DESPRE O CARTE DE ESEURI

 

Așa cum sugerează titlul, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020, se vrea un summum al raportării poetului la sine și la lumea literară. Cartea are două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, bazat parțial pe extrase de jurnal, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.

Interesat încă din studenție de cunoașterea și asimilarea structurilor înnoitoare ale artei, ale poeziei mai ales, Leo Butnaru declară: „Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din Luceafărul, România literară, Contemporanul, alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri” (p.5). Și,  meditând asupra formării sale, poetul precizează: „Arabii au un proverb excelent: «Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții». Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...” (p.6).

Atracția avangardismului. Scriitorul în formare sorbea cu nesaț învățăturile întâlnite destul de greu: „Iar Ivan Bunin (soția a doua îl numea Ioan), care avea să devină laureat Nobel pentru literatură, al cărui nume fusese interzis în Rusia sovietică mai bine de cincizeci de ani, îi dădea lecții și sfaturi despre arta scrisului debutantului Valentin Kataev, vorbindu-i și de eterna prezență a poeziei în toate ale lumii, vizibile și invizibile” (p.14). El subliniază izvoarele concepției sale poetice: „Astfel se făcea că de la Kataev mi se întâmpla să iau prima lecție despre avangardismul literar rus, fenomenologie care, încetul cu încetul, avea să se înstăpânească în destinul meu de scriitor, dar și de traducător. Cred că și aceste două cărți, ale lui Kataev și Ehrenburg, mi-au trezit pasiunea pentru eseistica și exegetica literară, care conlucrau în firea mea cu poezia de pretutindeni, dar mai ales cu cea românească” (p.15). Și detaliază: „Amintind de Aleksandr Blok, mare poet, care trecea și el prin criza simbolismului, memorialistul întredeschide intrarea în culisele apariției akmeismului, egofuturismului, futurismului, cu manifeste de genul O palmă dată gustului public” (p. 14). Sau: „Pot spune că revista Secolul 20 a fost unul dintre marii mei magiștri” (p.16).

ANTOLOGIA ASFALTULUIA Film de Leo BUTNARU și Constantin VACIU decembrie ...

SANTINELA, MUZA ȘI AHMATOVA

 

Leo BUTNARU
 

Santinela, Muza și Ahmatova
 
Mi-amintesc: eram student-cursant-militar
în miez de noapte
santinelă cu „kalașnikov”-ul de-a gata
în minte cu acțiunile necesare în caz de vine cineva
spre-a ataca perfid puterea sovietică
sau, posibil, să fie vreun tovarăș din lagărul socialist – ungur
polonez neamț bulgar
neexclus chiar frate român
într-o rătăcire confuză
 
și dintr-odată se auzi într-adevăr ceva
așa
un foșnet
ca un zbor de buburuză
și eu, conform regulamentului, am somat:
– Stai! Cine vine?!
 
Și se auzi un glas pașnic și cuceritor:
– Eu, Muza.
 
Brusc mi se spulberă din cap orice precept milităros
fulgerător-strălucitor revenindu-mi în minte
marea și oceanica poezie a lumii
cu sonurile-i divine – prin
culoarul de sârmă ghimpată
pe de lături cu negrul nopții hău
i-am luminat calea cu lanterna și
de cum se apropie
îmi amintii neamânat întrebarea Annei Ahmatova:
Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate
În fața musafirei cu flautul în mână?
Zău!
 
Apoi, ușor parafrazat, am întrebat-o ca Anna cea Mare: „Tu
i-ai dictat lui Dante Comedia despre Infern?”
Și ea îmi răspunse: „Eu”, – acolo
printre sârmă ghimpată
și inepții militare.
 
Plombagină
 
În ultimele clase de școală
când scrisul mai era încă de mână
apoi în studenție
la jurnalism
deja cu mecanisme de scris în față
când careta mașinii „Underwood” (vechișoară
dar laborioasă!)
în tur-returul ei făcea naveta
între nord și sud
sau est și vest – în dependență
de poziția mea la intersecția punctelor cardinale
la masă.
 
...Îmi amintesc că
la întâlnirile de tatonare în ale dragostei
când domnișoara vedea ce vedea pe cer
inclusiv constelația fericirii
(probabil)
mie – printre altele?
ba nu, în primul rând – mi se năzărea
că pe bolta cerească
de la steaua polară până
la bombat-tresăltătorul fetișcanei sân
fuseseră lipite miliarde de foi de plombagină
ici-colo găurite de literele mașinii de scris
în tastatura căreia bătea nerăbdător
aproape frenetic
un adolescent poet român.
 
Ușor nehotărât
 
Așa e – Hamlet în mare îndoială:
– A fi sau a nu fi?
 
Unii îl cred extrem de lucid
alții aproape nebun.
 
Și al Treilea
de fapt Primul peste Toate
Dumnezeu
întrebându-se nehotărât:
– Să-i spun sau să nu-i spun?
 

O CRONICĂ LA VEDERE...

 

Aproape dat uitării în deșănțata snoberie anglofonă din ziua de azi, adagiul „ex ungue leonem” s-ar fi pierdut probabil în negura vremurilor dacă marele Erasmus nu l-ar fi pomenit în Proverbele sale. Aș putea paria pe o sută de măști sanitare că originalul lui Alceu de acum douăzeci și cinci de veacuri („ex onyhoz ton leonta”) nu mai e în circulație nici barem în insula Lesvos, la el acasă. Nouă în schimb, ăstora de ginte latină, ni-l mai scoate de la naftalină din când în când semnătura lui Leo Butnaru pe câte o nouă carte.
            Iată, bunăoară, eseurile Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Editura Epigraf, Chișinău, 2020), ale căror trei sute de pagini abundă de amprente „leonine” așa de vizibile, încât volumul de față i-ar trebui recunoscut autorului drept pașaport valabil la oricare trecere a Prutului. E o dactiloscopie ce se lasă verificată începând cu coperta însăși, unde glumeața paranteză Yes-Euri remorcată genericului îți aduce instantaneu aminte de jurnalele călătorului de pe Drumul cu și fără hieroglife (2012). Cât despre titlul propriu-zis, perspectivismul anunțat de el, cum se poate vedea, nu este acela disjunctiv și univoc din dilematica poză tolstoiană „Sunt eu nebun că văd ce fac alții, ori sunt alții nebuni că fac ce văd eu ?”. Cu alteritatea, născocitorul de „leologisme” operează în mod diferit, servindu-se de ea ca de o oglindă. La drept vorbind însă, ceea ce s-a obținut în final din încrucișarea propriei biografii și opere cu cele ale unor contemporani basarabeni sau ruși – ca să nu mai vorbim de clasici – a depășit intențiile eseistului, oferind un agregat caleidoscopic de istorie literară. Impresia generală este de turism literar, unul ale cărui descoperiri își văd atracția disputată la tot pasul de calitățile ghidului însuși, după cum pe la începutul anilor `70 băteai drumul să vizitezi Mănăstirea Putna nu că mureai de dorul răposatului de-acolo, ci pentru a asculta strălucitele expuneri ale ghidului local, poliglotul monah Cucoșel. O călăuză de același calibru, școlită nu de naveta Chișinău–București („am plecat de-acasă și-am ajuns acasă”, vorba lui Nichita), ci de o viață de lecturi, traduceri, jurnalistică, este și poetul Sfinxului itinerant, în stare să-ți stârnească interesul oricare ar fi epoca și locul, de la sejurul din 1854 în Țările Române al lui Tolstoi ca ofițer și fabulosul său jurnal de 4700 file (cf. 5200 manuscrisul lui Război și pace) până la circul anecdotic al numerotării carnetelor membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova în iunie 1993.
            Tehnica elaborării acestor „narațiuni eseistice”, cum le numește undeva autorul, e bazată îndeobște pe maxima circumstanțiere și pe reacția în lanț a asocierilor. Mai rar, câte un readymade este exploatat în manieră Marcel Duchamp, precum misterioasa coincidență a încrucișării la Voronej a destinelor lui Osip Mandelștam, Nichita Stănescu și Ivan Bunin în 1933. Acolo Osip Mandelștam fusese exilat după celebra revoltă în versuri contra mustăciosului de la Kremlin, scrisă în anul când Nichita era adus pe lume de fiica generalului Nikita Cereaciukin născută la Voronej, Tatiana (ajunsă în portul Constanța după ce rătăcise pe mare însoțindu-și tatăl plecat în exil) și tot la Voronej se mai născuse cel dintâi rus laureat Nobel pentru Literatură, Bunin, ce primise premiul în același an 1933 pe când se afla (și el) în exil. Ei bine, câte parale mai face definiția lui Lautréamont cu „întâlnirea neașteptată, pe o masă de disecție, dintre o mașină de cusut și o umbrelă” pe lângă frumusețea unor asemenea ciocniri de „particule grele” în istoria literaturii? Detaliile biografice sunt luxuriante și pitorești (spre pildă cazul „kafkianului” Eugen Cioclea care, după ce „mai trăgea câte un guleai” prin bodegile moscovite, întors acasă în puterea nopții schingiuia fără milă pianul soacrei, de nu mai putea dormi nici mumia lui Lenin), iar aglomerarea lor poate produce vaste extensii, precum cele 28 de pagini dedicate relației lui Marinetti cu avangarda rusă și celor două vizite ale marțialului poet italian în Rusia (câte una de fiecare Război Mondial), demers estetic pe măsura unui exeget ca Leo Butnaru, căruia avangardiștii de pe coclaurile alea își datorează traducerea și popularizarea în limba lui Eminescu.
            De altfel, cu sau fără apologia avangardismului („necesara răscoală împotriva anchilozării, clișeizării”), volumul de față se lasă deslușit, în întregul său, și ca un manifest antidogmatic propriu al fostului Student pe timpul rinocerilor (2000), care a învățat pe pielea lui cum e să ți se închidă „săltariul”. Căci doar un autentic spirit liber, ce face în voie rugăciuni Cu genunchii pe zaruri (2014) și Surfing în Galileea (2017), poate lăsa o urmă inconfundabilă precum slova celui de dincolo și dincoace de Prut.
 

ALȚI POEȚI AI AVANGARDEI

Din poezia avangardei ruse
                                                     În traducerea lui Leo BUTNARU




Aleksandr BELENSON
(1895 – 1949)

Poet, editor al almanahurilor „Streleț” (Săgetătorul), celebre la timpul lor, care îi aveau de autori pe A. Blok, D. Burliuk, V. Kamenski, A. Krucionîh, M. Kuzmin (de altfel, unii critici susțineau că Belenson ar fi fost un imitator, ba mai mult – un vulgarizator al acestuia; e o afirmație în exces), B. Livșiț, V. Maiakovski, V. Hlebnikov ș.a., inclusiv însuși poetul-editor. Prin urmare „Săgetătorul” reprezenta, poate, o punte de legătură dintre simboliștii și futuriștii pe care îi întrunea între coperte, dar nu este exclus să fi fost expresia a două versanți, unul expus spre adumbritul ieri în provizoriu declin de interes, celălalt – spre năvalnicul azi (de acum... o sută și ceva de ani, din acea epocă...).
Belenson a publicat câteva cărți de poeme. Peste ani, cel ce fusese aliatul futuriștilor moderați a semnat, cu pseudonimul A. Lughin, texte pentru mai multe cântece de masă de inspirație sovietică.


THAITI

Bun rămas, Tais, chiar plec,
Nava mă va duce spre Thaiti
Unde-mpovărate roade de mais
Se-nclină spre pământ, tihnite.

Ești tristă azi? De ce ascunzi?
Plecați voi, marinari, fără de mine:
Gura ei mai dulce-i ca maisul,
Tais mi-e mai dorită ca Thaiti!


GUATEMALA

De dragul dumitale aș putea ajunge
Prințul care stăpânește Guatemala, însă
Dumitale Guatemala-ți e prea mică
Iar eu nu țin minte vreo altă țară care
Să-ți convină.


ETIOPIANA

Ce poate fi mai nou, mai fermecător și mai simplu
Decât mărturii ne-nțelese, dulci ca o banană, –
Întâlniri amoroase în crângurile de măslini
Cu o neagră, firește, fragedă etiopiană?!

Ce naive, hazlii, drăgălașe sunt astea toate
Și că ea nu seamănă deloc cocotelor, mi-am zis,
Că nu se sfiește de fălcile crocodilului
Căscate atât de convingător și-atât de precis.


UNEI CHINEZE

În Shanghai-Kitai topindu-se
Gheișa bea chinezescul ceai.
Dar eu voi proceda, firește, delicat,
În China venind neașteptat.

Însă n-am bani – ciudată întâmplare,
Dar e decis – nu mă întorc din drum!
Ah, dar gologani de nu găsesc, în China
Spuneți-mi, oameni buni! – cum să ajung?


* * *

Prins de ritual și grații,
Cu zâmbet de bogdo-han despotic
Eu îi declamam odele lui Horațiu
Unei chineze, ce aromea erotic.

Moțăiau severii mandarini –
Se vede, în Pekin e pravilă divină,
Iar eu orice silabă ce dragă îmi era
O repetam, viclean, în antica latină.

(1914)


ACTRIȚA

Voi veni în vizită, cum am promis,
La tine în hotel, fix la ora cinci,
Să bem ceai cu biscuiți crocanți, englezi,
Și să pălăvrăgim, pe-alocuri cinici…

Voi pleca înduioșat, mai îmbătrânit
Sperând că-mi ești fidelă, că-o să revin,
Apoi în barul cu fum înecăcios
Unei bătrâne doamne-i voi comanda vin.


DIRIJABILUL NANA

Tu ai venit la mine pe trei ore,
Eu așteptam dirijabilul la geam.
Buzele tale-s mai tandre ca pasta,
O, atmosferică Nana, aprig neam!

Se-ntâmplă că iubirea schimbă planuri,
Aducând în viață modificări, candori;
Tu ai venit la mine pe trei ore, dar
Așteptat-ai dirijabilul până în zori.


KULBIN

Amator de piper și liliac,
Amabil până și cu etiopienele.
Verifică: trei unghiuri – revelație
Pe marțieni contuzionându-i cu dopurile.

În trilul săltăreț el încarcă săgeți
Și în mantie – manii hazlii
Brutus sau un bronzat mus
Din deschise vraiște Oceanii?

Evită lesne infernul, catranul și
Ținând cont că-i persecutat, în fond,
Numele-i titular de placat afișat
Și-l încondeiază cu jucăuș afront.

Dar când singur, retras cu Dumnezeu,
Cu arta sa geniul nu se mai logodește
Dânsul pretinde pe ascuns și insistent
Celebritate, sfințenie, Doamne, ferește!

(1914)


RĂSPUNS ANNEI AHMATOVA

Aspru-i veacul și e povară peste măsură
Veac nu al ultimelor lupte și răni din urmă
Noi rătăcim prin orașe părăsite fără credință
Iar în cerul pustiu vuiesc aeroplanele-turmă.

Condamnați la ignoranță și captivitate
În fumul denumirilor numele le-am uitat
Și parcă-i straniu că soarele nu mai răsare
În aceste timpuri de mare păcat!

Însă trece-vor zilele și legi terestre
Și poate că poetul în versuri ne-nțelese
Pe nou va povesti va înfățișa
Veacul ajuns netrebnic de poveste.

Da, multe-s maladiile, dar mai rea ca toate
E cea care curmă lumina-n veac-abator.
Noi toți suntem egali, dar de pericolul ei
Fiece om este propriul său salvator.

(1922)


NIETZSCHE – SPENGLER – FEODOROV

Parcă mânat printre rândurile de pedeapsă
Ale fragmentelor metafizice
Și inițiat de Zarathustra
Magistru ne-nțeles dar priceput!

Durerea întregii omeniri
Străpunge subtilul scepticism
Iar spiritul, rătăcind în nevolnicie
Cere să iubim, tinzând spre cald.

Beirut, Alpii și Pyrrhon
Apoi eternele orbite de lumi
Însă pe cei obidiți nu-i va atinge
El, cel ce trece pe alături.

– Apus de Europe! Al Europelor apus!...
Radioul lumii trâmbițează vestea.
Da, Nietzsche cunoștea rum de-ntoarcere, –
Ultim elen fiind și păgân de-asemeni!

Relativismul frazelor pustii
Cu prusace căști victorioase.
Haoticul Spengler spre apusul său
Dând prea grăbite indicații.

În veci Rusiei noastre sfinte
Smerenia-i necunoscută?
Au nu-i al ei efortul prim
De înviere a frăției?

Cei de-l slujesc pe Phoebus n-au nevoie
De aripi. Capi-politicieni sunt mai vinovați
De când Fiodorov, fiu îndatorat,
Descoperi menirea creștinătății.

(1922)



Pavel ANTOKOLSKI
(1896 – 1978)

S-a născut la Petersburg în familia unui jurist, bunicul său fiind sculptor apreciat. Din 1904 locuiește la Moscova, în universitatea de aici studiind la Facultatea de Drept (1915-17), de unde se transferă în Studioul Teatral „Vahtangov”. Până în 1934 este regizor.
Scrie de mulți ani, însă publică abia în 1921. În prima sa carte, „Poeme” (1922), se resimte puternica influență akmeistă. În volumele ulterioare, „Occidentul” (1926), „A treia carte” (1927), „Robespierre și Gorgona” (1928), „François Villon” (1934) predomină tematica inspirată din istoria occidentală.
Preocupările legate de teatru se resimt și în prozodia sa, versurile fiind ușor afective, declamative, nu de puține ori predominând efectele exterioare ce țin mai curând de formă decât de conținut.
Printre prietenii săi a fost și Marina Țvetaeva, care i-a schițat portretul în nuvela „Sonecika Gallidei”.
În anul 1949, când în URSS se declanșase „lupta cu cosmopolitismul”, Pavel Antokolski este eliberat din postul de conducător de seminar la Institutul de literatură. În 1968, la vârsta de 72 de ani, se pomenește sancționat pe linie de partid pentru că semnase o scrisoare în apărarea disidenților.
A tradus din poezia franceză, gruzină, ucraineană și azeră.


SHAKESPEARE

N-a fost decât un nimeni. Trândav analfabet.
Braconier din Stratford – a pădurarilor groază,
Amic vesel în compania lui Falstaff.
Și cine încă fu? Un obsedat suspinător
După-o smolită lady cu ochii ca de turcoază.

Și cine încă fu? Comediant, bufon și rege,
Căruntă vidmă descântând de om spurcat,
Venețiană doamnă, complotaș roman –
Sau astea nu-s decât roluri ce le-a jucat?

Iată, chiar acum va năvăli pe scenă,
Indiferent de-i elf, golan sau măscărici sadea,
Va îmbrăca dudui, ca să le crească prețul,
Gălăgios surâzându-le la toți din calea sa.

Dar le va ajunge minte bravilor marinari
Să țină-n mâini bețivi dați în frivol cancan
Și de-a găsi-n sfârșit misteriosul ostrov
Unde-i gol canibalul și ferice – Caliban.

Și iată eroul nostru ce și-a uitat parola;
Îi e de adevăr floreta, dușman i-i orice rege,
Iar silogismul său ca sens e-amar, cumplit,
Încât l-ar reînvia din morți pe bietul Yorick –
Sau ăsta nu-i decât un rol ce n-a sfârșit?

(1916)


PAVEL ÎNTÂIUL 1

În liturghii proslăvit de popi cu glas răsunător,
Cu larmă, cu icnete gonește spre groaznic Petersburg,
Pe poduri, pe secole, verste-și gonește-n ca-n memorie
Și gonaciul sună din cornul viforniței ce urlă-n amurg.

Ocârmuitorul întregii Rusii... Ce-l râcâia? Cărei țări
I se năzări acest cârn și gângav despot, rămășiță de rus?
Sau viscole scitice, precum le ordonase-n poeme Derjavin2,
Erau gardă de-onoare năucilor asemuiți Celui de Sus?

Sau, poate, ca stea de Malta3, însuși destinul l-a otrăvit?
Sau glasu-i croncănitor asmuți-amuți pe caldarâmul pieței?
Sau, poate, înrăita-i privire era tulburată-a hăituire mortală?
Sau doar cârlionții pudrați i-au tresăltat pe spaima feței?

O, încă nu e totul devastat! Soarta bate-o altă carte!
Europa va cabra-n muzică de regiment sub pâlpâirea torței!
O, încă nu se știe de ce în albă vifornița de mart
El limba sa vânătă le-o arătă Imperiului și Morții.

(1922)
_____­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________
1. Pavel Întâiul (1754-1801) – împărat rus (din 1796). Uneori, excentric, frivol. Ucis (strangulat) de curteni-complotiști.
2. Gavrila Derjavin (1743-1816) – poet, reprezentant al clasicismului rus.
3. În 1796 Pavel Întâiul își atribuie titlul de magistru al Ordinului maltez, sfidându-l astfel pe Napoleon care ocupase Malta.


COPILUL MEU TOAMNĂ

Copilul meu toamnă, tu ai prins să plângi?
Auzi cum dansează războiu-mi de țesut,
Când îți rostuiesc cenușii veșminte,
În oraș covrigit la picioare, hirsut.

Copil cărunt și trist, și cocoșat,
Năzărescu-mi-se puterile-ți toate –
Pe-acoperișuri și-n sticlării, pe Arbat*, –
Pieziș și năvalnice-n ploaia ce bate.

Devreme și slăbuț, fragilul meu copil,
Plânsul tău în beznă grea se izvodește,
Dar câți alți copii prin case somnoroase
Mai stau ne-ngropați și azi, creștinește?!

Din averi deja nu mi-a rămas decât
Meserie surie – ploaia, rece-aversă.
Dar tu nu-mi ești dușman. Vei învoi
Să sporească-n sens de controversă

Durere, despărțire neagră între noi,
Ce le-nclină vânt sau poate că și ură,
Până această cenușă sărată va fi
Eu s-o șterg ca de pe răni – de pe gură.

(1924)
______
*Arbat – celebră stradă pietonală în Moscova.


HIERONYMUS BOSCH

Prin diată voi lăsa urmașilor notițe
În care-oi spune fără teamă și tăgadă
Deplin adevăr despre Hieronymus Bosch.
În vremi trecute pictorul nu fu sărac,
Era voios din fire, amabil, cordial,
Chiar de știa că ar putea să fie spânzurat
În plină stradă, lângă orișicare turn,
Ca semn că e aproape Județul de apoi.

Odată Bosch mă-adusese-n crâșmă sordidă.
Abia de lumina o lumânare groasă.
Acolo chefuiau călăii guralivi,
Obraznic lăudându-și spurcata meserie.
Bosch îmi făcu din ochi: „Adică, noi venirăm
Nu să ciocnim căni știrbe sau să pișcăm de fund
Slujnice, – ci, iată, pe-o pânză grunduită
Pe toți să-i adunăm, să-i aranjăm,
Fixându-i peste timpuri sau dându-i năruirii”.

Se trase-ntr-un ungher și, mijindu-și ochii,
Prinse a turti un nas sau a mări
Urechile vreunui mușteriu – nimeni din ei
Nu rămase teafăr, cu chip nescofâlcit.
Josnicia-ntreagă prinse-a li se vedea.
Dar cheful bleg era în plina lui măsură.
Potlogarii revărsându-se în hohote
Nu știau că-a Judecății zugrăveală
Le prezice-ocară, rușine, decădere.

Nu pricepea cea diavolească ceată
Că arta, de-i onestă, veselă, deschisă,
Pedepsește hoțul, hapsânul, ucigașul.
Astfel pornise marea faptă. După care
Noi cârciuma lăsarăm cam spre zori de zi.
Peste urbea vicleană și rău înrăita
Pluteau doar nori goniți de vânt buimac
Spre-a se-nmlădia în curioase forme.

Se deșteptară negustori, călugări,
Judecători, vecini ce lărmuiau în stradă.
Iar printre ei mărunții drăcușori
Se comportau ca niște Domni sadea.
Atât de-obraznic obrazul arătându-și,
Cei necurați înlocuiră oameni
Cărora le povesteau final de soartă,
Adică – necruțarea Județului de-apoi.

Bosch știa că va picta anume iadul,
La dezastru nu-și va pierde firea,
Presimțind că timpul va răvăși-n brăzdare
Cimitire, vetre, scrumul lor și smoala.
De-aceea pictorul privea atent urgia
Din lumescul bâlci funebru și deșert.
Peste Rin, Tamisa sau Marna – dânsul
Vedea chiar moartea-n deplină frumusețe.

Eu observai cum la Crăciun sau pe la Paște
Lângă tablouri ce rămas-au de la Bosch
Se-nghesuia mulțimea, se-apropia de ele,
Pentru ca-ngrozită s-o ia la goană-aiurea,
Spre-a reveni și, dând de-asemănări,
Să strige: „Blasfemie! Hulă! Nerușinare!” –
Cu gând de-a se salva la strașnicul Județ.

DOI POEȚI AI AVANGARDEI

 

Din poezia avangardei ruse
                                                        În traducerea lui Leo BUTNARU
 

 

Aleksandr CIACIKOV /Sandro CIACIKOȘVILI                             

(1893/94/95 – 1941)

 

Poet cu o biografie plină de inexactități, precum se vede și din cele trei variante ale anului său de naștere: în dicționarul de pseudonime al lui Masnov e dat 1893, însuși Ciacikov (Ciacikoșvili) indica 1895, iar în alte izvoare apare 1894.

Lumina zilei o vede în orașul gruzin Gori, același în care apăruse pe lume I. Giugașvili-Stalin. Părinții – dvoreni, lucru pe care nu-l indica în anchete, în una din acestea (1934) scriind că ar fi făcut studii superioare, iar într-o autobiografie, mai credibilă, spunând că ar avea studii medii, însă frecventase cursuri la Academia de Drept. Nu e clară situația nici cu volumul său „Stau în fața mării” (1913) – apăru, nu apăru? –, negăsindu-se nici în biblioteci, nici la bibliofili. Mărturisea că a început să publice în anul 1920, – fals. În alte izvoare se spune că primele încercări poetice le făcuse la vârsta de 8 ani, iar debutul în presă i se întâmplă la 13 ani. Susținea că, în calitate de mus pe o corabie,  ar fi săvârșit o călătorie în jurul lumii. Unul Dumnezeu știe dacă o fi fost (chiar) așa sau și aceasta ar fi ținut de fantezia romantico...–futuristă a lui Ciacikov.

Unele versuri ale sale spun mai mult adevăr: de exemplu, că a studiat la Școala de Artilerie din Oranienbaum. În Primul Război Mondial, în grad de porucic, a luptat pe Frontul Caucazian, comandând o companie de cavalerie. Decorat cu „Ordinul Vladimir”.

După ce e rănit pe front, ajunge la Tbilisi, devenind membru al „Atelierului poeților” de pe lângă Societatea artistică „Platoșa”. (Mai exista un alt atelier, condus de Serghei Gorodețki.) Versurile pe care le citea în „Cârciumioara fantastică” îi plăcură lui Aleksei Krucionîh, care îi și prefață volumul „Marele tunet”, remarcând că Ciacikov este poetul ce unește Orientul cu Occidentul. Ba mai mult, Krucionîh face o tentativă de a-i traduce unele versuri în zaum’ (limbaj transrațional). Alte două volume ale lui Ciacikov, „Urmia” și „Inta”, sunt recenzate de Tatiana Veciorka și Iuri Deghen care de asemenea remarcau saturația textelor cu noțiuni exotice orientale și contaminarea sintetică a realităților orientale și occidentale.

Când puterea bolșevică ocupă Gruzia, Ciacikov e angajat în calitate de șef al secției literatură a Comisariatului pentru Învățământ. În anul 1927 editează volumul „Ceaihane”, în 1932 – pe cel intitulat „100 de rânduri”, în care include și versuri din perioada 1918-1926. Este curios faptul că scrie unele versuri zaum’ în baza limbii chineze. În genere textele sale conțin numeroase cuvinte necunoscute, dat fiind că Ciacikov cunoștea bine arealul transcaucazian, Persia. În anii ’30 traduce mult din limbile orientale, editând volumul „Șapte republici”.

Unele din volumele sale i le-a expediat în America lui David Burliuk, cu care se află în corespondență până în anul 1936, când îi apare și ultima carte, „Versuri noi”.

În 1941, deja la vârsta de 46-47 de ani, la trei zile de la începutul războiului, pleacă pe front unde, după alte trei zile, este ucis.

 
 
ÎNTR-O ȘCOALĂ DIN CHINA
 
Așadar, zboară, fluturașule,
Las’ copiii  să-nvețe semnele scrisului,
Trupșoarele fu, catira misia*
Razilacheia, shanhe, dinbai,
Aspru e și cunoscut Mao Lin,
El o școală-ntreagă diriguiește
Și se supără când barem vreun elev
Citește incorect: dânsul e sever,
Tuturor le cere lecția s-o-nvețe,
Iar mătăsosul soare luminează
Încă din dimineața măslinie,
Și curând copiii se vor bucura –
E aproape ora atât de râvnită;
Vine timpul să o ia fuga spre casă,
Unde îi așteaptă ceașca de orez,
Iar aici mai esenzeo, misia,
Razilacheia, huan, fubai.
Așadar, zboară, fluturașule,
Las’ copii să-nvețe semnele scrisului.
______________ 
*A. Ciacikov folosește un gen de limbaj transrațional în baza limbii chineze (transcris cu cursiv).
 
 
ATAC ASUPRA ORAȘULUI MOSUL¹
  
poem asirian
 
(f r a g m e n t)
 
Ce mi-s mie Apollo și diverse Muze?!...
Eu însumi Apollo sunt, semeț, cu galliffet!²
Priviți cum, în tunică de camuflaj,
Zbor pe bravul bidiviu zis Mustafa!...
Lasă-i să scâncească alde Lev Tolstoi
Și oarecare Garșin³,
În „Patru zile” sau „Război și pace”, –
Pe când eu – cu pieptul plin de decorații
Voi sta-ndelung în cafeneaua „l’ Empire”...
Nu tu, muzo, elegant coafată,
Căreia anticii imnuri îi dedicau,
Trebuie să-mi șoptești înrourate verbe matinale, –
Orășeano, delicato, alintato!...
Dacă-o fi pe Câmpiile Elisee
Să schițez cele cărora de martor le-am fi fost:
Aș începe cu zburătăcita, plecata vară dragă, –
Când am învins primul roman barosan
Intitulat „Blana ghepardului”!...
Și-abia atunci, adolescent smolit,
Am priceput că întârziasem a mă naște...
Iar inima bătea ca pasărea captivă,
Iar mușchii se bombau, se rotunjeau!...
Mie, prizonierului, dragă-mi este aspra
Pânză a prosoapelor cazone
Și n-am ochi să văd finețea civiliei, –
Ce mai! – descătușatul în fiece salon,
Ce-l salutai chiar pe Papa Poincaré⁴, –
De leagăn eu consider cazărmile kaki
Din preajma pieței pe care sub toridul soare
Bate pasul, aleargă regimentul nostru!
Zece ierni am învățat „arta de-a învinge”,
Verile mă târam în coate spre tranșee, –
Iar când, sleit, mă prăbușeam în pat,
Spuneam pe dinafară prescripții militare!
Și iată anul de foc, nouă sute paisprezece!
Corpul ungar de-armată douăzeci și unu!...
Lupte frontale, aprige, cutezătoare!...
Eu fost-am într-un iad de-a dreptul prea plăcut!
_____________________________ 
1.    Mosul – oraș în Persia de odinioară, Irakul de azi.
2.    Gallifet – pantaloni bufanți; de la numele marchizului Gaston Auguste Galliffet (1830-1909).
3.    V. M. Garșin (1855-1888) – prozator rus, autorul nuvelei „Patru zile” de care se vorbește în versul următor.
 4. Papa Poincare – este vorba de celebrul savant francez Henri Poincaré (1854-1912).
 
 
*     *     *
 
Dreptcredincioșii chemați la moschee,
Orientul întreg e-aromitoare strană.
Scâncește ca un biet copil șacalul
În zilele ce trec a tristă caravană.
 
În primăvara ca suav, dulce șerbet
Ali plecă spre nordul depărtat.
Bătăi-a inimii –  tandră nicovală –
Derutat se-aude pulsul sincopat.
 
Arîkurile* – murdare ape zigzagate;
Cineva parcă-ar sufla din foale.
Am obosit să-mi tot aștept alesul
Și tresar la orice șoapte guturale.
 
Ali, tânjește draga ta, geiran,
Sub negrul văl obrajii i-s veștezi trandafiri
Și-auzii din murmurul de zvon străin:
Ești prins de bucuria noilor răniri.
_____  
*Arîk – în orașele orientale, râuleț artificial, menit a împrospăta atmosfera toridă.
 
 
*     *     *
 
Uitând ozorul încolțirii tale
Și-a buzelor tăietură de portocală, –
Sunt gata pentru o sută de table a legilor
Să compun cuvinte de mesă banală...
 
Azi am ieșit pe strada Mării,
Trist și palid, îmi poți plânge de milă –
Iar peste-a Sfântului Isac catedrală
Arde-o stea uriașă și inutilă.
 
Și-mi amintii de Iranul natal,
De năvălirile-mi necruțătoare....
Etern voi fi rătăcitor pe acolo,
Dedat riturilor năzuitoare...
 
Cine-a dorit să ne răzlețească
Cu atâtea verste, versete-ntre noi?...
Schimbându-și zarea șofrănie,
Veni și toamna – zbârcituri, noroi...
 
Nu voi ieși la promenadă! –
Bat vânturile prelungi de urgie
Și de ce chelnerul în opac hotel
Privește-abstras, ca în pustie?...
 
Pe stradă doarme alma mater –
Nimbate spirite de oameni mari în poze...
Zgârcit, acolo, se topește ceața
Peste desfăcute rodii rotunde și roze.
 
Iar eu – petersburghez sadea –
La ce aș fi de sud întunecat bronzat?...
Obișnuit cu frigu-ți, capitală-nord,
Aice te voi duce până la ultim hat...
 

IN MEMORIAM

 

 

 

 

Leo BUTNARU

 

PAGINI DE JURNAL

CU

LAURENȚIU ULICI

 

            17.XI.1990

Bacău, Zilele revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...

Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc. Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D., vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu. Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și tulburare de opinii… Să ne ascultăm…

 

10-14.II.1991

La Chișinău ne fac o vizita de răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam, Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...

Din program: discuție anul literar 1990, seară de poezie la USM, semnarea protocolului de colaborare dintre cele două uniuni de scriitori, vizită la Orheiul Vechi, prânz la casa de creație de la Peresecina, întâlnire cu elevii școlii viticole din Stăuceni.

 

17.XI.1994

Croaziera a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor, comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că vizita la Odessa a lăsat tuturor un gust amar, astfel că vor să spună că, vedeți, nici aici, în România, nu e Occidentul. E drept că și ai noștri, unii, nu s-au scumpit la epitetizări spre negativ ale celor văzute în orașul întemeiat de ducele Armand Richelieu, rudă a cardinalului Richelieu din Franța lui Ludovic al IV-lea. Dar la Odessa impresia ușor deplorabilă a fost atenuată de berea și vodca ieftine (în comparație cu Atena, unde o halbă de bere e în jur de 2 dolari, în capul Scării Potiomkin era de huzurit, domnule!

La Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.

 

22.XI.1994

E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău, unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care, fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur, aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.

 

24.XI.1994

Atena. Zi pe care i-o dedicăm, cât e (... mai lungă decât veacul), metropolei grecești. Cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceau și Adriana Babeți hoinărit-am pe Acropole. Ceilalți, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru. De pe marginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dă o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!”

Laurențiu e cel mai versat în periplu, pentru că l-a făcut și altă dată; ne inițiază și pe noi, sumar și neostentativ. În genere, Ulici pare a fi juma-juma ca stare sufletească: uneori volubil, extravertit, alteori – introvertit, aproape taciturn. Secunda stare e foarte firească pentru cel care a petrecut mii de ore de concentrare în fața tablei de șah.

 

În Piața Sintagma Laurențiu Ulici telefonează la București – minunea simplificată a telefoniei: cartela ... globalizării! – anunțând pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Parcă mi-ar fi telefonat și mie: abia acum conștientizezi că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a luat sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.