UN MARE POET -- VICTIMĂ A BOLȘEVISMULUI

 

S-a născut în orașul Krondștad în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuiește la Țarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaște pe viitoarea soție Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909) este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie și filologie). Călătorește în Egipt și Grecia. Debutează editorial cu cartea „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an fondează „Atelierul poeților”, în dorința de a se distanța de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodețki, O. Mandelștam, M. Zenkevici ș. a.. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăților” (1912), „Tolba cu săgeți” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creația sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influență Nietzsche) – ostașul și poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. (Despre cutezanța lui putem judeca confruntarea piept la piept cu namila Gh. Rasputin, când i se păruse că acesta privește oarecum curtenitor spre Ahmatova.) În periplul campaniilor militare ajunge la Paris, unde se întâlnește cu pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu celebrul poet G. Apollinaire.

În anii 1919-1921 N. Gumiliov e unul dintre protagoniștii vieții literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ține lecții publice. În 1921 devine președintele filialei Petrograd a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în august 1921 este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară. Mai târziu, în anii ’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizație de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

Creația lui N. Gumiliov se apropie de modernismul „pur”, are atingeri cu tranșantul demers avangardist, învederând incontestabile elemente primenitoare, novatoare în prozodia rusă a începutului de secol trecut.

A fost unul din primii scriitori căzuți victimă bolșevismului.

 

 

TOAMNĂ

 

Cer roșu-portocaliu...

Rafale de vânt zbuciumă

Însângerații ciorchini ai scorușului.

Alerg să prind calul ce gonește

Pe lângă sticlăria oranjeriei,

În lungul grilajului bătrânului parc

Și heleșteului cu lebede.

Flocos, roșcat, alături

Se-aține câinele meu credincios

Ce-mi e chiar mai scump decât

Fratele meu drept,

Câine pe care, de-o fi să moară,

Îl voi ține minte viața toată

Ce-mi va mai fi dată.

 

Bătăile copitelor se întețesc,

Praful se ridică tot mai sus.

Greu e să te ții pe urma

Unui trăpaș arab pur-sânge.

Va trebui totuși să mă așez,

Să-mi mai trag sufletul, colo,

Pe-o lespede lată și netedă,

Minunându-mă tâmp

De cerul roșu-portocaliu

Și ascultând prostește

Vântul ce șuieră strident.

 

(1917)

 

 

*   *   *

 

– „Cocoșatule, n-ai vrea să facem schimb

Cu destinele? Tu ia-l pe-al meu, eu pe-al tău,

Și ai putea și tu să râzi, să te distrezi,

Să fii liber ca pasărea peste-al mărilor hău”. –

El însă cu o privire neîncrezătoare

Mă măsură din cap până-n picioare:

– „Pleacă, nu sta în preajma mea, – îmi spune, –

Nu-mi trebuie nimic din ce-mi poți tu propune!”

 

 

FRAGMENT

 

Hristos a spus: ferice de săraci,

De invidiat sunt orbii și infirmii,

Îi voi aduce-n loc supra-stelar,

Făcându-i cavalerii cerului...

Și îi voi numi slăviți între slăviți...

 

Fie! De acord! Dar ce va fi cu cei

Cu gândurile cărora lumea trăiește-acum,

Numele cărora sună ca-ndemn hotărâtor?

Cu ce-și răscumpăra-vor măreția,

În balanță cum vor fi ei răsplătiți?

Sau poate Beatrice ajuns-a prostituată

Și surdomut – marele Wolfgang Goethe

Și Byron – doar un măscărici oricare?...

Ce dezastru!

 

(1911)

 

 

VIAȚA

 

Cu priviri opace, cu inima moartă să te arunci de pe munte în mare,

La ceas când, precum drapelele, în cer flutură zorii roz-fumurii,

Or liber să devii în temniță, cum vulturii sunt liberi,

Or neașteptata pace s-o găsești în afumata colibă de sălbatic!

Da, am înțeles. Simbolul vieții nu e poetul ce creează înțelepciuni  

Și nici ostașul cu inimă puternică și nici plugarul ce brăzdează ogorul,

– Iată: c-un zâmbet ironic copilul-împărat pe-o blană de leu,

Uitându-și jucăriile între albele mânuțe obosite.

 

 

RUGĂ

 

Soare furios, soare amenințând

A Domnului față înnebunită,

Plutind prin spațiu;

 

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

 

(1910)

 

 

DIN POST-ISTORIA IMPERIILOR. Poeme „lăsate” la VATRA

 

Leo Butnaru

 

Acest grupaj de poeme mi-a fost solicitat de ilustrul coleg Al. Cistelecan, care m-a și pus la curent cu publicarea lui în minunata revistă „Vatra”, unde mă simt chiar ca la vatra înființării mele, Negurenii de pe Răut. Mulțumesc Al. Cistelecan, mulțumesc Iulian Boldea!

 

Prelins de miere
 
Jocul luminii în prelinsul de miere e mai fin
decât trecerea ei prin vitralii și vuiet de orgă
dar aici gradul de comparație e unul relativ
odată ce actantul e-același, lumina ca eglogă
scoasă din condiția sa frustă de prisacă și
amestecată cu mirul în arta sticlei prin domuri
cu Bach și Purcell ce parcă între noi și cer
au râvnit să-i traseze sufletului drumuri.
 
...Eu unul îmi amintesc prelinsul de miere în
Negureni, sat pe Răutul-râu, unde m-am născut
și în auriul mierii de-atunci era atâta zi de azi,
zi de azi, zi de azi, chiar de era atât de demult...
 
 
Nicio garanție
 
1
 
Ce mai fac? Precum ieri, și azi,
fără să vreau, dar predestinat urmez neabătut
legea cam generală a imposibilității de supunere
prin spunere
adică scriu poeme la Chișinău
pentru a le oferi câteva fărâmituri și hămesiților care-s
predispuși instinctiv să mă critice
neuitând de cei care, eventual, ar vrea să mă laude
dând câteva salturi mortale din memorabile pagube
de metafore alese, unele de zece carate
în topuri nealiniate, netrucate
în căutare de poeți canonici prin falanstere ațâțate de ele însele
contra altor cete derutate, pe lângă care
de e să trec, din diverse nevoințe colegiale
să mă aflu prin preajma pletorei lor de păianjeni
îmi pun cască și vestă anti-glonț
să bocănească în ele pasărea neagră cu coroiatul clonț
eu unul ținând cont doar de ce învederează
Maica Literatură Română care, din câte am înțeles
mi-a iertat involuntara neascultare
de-a mă fi născut pe Răut, afluent al Nistrului
și nu pe Dâmbovița, la București.
 
2
 
Amicul meu, coleg de pretutindeni
dacă va fi să mori, dar să te naști din nou
nu ar exista garanție că vei ști să trăiești mai omenește
că vei reuși să faci ceea ce visai să faci
în precedenta viață
însă nu ai reușit – că vei fi mai bun, mai evlavios;
că vei fi longeviv încât
să reînvii direct din viață – fără să mai și mori.
 
Vârf la toate
ca și în prima ta viață
enervându-te la culme cărțile aceluiași Leo Butnaru
care nu se știe din ce considerente a fost trecut
în panteonul clasicilor literaturii române
dar mai ales ai împrejurimilor…
 

MERIȘORUL... ROMÂNO-RUS!

 

ȘTIAȚI CĂ CELEBRA MELODIE DE DANS A(L) RUȘILOR „IABLOCIKO” = „MERIȘORUL” E DIN FOLCLORUL ROMÂNESC?

Triind conținutul mapelor cu fișe, cu decupări, din anii trecuți, dau și de aceasta (vezi imaginea) din ziarul pansovietic „Труд” (Munca) din 11 noiembrie 1979. Pentru cei care nu cunosc rusa traduc ultimele trei rânduri din notița despre „Merișorul” rusesc, ce se dovedește a fi de-al nostru: „melodia a fost preluată din melodia de dans moldavă «Colacul»”. Bineînțeles, e vorba de melodie populară românească, odată ce ea a fost preluată de compozitorul rus Reinhold Moritzevich Glière și adaptată ca dans al marinarilor sovietici în... 1927, pe când era România Mare (nu?).

Muzicianul s-a născut la Kiev într-o familie de imigranți nemți, a ajuns să fie distins cu 3... Premii Stalin, 3 ordine Lenin (pentru... simetrie!), autorul imnului orașului Leningrad, alias Sankt Petersburg. Atașez și adresa cu melodia românească, ajunsă una din cele mai populare în Rusia, Яблочко. Poate a doua după „Kalinka”.

https://www.blogger.com/blog/post/edit/8735531634813035287/8165713033203657279

DIN AVANGARDA RUSĂ

 

 Din poezia avangardei

 

Ivan IGNATEV

(1892–1914)

 

Numele adevărat: Kazanski. Născut la Petersburg, tatăl său fiind negustor, iar mama, prin căsătorie, salvându-se din umilința șerbiei. În 1910 termină școala reală, pe când se afla în ultima clasă publicând o revistă satirică. De la zece ani e pasionat de teatru, visând la o carieră de actor și regizând spectacole de amatori.

Debutează în revista „Teatrul și arta” (1909), unde, pe parcursul a patru ani, publică eseuri. În 1911 face cunoștință cu Igor Severianin și aderă la egofuturism. A fondat editura „Vestitorul petersburghez”, aici fiind tipărite cele mai multe din almanahurile egofuturiștilor și nu numai („Urna portocalie”, „Vulturi peste abis”, „Lanțuri de sticlă” – 1912; „Darurile lui Adonis”, „Zasaharie krî” – titlu ciudat, cifrat, „Lovește, dar ascultă”, „Celestotranșeele”, „Cranii devastate” – 1913). Publică volumul „De-ale teatrului” (1912). Din 1913, după ce I. Severianin se retrage din mișcarea modernistă, I. Ignatev devine liderul „Asociației egofuturiștilor”, declarându-se președintele Areopagului. Tipărește broșura „Ego-futurii”, în care teoretizează principiile acestora, unele din ele fiind: „Să lichidăm ritmul, deoarece el amintește de o neîncetată cădere de stropi reci pe creștetul capului”; „Să creăm un nou limbaj în locul celui prin care comunică târgovețele și măturătorii”; „Să ne dedicăm integral creația contemporaneității”. Îi apare volumul de versuri „Eșafodul. Ego-futurii” (1913).

În ziua nunții sale (24 ianuarie 1914) se sinucide, tăindu-și beregata cu un brici. Post-mortem, unele poeme îi apar în almanahul moscovit „Mâinipicioare”.

 

Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

 

 

*   *   *

 

Lui Vasilisk Gnedov

 

De ce nu-s eu arcata străpungere?

De ce prizonieratul destinului?

De ce nu Mundomediana Axă,

Ci doar Mundomediana Luptă?

 

De ce născând naște-voi?...

Murind trăiesc?

De ce Înviind voi muri?

De ce Eu nu sunt decât „eu”?

 

De ce „eul” meu e Ghid Etern,

Ghid Etern fără Chip?

De ce Neînceputul înspăimântă

Infinitul Sfârșitului?

 

Nu cunosc Cheia Circumferinței,

Știu: termina-se-va Goana

Și-atunci voi vedea întregul Sonor

Și deplinul Spectru îl voi auzi.

 

(1912)

 

 

OPUS: + – S:

 

Lui Vs. Meyerhold

 

Zâmbi-va Elegiaca Vidmă

Cățea-Șacal a visurilor Prospective.

Se cațără la cer inscripțiile Venerice

Pe umărul Palatelor în Răspândire.

 

Sămânța de maimuțoi e adunată-n capsulă

Și pieptănat, parfumat e negrul Duh.

Rămășițele

Unghiilor în Mănușă –

Se Tăinui spre-a se Stinge. Atât.

 

Deschideți Copca, Cheutoarea ce Șochează

Și urcați în aero-cabina netedă-chelbe.

Eu ca vântul o să VĂ port pe-o-Nțeleaptă Potecă

În Republica Subjugatelor Amibe.

 

(1913)

 

 

ONAN

 

Cheamă.

Răspunde.

Chinuiește.

Așteptata.

Nedorită –

Radioasele –

Tale!

Afurisită –

Pocăită

Mângâie

Cu fidelitatea morților!

În stema statului

Lipind Creierul...

......  

Cu-atât mai strașnică și

Mai dulce

Prigoana!...

 

(1913)

 

 

DIN ALTERNANȚE ROMÂNEȘTI ÎN GERMANIA

 

DIN POEZIA LUMII

 

Iosif BRODSKI (1940–1996)

 

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

 

Versuri cu epigraf
 
Ceea ce-i este permis lui Jupiter
nu-i este permis și unui bou.
 
În fața zeului oricine-i gol,gol,
Jalnic și gol, oricine
e nimeni.
Ah,
în fiece muzică e Bach,
În fiece eu – al meu, al tău
e un zeu.
Însă vecia –
zeilor li-i dată.
Ce-i trecător –
li-i dat boilor
din jug
sau cireadă....
Zeiește ne va fi dat tuturor
amurgul zeilor.
Și ar trebui să cutezăm a risca
cu cerul și noi,
chiar dacă nu-i exclus
s-o facem aiurea.
Nu o dată ne vor mai răstigni
ca pe urmă să spună:
decădere.
Și vom urla de răni, de durere.
După care vom râvni daruri...
Fiecare are propriul
altar,
Fiecare are propriul
mormânt
în cimitir
sau pe coclauri.
Fă-ți de cap, fură, roagă-te!
Fii singur ca singurătatea degetelor!...
...Pentru că boilor
biciul li-i dat,
Eterna cruce
zeilor.
 
1958
 
 
Monumentul
 
Să înălțăm un monument
la capătul celei mai lungi străzi a orașului
sau în centrul vastei piețe a urbei,
monument care
se va încadra perfect ansamblului arhitectural,
pentru că va fi
ușor constructivist și realist.
Să înălțăm acel monument
ce nu va deranja pe nimeni.
 
În jurul piedestalului
vom aranja răzoare de flori,
iar dacă părinții orașului ne vor permite, –
vom proiecta și un scuar nu prea mare,
iar copii noștri
își vor miji ochii în bătaia
soarelui portocaliu și voluminos,
luând figura de pe piedestal
drept a unui renumit cugetător,
compozitor
sau general.
 
Pe granitul piedestalului – vă pot jura –
în fiece dimineață vor apărea
flori.
Să înălțăm acel monument
ce nu va deranja pe nimeni.
Impozanta siluetă îi vor admira-o
chiar și șoferii.
În scuar
își vor da întâlnire îndrăgostiții.
Să înălțăm monumentul
pe lângă care vom grăbi spre serviciu,
lângă care
se vor fotografia turiștii străini.
Nopțile,
de jos în sus îl vom ilumina cu proiectoare.
 
Să-i înălțăm monument minciunii.
 
1960
 
 
*     *     *
Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare.
Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare?
Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire.
După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire.
 
O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor,
Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor
Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci?
Alungi îndat`, gură-casca de ea, fără s-o dezbraci.
 
Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit.
Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit?
De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat,
Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat?
 
O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova.
Palton pe trupul gol, joben, desculț, cafea.
În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse.
Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse.
 
Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat
Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat
În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța.
Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța.
 
Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie.
Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie
Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus.
Baricadează-te cu ea de cosmos, de eros, de virus.
 
1970
 

DEMOLAREA

 

ELEGIE ÎNTR-UN AMURG VIOLENT
 
Sunt demolate căminele Universității
cu numărul 6, 7, 8, ex-strada Ismail,
foste cuiburi de studii asidui
dar și de căsuțe cântate de inimă albastră
ca melancolice cuiburi de oarece nebunii
întâmplate studenților-adolescenți
ca ieri, ca odinioară copii.
 
Lovește bomba de fontă în pereți
o tonă de toane în praf, două tone de nostalgii 
cutremurându-ne anii trecutului studios
sfărâmând, risipind piatra din nămolul Mării Sarmatice
zise și Paratethys
eliberând milioane de cioburi ovale de cochilii care
ca miliarde de săruturi, de îmbrățișări sunt spulberate-n neant
în oceanul visului stins.
 
Ah, sărutări, îmbrățișări și alte fapte ceva mai cutezătoare
în limite și delimitări dintre dezmierdare și – pardon! – deflorare.
Aici (deja – acolo...) s-au pus la cale logodne, s-au jucat nunți
chiar de nu se putea și fără oarece divorțuri
sau poetice, dar și ideologice arderi de punți.
 
Gata, au doborât la pământ căminele universitare
căsuța noastră de studii și de oarece nebunii;
acolo, pe strada Ismail, vizavi de cimitirul militar
mormane de moloz în triplă înșirare
de piatră sarmatică-prismatică, armatură și ciment sunt
mormintele juneții noastre în etern amurg bacovian, violet
devenit atât de violent...
 
Acolo, pe unde, nopțile, parcă cioclii și Hamlet
umblă cu sau fără de rost
în mâini cu fumegoase făclii și felinare
repetând, repetând, repetând aceeași întrebare:
Was it or not was it?...                                    
                                   A fost sau nu a fost?...