Pe cele mai proaste mâini
Totul pare a se
stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele
politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.
Nu mai e nimic de
făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost
posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii
lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște
râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de
mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când
șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind
această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație
(specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce
le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.
Nu mai e nimic de
făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al
„democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul
acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.
Ce creier mic! –
i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă,
de la sămânță seacă la trăncăneală.
Ei ne asigură
coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de
mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului,
înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a
venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”
...Dar nu mai e
nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din
text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte
ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de
co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai
abitir Dalí totuși.
Pseudo tratat filosofic
1
Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?
