celebrul „La Bohème”
cântec extrem de cunoscut
despre care se cântă în alte șlagăre?
                               În timp ce ascult
trag cu ochiul la ecranul televizorului suspendat
în trans-secularul local „Pocalul de aur”.
Ce simpatici, ingenioși, unii chiar talentați
sunt evreii din filmele lui Woody Allen...

Dacă ar fi la discreția mea să butonez telecomanda
și să trec pe alte canale
aș înțelege ceea ce deja știam – că
nu doar se spune că tăcerea e de aur
ci au apărut și legende care susțin chiar
că în contul aurului muțeniei
câțiva inși s-ar fi îmbogățit mult. Precum ne sugerează
cinematografia italiană și americană
respectivii erau mafioți...
                                      Noroc că din gânduri
și metafore negre-grele mă scot – iată –
doi acrobați cu coaste de cauciuc
și ghidușul clovn uriaș
dar parcă totuși unul cameral
de pluș.
             E de râs
și chiar trezește zâmbetul seriozitatea clovnului
exact în această clipă eu trăgând concluzia că
atunci când clovnul e mimetic
el pare simetric.
                         Dar prin lărmuitoarea Skadalija
mai e sau ar trebui să fie
și clona clovnului hazliu non-stop
care când face trucuri în piață
își ia pseudonimul paiață
iar când se nebunește pe la „Pocalul de aur”
sau pe la cele „Trei pălării”
el își inventează fel de fel de nume hazlii
pe care din păcate memoria mea nu le stăpânește
ele fiind foarte exotice
pe sârbește.

...Dar să revenim la început(ul) care de regulă
se potrivește și pentru un final de discurs
mai amplu
mai scurt:
Parcă ți-ai putea imagina Skadalija fără Charles Aznavour
a cărui „La Bohème” o ascult chiar azi
ca pe – mi se pare – un recviem răgușit
ce ar petrece un celebru boem spre muzica sferelor
în această belgrădeană
sau pariziană zi-noapte în care
ca un soare uriaș al armoniilor s-ar stinge
purpurii ca un apus în potolire
magicii săi plămâni
ce respiră văzduhul Araratului
pe care l-a respirat și Noe...

23.IX.2014
Niš – Belgrad

sâmbătă, 19 octombrie 2019

DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ: IVAN GOLL








*     *     *

Orfeu fermeca panterele timide
Vidra de catifea
Struții isterici
Balenele cât patru etaje-nălțime
Păsările ibis
Naivele șopârle

Dar tu, cea mai sălbatică dintre toate,
Cu ce poezie
Ai fost îmblânzită?

*      *     *

Ah! tu care îmi scapi,
Infidelă dusă spre țări fierbinți!
Pașii tăi s-au topit în zăpadă,
Fărâme din sufletul tău sângerează prin arbori.
Ce zeu vorace o fi trecut pe-acolo?
Arzi toată!
Te-ai fi apropiat prea tare de vreo stea?
Gura ta e luntre plutitoare fără întoarcere,
Cuvintele tale nu mă vor mai regăsi...

Eu te-am prins și te țin strâns,
Umedă, biată, deschisă,
Însă din tine nimic
Nu-mi aparține!

*     *    *

Treizeci de ani a fost să aștept,
Până să te văd trecând prin cer,
Adumbrind soarele,
Dându-i de-nțeles Domnului Dumnezeu că
                                      poate să se retragă!
Am așteptat prin colțurile tuturor scuarurilor
În zadarnica mea tinerețe,
Știind că în calea ta
Lungile străzi totdeauna cotesc spre nord
Și în sfârșit se vor apărea zorii,
Câinii triști vor veni să-ți lingă gleznele,
În fine de pe umerii mei căzând
Cele treizeci de toamne ploioase...
Vino!
Când eu deja nu voi mai aștepta decât tramvaiul...

luni, 23 septembrie 2019

DIN POEMELE INSPIRATE DE CELEBRUL SPAȚIU AL BOEMEI



Din volumul de poeme bilingv în pregătire

Leo BUTNARU / Лeo БУТНАРУ

PANTA REI și PANTA SKADARLIJA

PANTA REI – СКАДАРЛИЈА ТРАЈЕ

care va fi publicat de două edituri, una din România, cealaltă din Serbia
                                    Versiune sârbă: Ioan Baba


Apartmani Skadarlija

Aici au locuit Stănescu, Dora, Dumbrăveanu,
Dumitrescu. Sorin, firește.
Diminețile
le bătea în ușă Adam
salutându-i și românește
și sârbește.
Frățește.

În dimineața de azi
în solzii rașchetați ai parchetului
în lacul lor lucios
se reflectă binele public – soarele.

Coborând scările hotelului cochet
la parter
pe stânga – un restaurant chinezesc.

Nichita spusese: „Limba română este patria mea”.

După ce Camus rostise nazonat: „Ma patrie, c'est la langue française”.

Nu cred să nu fi existat vreun scriitor sârb care să fi spus:
„Patria mea este limba sârbă”.

La rândul său
patronul restaurantului „Kung Fu” le-ar fi putut răspunde demn
și cu oarece subtext:
„Patria mea este limba chineză”.

Pe sticla vitrinei restaurantului cu tacâmuri-bețigașe – învălmășeală
de litere slavone
latine și ieroglife – dintre acestea toate
oarecum învălmășite
parcă te-ar ținti priviri ca dintre recife
și, oarecum  îngrijorat, un sens
euro-chinez:
„Patria mea este...”

18.IX.2018


Panta Skadarlija

                           Lui Adam Puslojić

Skadarlija nu însemna coerență
ci secvență lângă altă secvență
înșiruite filmic în lung de uliță-pantă.
                                                            Bineînțeles
și panta Skadarlijei face parte din panta rei (să zicem
alunecările de teren)
și plantațiile de pa panta rei (seva din interior
și alunecare rouăi de pe frunze);

nu se poate ca pantera să nu facă parte din panta rei –
                                          sângele ce-i curge în vene
și cel care-i picură de pe botul feroce.
                                                            Și Pompei
a făcut parte din panta rei.

Totul face parte din panta rei – Pantagruel
panteistul – astea și altele
apărute în conștiință, de parcă
memoria, zisă culturală
ar prinde să transmită online trecutul
                                                          tumultul
inclusiv al boemei.
                              Ține de Heraclit
și acest spațiu eteroclit
această pantă de Skadarlija
până în capătul ei de jos, din vale, unde
de cum traversezi strada Cara Dušan
descinzi în plină piață
cu roșii delicat-bolfoase
și vinete, banane erotice – așa au crescut
așa au ieșit fără să fi vrut probabil
cel care le-a dat pe pământ
sau în arbori.
Sâni de europene albe ai sfeclei de zahăr
sânii de focoase adolescente africane ai ridichilor negre.
Zemoși răscopți care – neînfricat – își fac harachiri.

(De fapt
poate că tocmai Skadarlija și piața din capătul ei
ilustrează cel mai elocvent
deja cam sâcâitorul principiu al lui Heraclit despre totul curge
și nimic nu ar rămânea neschimbat...)

18-19.IX.2018
Belgrad – Niš

luni, 16 septembrie 2019

MANUSCRISELE sau MAEȘTRII și SCRIBII



Leo BUTNARU
„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.
Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun sfârșit ceva mai târziu. Iar ciudatul – vede-se – pictor Sarmuccia fericise cititorii italieni cu niște poeme lungi, ticluite în octave care, pretindea mânuitorul penelului, îi fuseseră „dictate“ în timpul unor ședințe de... spiritism de însuși spiritul lui... Ariosto! Ba apare și explicația cum că, vedeți dumneavoastră, forma prozodiei-cacealma e oarecum stângace din motivul că, după trei secole de la plecarea poetului, spiritul lui Ariosto se cam dezvățase să mai compună versuri perfecte!) Oare credeți că pe nou-anunțatul Mesia al alchimiei poetice l-ar fi convins de contrariul Eckermann, care considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe“? Olimpianul german, la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, trudește fără preget (labor improbus) un deceniu întreg, iar la Anii de pelerinaj ai aceluiași personaj – douăzeci de ani. Trei redacții ale dramei Götz von Berlchungen le elaborează pe parcursul a unei jumătăți de secol. De asemenea adevărat e că Goethe ar fi creat ceva mai puțin, dacă alături de el nu salahorea și fidela calfă-secretar Eckermann, care îi ținea în ordine perfectă mapele și fișierul (astăzi, are grijă de ele... ordinatorul! Dar fără a-l concura, cred, deplin pe Eckermann...), punându-i oricând și neamânat la dispoziție cele necesare, vreme de trei decenii notând tot ce a dictat maestrul (în afară de versuri). (Însă în baza celebrului dicton Quod licet Iovi, non licet bovi = Ceea ce îi este îngăduit lui Jupiter nu îi este îngăduit și unui bou să ne amintim că însuși Goethe a nutrit un timp ideea de a continua Iliada cu un poem epic, referindu-se deseori la acest proiect, în vederea realizării lui lăsând numeroase note și planuri, dar până la urmă nu a scris decât 650 de versuri (deloc puțin, de altfel!), ce apăruseră ca și cum într-o cu totul altă albie, decât cea în care se revărsaseră intențiile și iluziile auctoriale inițiale. Însă de acestea, inițialele, nu au dorit să facă abstracție și unii exegeți care, spune Croce, „au luat ca termen de comparație tocmai așa-zisa «homericitate» sau, mai general vorbind, „grecitate“ și, neaflându-le în aceste versuri, au tras concluzia că ele trebuie condamnate, ele și ceea ce ar fi fost opera întreagă, dacă ar fi fost continuată în aceeași tonalitate“. De parcă respectivii critici i-ar fi imputat lui Goethe că el nu s-a ținut cât mai aproape de unele eventuale, oarecum voalate, pastișe homeriene, elene. Adică, de ce, la o adică, domnule poet, îți permiți o atare abatere întru originalitate, îndepărtându-te radical de abilii pastișori? Cam aceasta ar fi fost logica ușor perversă a clișeizaților, ziși, înde ei, exegeți, care nicidecum nu ajungeau la „punctul de vedere corect, care este cel de a judeca opera în sine, dând cuvântul gustului spontan, lipsit de prejudecăți și regăsind cu bucurie în acele versuri sufletul și mintea, nu homerică, nici clasică, ci goetheană“, precum menționa Benedetto Croce.)

joi, 5 septembrie 2019

IOSIF BRODSKI ÎN ARCA POEZIEI






Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU


I


II

E timpul. Eu sunt gata să-ncep.
Nu contează cu ce. Mă gândesc
să deschid gura. Dar aș putea să și
tac. Dar mai bine e să vorbesc.

Despre ce? Despre zile și nopți.
Sau despre nimic. Chiar acu
aș putea vorbi despre lucruri. 
Dar nu despre oameni. Nu.

Ei, rând pe rând, vor muri.
Și eu voi muri. Se știe.
Asta-i muncă fără rost,
ca și cum pe apă ai scrie.

III

Sângele-mi este rece.
Frigul lui e mai diavolesc  
decât al râului înghețat.   
Eu oamenii nu-i iubesc.     

Înfățișarea lor nu e de mine.   
Chipul lor altoit se pare  
pe viață precum o  
momâie sâcâitoare.

În fața lor e ceva ce
cugetului se contrapune. 
Ceva ce exprimă lingușire   
nu se știe cui anume.

IV

Lucrurile sunt mai plăcute.
În exterior nu dețin nici bine,
nici rău. Iar de pătrunzi în ele,
vezi că interiorul lor conține

doar praf. Pulbere pe care
o macină carii obișnuiți.
Strâmtoare. O larvă uscată.
Nu li-i comod mâinilor, să știți.

Praf. Doar pe el îl luminează
lumina ce s-a aprins.
Chiar dacă obiectul este
ermetic închis.

1971
_________________
*Va veni moartea și va avea ochii tăi (Cesare Pavese).

Muzică suedeză

Pentru K. H.

Când zăpada troienește marea și scârțâitul pinului
lasă în aer urmă mai adâncă, decât talpa de sanie,
până la ce albăstrime pot ajunge ochii? Până la ce
profunzime a liniștii poate cădea vocea-n pustie?
Pierind din văz fără veste, lumea iar se răzbună pe cineva,
precum pe Mameluk pus în butucii prizonieratului.
...astfel molusca e fosforescentă în adânc de ocean,
astfel tăcerea absoarbe în sine marea viteză a sunetului,
astfel ajung chibrituri, pentru-a aprinde focul în sobă,
astfel ceasul de perete, îngânând bătăile inimii,
oprindu-se de această parte, continuă să bată
de cealaltă parte a mării.

1975

duminică, 1 septembrie 2019

UN DIALOG ÎN TRIUNGHIUL: CONSTANȚA - CHIȘINĂU - BOTOȘANI



– Stimate Domnule Leo Butnaru, vă mulțumesc că ați acceptat să stăm din nou de vorbă. Sunt zece ani de la primul nostru dialog publicat în „Ex Ponto” și inserat în masivul dumneavoastră volum „Interviuri din secolele XX – XXI”, Iași, 2013. În acest răstimp, ați avut ocazia să călătoriți nu numai în România, ci și în lumea largă. Aș vrea să continuăm discuția noastră.
– Statistică... necruțătoare: a mai trecut un deceniu!... Cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai însingurați și din cauza vocației ajunsă profesie care, cu cât e stăpânită, parcă tot mai cu siguranță devine, paradoxal (față de... „stăpânire”), mai solicitantă, mai acaparantă, mai „geloasă”, posesivă, cerându-ți tot mai mult timp și energie, pe care nu le mai poți acorda rudelor, prietenilor, oamenilor în general, decât în forma finită a rodului acestei însingurări, rodului muncii tale de scriitor.
– Reieșind din ce spuneți, parcă s-ar cere întrebarea despre scriitor și vârstele sale... Citind interviurile din volumul amintit, am reținut că ați tot înaintat în zigzag de la o vârstă la alta, de la debut la maturitate, apoi iar nițel îndărăt, revenind în prim-planul prezentului...
– În componenta ei structurală, nu biologică, vârsta nu ține obligatoriu de ani, ci de atitudinea față de experiență, comportament în interiorul acestei experiențe, care e un spațiu... personal-universal (!). Depinde de capacitatea ta de a însuși experiența altora, dar și de „a produce” tu însuți experiență. Și tu trebuie să-ți construiești, să-ți modelezi cu încumetare și perseverență caracterul, principiile, atitudinile, credința în valorile vieții și ale spiritului, încât, în pofida oricăror riscuri, să ți le asumi și să le trăiești cu plenitudine. De obicei, aceasta se întâmplă nu în tinerețe, ci ceva mai târziu, când începi să te maturizezi de-a binelea, când poți deja conștientiza și diferenția, selecta și opta întru acțiune și creație.
Scriitorul e creatorul mereu în devenire, este perpetua sa prefigurare la un grad superior, de dezvăluire și aplicare a harului la noile jalonări ale maturității și măiestriei sale. Sunt în firea scriitorului, chiar și la vârstă înaintată, mobilul, impulsul motrice ale dorinței de a mai face ceva, de a nu abandona îndeletnicirea literară, care nici nu ține de speranță, ci de ceea ce Emil Cioran numea gustul Utopiei, al credinței că ceva încă ar fi posibil. Apoi nu este exclus că, la ani mai mulți, unii artiști devin hipersensibili nu pentru a progresa, a evolua, ci pentru a simți ușorul reflux, implozia ralanti a energiilor creatoare; obturarea dorinței și voinței de a mai insista, de a persista în vânătoarea și prelucrarea de subiecte, teme, metafore. Cred că face să ne amintim exemplul unui mare scriitor care, din păcate, și-a pus capăt zilelor la 60 de ani, Hemingway, ce scria că, în toate ale sale, cu împlinirile curente și cele viitoare, scriitorului ar trebui să-i fie dată viață cât mai lungă.
– S-a îmbunătățit ori nu condiția scriitorului contemporan?