Din poezia avangardei ruse
În traducerea lui Leo BUTNARU
Aleksandr BELENSON
(1895 – 1949)
Poet, editor al almanahurilor „Streleț” (Săgetătorul), celebre la timpul lor, care îi aveau de autori pe A. Blok, D. Burliuk, V. Kamenski, A. Krucionîh, M. Kuzmin (de altfel, unii critici susțineau că Belenson ar fi fost un imitator, ba mai mult – un vulgarizator al acestuia; e o afirmație în exces), B. Livșiț, V. Maiakovski, V. Hlebnikov ș.a., inclusiv însuși poetul-editor. Prin urmare „Săgetătorul” reprezenta, poate, o punte de legătură dintre simboliștii și futuriștii pe care îi întrunea între coperte, dar nu este exclus să fi fost expresia a două versanți, unul expus spre adumbritul ieri în provizoriu declin de interes, celălalt – spre năvalnicul azi (de acum... o sută și ceva de ani, din acea epocă...).
Belenson a publicat câteva cărți de poeme. Peste ani, cel ce fusese aliatul futuriștilor moderați a semnat, cu pseudonimul A. Lughin, texte pentru mai multe cântece de masă de inspirație sovietică.
THAITI
Bun rămas, Tais, chiar plec,
Nava mă va duce spre Thaiti
Unde-mpovărate roade de mais
Se-nclină spre pământ, tihnite.
Ești tristă azi? De ce ascunzi?
Plecați voi, marinari, fără de mine:
Gura ei mai dulce-i ca maisul,
Tais mi-e mai dorită ca Thaiti!
GUATEMALA
De dragul dumitale aș putea ajunge
Prințul care stăpânește Guatemala, însă
Dumitale Guatemala-ți e prea mică
Iar eu nu țin minte vreo altă țară care
Să-ți convină.
ETIOPIANA
Ce poate fi mai nou, mai fermecător și mai simplu
Decât mărturii ne-nțelese, dulci ca o banană, –
Întâlniri amoroase în crângurile de măslini
Cu o neagră, firește, fragedă etiopiană?!
Ce naive, hazlii, drăgălașe sunt astea toate
Și că ea nu seamănă deloc cocotelor, mi-am zis,
Că nu se sfiește de fălcile crocodilului
Căscate atât de convingător și-atât de precis.
UNEI CHINEZE
În Shanghai-Kitai topindu-se
Gheișa bea chinezescul ceai.
Dar eu voi proceda, firește, delicat,
În China venind neașteptat.
Însă n-am bani – ciudată întâmplare,
Dar e decis – nu mă întorc din drum!
Ah, dar gologani de nu găsesc, în China
Spuneți-mi, oameni buni! – cum să ajung?
* * *
Prins de ritual și grații,
Cu zâmbet de bogdo-han despotic
Eu îi declamam odele lui Horațiu
Unei chineze, ce aromea erotic.
Moțăiau severii mandarini –
Se vede, în Pekin e pravilă divină,
Iar eu orice silabă ce dragă îmi era
O repetam, viclean, în antica latină.
(1914)
ACTRIȚA
Voi veni în vizită, cum am promis,
La tine în hotel, fix la ora cinci,
Să bem ceai cu biscuiți crocanți, englezi,
Și să pălăvrăgim, pe-alocuri cinici…
Voi pleca înduioșat, mai îmbătrânit
Sperând că-mi ești fidelă, că-o să revin,
Apoi în barul cu fum înecăcios
Unei bătrâne doamne-i voi comanda vin.
DIRIJABILUL NANA
Tu ai venit la mine pe trei ore,
Eu așteptam dirijabilul la geam.
Buzele tale-s mai tandre ca pasta,
O, atmosferică Nana, aprig neam!
Se-ntâmplă că iubirea schimbă planuri,
Aducând în viață modificări, candori;
Tu ai venit la mine pe trei ore, dar
Așteptat-ai dirijabilul până în zori.
KULBIN
Amator de piper și liliac,
Amabil până și cu etiopienele.
Verifică: trei unghiuri – revelație
Pe marțieni contuzionându-i cu dopurile.
În trilul săltăreț el încarcă săgeți
Și în mantie – manii hazlii
Brutus sau un bronzat mus
Din deschise vraiște Oceanii?
Evită lesne infernul, catranul și
Ținând cont că-i persecutat, în fond,
Numele-i titular de placat afișat
Și-l încondeiază cu jucăuș afront.
Dar când singur, retras cu Dumnezeu,
Cu arta sa geniul nu se mai logodește
Dânsul pretinde pe ascuns și insistent
Celebritate, sfințenie, Doamne, ferește!
(1914)
RĂSPUNS ANNEI AHMATOVA
Aspru-i veacul și e povară peste măsură
Veac nu al ultimelor lupte și răni din urmă
Noi rătăcim prin orașe părăsite fără credință
Iar în cerul pustiu vuiesc aeroplanele-turmă.
Condamnați la ignoranță și captivitate
În fumul denumirilor numele le-am uitat
Și parcă-i straniu că soarele nu mai răsare
În aceste timpuri de mare păcat!
Însă trece-vor zilele și legi terestre
Și poate că poetul în versuri ne-nțelese
Pe nou va povesti va înfățișa
Veacul ajuns netrebnic de poveste.
Da, multe-s maladiile, dar mai rea ca toate
E cea care curmă lumina-n veac-abator.
Noi toți suntem egali, dar de pericolul ei
Fiece om este propriul său salvator.
(1922)
NIETZSCHE – SPENGLER – FEODOROV
Parcă mânat printre rândurile de pedeapsă
Ale fragmentelor metafizice
Și inițiat de Zarathustra
Magistru ne-nțeles dar priceput!
Durerea întregii omeniri
Străpunge subtilul scepticism
Iar spiritul, rătăcind în nevolnicie
Cere să iubim, tinzând spre cald.
Beirut, Alpii și Pyrrhon
Apoi eternele orbite de lumi
Însă pe cei obidiți nu-i va atinge
El, cel ce trece pe alături.
– Apus de Europe! Al Europelor apus!...
Radioul lumii trâmbițează vestea.
Da, Nietzsche cunoștea rum de-ntoarcere, –
Ultim elen fiind și păgân de-asemeni!
Relativismul frazelor pustii
Cu prusace căști victorioase.
Haoticul Spengler spre apusul său
Dând prea grăbite indicații.
În veci Rusiei noastre sfinte
Smerenia-i necunoscută?
Au nu-i al ei efortul prim
De înviere a frăției?
Cei de-l slujesc pe Phoebus n-au nevoie
De aripi. Capi-politicieni sunt mai vinovați
De când Fiodorov, fiu îndatorat,
Descoperi menirea creștinătății.
(1922)
Pavel ANTOKOLSKI
(1896 – 1978)
S-a născut la Petersburg în familia unui jurist, bunicul său fiind sculptor apreciat. Din 1904 locuiește la Moscova, în universitatea de aici studiind la Facultatea de Drept (1915-17), de unde se transferă în Studioul Teatral „Vahtangov”. Până în 1934 este regizor.
Scrie de mulți ani, însă publică abia în 1921. În prima sa carte, „Poeme” (1922), se resimte puternica influență akmeistă. În volumele ulterioare, „Occidentul” (1926), „A treia carte” (1927), „Robespierre și Gorgona” (1928), „François Villon” (1934) predomină tematica inspirată din istoria occidentală.
Preocupările legate de teatru se resimt și în prozodia sa, versurile fiind ușor afective, declamative, nu de puține ori predominând efectele exterioare ce țin mai curând de formă decât de conținut.
Printre prietenii săi a fost și Marina Țvetaeva, care i-a schițat portretul în nuvela „Sonecika Gallidei”.
În anul 1949, când în URSS se declanșase „lupta cu cosmopolitismul”, Pavel Antokolski este eliberat din postul de conducător de seminar la Institutul de literatură. În 1968, la vârsta de 72 de ani, se pomenește sancționat pe linie de partid pentru că semnase o scrisoare în apărarea disidenților.
A tradus din poezia franceză, gruzină, ucraineană și azeră.
SHAKESPEARE
N-a fost decât un nimeni. Trândav analfabet.
Braconier din Stratford – a pădurarilor groază,
Amic vesel în compania lui Falstaff.
Și cine încă fu? Un obsedat suspinător
După-o smolită lady cu ochii ca de turcoază.
Și cine încă fu? Comediant, bufon și rege,
Căruntă vidmă descântând de om spurcat,
Venețiană doamnă, complotaș roman –
Sau astea nu-s decât roluri ce le-a jucat?
Iată, chiar acum va năvăli pe scenă,
Indiferent de-i elf, golan sau măscărici sadea,
Va îmbrăca dudui, ca să le crească prețul,
Gălăgios surâzându-le la toți din calea sa.
Dar le va ajunge minte bravilor marinari
Să țină-n mâini bețivi dați în frivol cancan
Și de-a găsi-n sfârșit misteriosul ostrov
Unde-i gol canibalul și ferice – Caliban.
Și iată eroul nostru ce și-a uitat parola;
Îi e de adevăr floreta, dușman i-i orice rege,
Iar silogismul său ca sens e-amar, cumplit,
Încât l-ar reînvia din morți pe bietul Yorick –
Sau ăsta nu-i decât un rol ce n-a sfârșit?
(1916)
PAVEL ÎNTÂIUL 1
În liturghii proslăvit de popi cu glas răsunător,
Cu larmă, cu icnete gonește spre groaznic Petersburg,
Pe poduri, pe secole, verste-și gonește-n ca-n memorie
Și gonaciul sună din cornul viforniței ce urlă-n amurg.
Ocârmuitorul întregii Rusii... Ce-l râcâia? Cărei țări
I se năzări acest cârn și gângav despot, rămășiță de rus?
Sau viscole scitice, precum le ordonase-n poeme Derjavin2,
Erau gardă de-onoare năucilor asemuiți Celui de Sus?
Sau, poate, ca stea de Malta3, însuși destinul l-a otrăvit?
Sau glasu-i croncănitor asmuți-amuți pe caldarâmul pieței?
Sau, poate, înrăita-i privire era tulburată-a hăituire mortală?
Sau doar cârlionții pudrați i-au tresăltat pe spaima feței?
O, încă nu e totul devastat! Soarta bate-o altă carte!
Europa va cabra-n muzică de regiment sub pâlpâirea torței!
O, încă nu se știe de ce în albă vifornița de mart
El limba sa vânătă le-o arătă Imperiului și Morții.
(1922)
________________
1. Pavel Întâiul (1754-1801) – împărat rus (din 1796). Uneori, excentric, frivol. Ucis (strangulat) de curteni-complotiști.
2. Gavrila Derjavin (1743-1816) – poet, reprezentant al clasicismului rus.
3. În 1796 Pavel Întâiul își atribuie titlul de magistru al Ordinului maltez, sfidându-l astfel pe Napoleon care ocupase Malta.
COPILUL MEU TOAMNĂ
Copilul meu toamnă, tu ai prins să plângi?
Auzi cum dansează războiu-mi de țesut,
Când îți rostuiesc cenușii veșminte,
În oraș covrigit la picioare, hirsut.
Copil cărunt și trist, și cocoșat,
Năzărescu-mi-se puterile-ți toate –
Pe-acoperișuri și-n sticlării, pe Arbat*, –
Pieziș și năvalnice-n ploaia ce bate.
Devreme și slăbuț, fragilul meu copil,
Plânsul tău în beznă grea se izvodește,
Dar câți alți copii prin case somnoroase
Mai stau ne-ngropați și azi, creștinește?!
Din averi deja nu mi-a rămas decât
Meserie surie – ploaia, rece-aversă.
Dar tu nu-mi ești dușman. Vei învoi
Să sporească-n sens de controversă
Durere, despărțire neagră între noi,
Ce le-nclină vânt sau poate că și ură,
Până această cenușă sărată va fi
Eu s-o șterg ca de pe răni – de pe gură.
(1924)
______
*Arbat – celebră stradă pietonală în Moscova.
HIERONYMUS BOSCH
Prin diată voi lăsa urmașilor notițe
În care-oi spune fără teamă și tăgadă
Deplin adevăr despre Hieronymus Bosch.
În vremi trecute pictorul nu fu sărac,
Era voios din fire, amabil, cordial,
Chiar de știa că ar putea să fie spânzurat
În plină stradă, lângă orișicare turn,
Ca semn că e aproape Județul de apoi.
Odată Bosch mă-adusese-n crâșmă sordidă.
Abia de lumina o lumânare groasă.
Acolo chefuiau călăii guralivi,
Obraznic lăudându-și spurcata meserie.
Bosch îmi făcu din ochi: „Adică, noi venirăm
Nu să ciocnim căni știrbe sau să pișcăm de fund
Slujnice, – ci, iată, pe-o pânză grunduită
Pe toți să-i adunăm, să-i aranjăm,
Fixându-i peste timpuri sau dându-i năruirii”.
Se trase-ntr-un ungher și, mijindu-și ochii,
Prinse a turti un nas sau a mări
Urechile vreunui mușteriu – nimeni din ei
Nu rămase teafăr, cu chip nescofâlcit.
Josnicia-ntreagă prinse-a li se vedea.
Dar cheful bleg era în plina lui măsură.
Potlogarii revărsându-se în hohote
Nu știau că-a Judecății zugrăveală
Le prezice-ocară, rușine, decădere.
Nu pricepea cea diavolească ceată
Că arta, de-i onestă, veselă, deschisă,
Pedepsește hoțul, hapsânul, ucigașul.
Astfel pornise marea faptă. După care
Noi cârciuma lăsarăm cam spre zori de zi.
Peste urbea vicleană și rău înrăita
Pluteau doar nori goniți de vânt buimac
Spre-a se-nmlădia în curioase forme.
Se deșteptară negustori, călugări,
Judecători, vecini ce lărmuiau în stradă.
Iar printre ei mărunții drăcușori
Se comportau ca niște Domni sadea.
Atât de-obraznic obrazul arătându-și,
Cei necurați înlocuiră oameni
Cărora le povesteau final de soartă,
Adică – necruțarea Județului de-apoi.
Bosch știa că va picta anume iadul,
La dezastru nu-și va pierde firea,
Presimțind că timpul va răvăși-n brăzdare
Cimitire, vetre, scrumul lor și smoala.
De-aceea pictorul privea atent urgia
Din lumescul bâlci funebru și deșert.
Peste Rin, Tamisa sau Marna – dânsul
Vedea chiar moartea-n deplină frumusețe.
Eu observai cum la Crăciun sau pe la Paște
Lângă tablouri ce rămas-au de la Bosch
Se-nghesuia mulțimea, se-apropia de ele,
Pentru ca-ngrozită s-o ia la goană-aiurea,
Spre-a reveni și, dând de-asemănări,
Să strige: „Blasfemie! Hulă! Nerușinare!” –
Cu gând de-a se salva la strașnicul Județ.
În traducerea lui Leo BUTNARU
Aleksandr BELENSON
(1895 – 1949)
Poet, editor al almanahurilor „Streleț” (Săgetătorul), celebre la timpul lor, care îi aveau de autori pe A. Blok, D. Burliuk, V. Kamenski, A. Krucionîh, M. Kuzmin (de altfel, unii critici susțineau că Belenson ar fi fost un imitator, ba mai mult – un vulgarizator al acestuia; e o afirmație în exces), B. Livșiț, V. Maiakovski, V. Hlebnikov ș.a., inclusiv însuși poetul-editor. Prin urmare „Săgetătorul” reprezenta, poate, o punte de legătură dintre simboliștii și futuriștii pe care îi întrunea între coperte, dar nu este exclus să fi fost expresia a două versanți, unul expus spre adumbritul ieri în provizoriu declin de interes, celălalt – spre năvalnicul azi (de acum... o sută și ceva de ani, din acea epocă...).
Belenson a publicat câteva cărți de poeme. Peste ani, cel ce fusese aliatul futuriștilor moderați a semnat, cu pseudonimul A. Lughin, texte pentru mai multe cântece de masă de inspirație sovietică.
THAITI
Bun rămas, Tais, chiar plec,
Nava mă va duce spre Thaiti
Unde-mpovărate roade de mais
Se-nclină spre pământ, tihnite.
Ești tristă azi? De ce ascunzi?
Plecați voi, marinari, fără de mine:
Gura ei mai dulce-i ca maisul,
Tais mi-e mai dorită ca Thaiti!
GUATEMALA
De dragul dumitale aș putea ajunge
Prințul care stăpânește Guatemala, însă
Dumitale Guatemala-ți e prea mică
Iar eu nu țin minte vreo altă țară care
Să-ți convină.
ETIOPIANA
Ce poate fi mai nou, mai fermecător și mai simplu
Decât mărturii ne-nțelese, dulci ca o banană, –
Întâlniri amoroase în crângurile de măslini
Cu o neagră, firește, fragedă etiopiană?!
Ce naive, hazlii, drăgălașe sunt astea toate
Și că ea nu seamănă deloc cocotelor, mi-am zis,
Că nu se sfiește de fălcile crocodilului
Căscate atât de convingător și-atât de precis.
UNEI CHINEZE
În Shanghai-Kitai topindu-se
Gheișa bea chinezescul ceai.
Dar eu voi proceda, firește, delicat,
În China venind neașteptat.
Însă n-am bani – ciudată întâmplare,
Dar e decis – nu mă întorc din drum!
Ah, dar gologani de nu găsesc, în China
Spuneți-mi, oameni buni! – cum să ajung?
* * *
Prins de ritual și grații,
Cu zâmbet de bogdo-han despotic
Eu îi declamam odele lui Horațiu
Unei chineze, ce aromea erotic.
Moțăiau severii mandarini –
Se vede, în Pekin e pravilă divină,
Iar eu orice silabă ce dragă îmi era
O repetam, viclean, în antica latină.
(1914)
ACTRIȚA
Voi veni în vizită, cum am promis,
La tine în hotel, fix la ora cinci,
Să bem ceai cu biscuiți crocanți, englezi,
Și să pălăvrăgim, pe-alocuri cinici…
Voi pleca înduioșat, mai îmbătrânit
Sperând că-mi ești fidelă, că-o să revin,
Apoi în barul cu fum înecăcios
Unei bătrâne doamne-i voi comanda vin.
DIRIJABILUL NANA
Tu ai venit la mine pe trei ore,
Eu așteptam dirijabilul la geam.
Buzele tale-s mai tandre ca pasta,
O, atmosferică Nana, aprig neam!
Se-ntâmplă că iubirea schimbă planuri,
Aducând în viață modificări, candori;
Tu ai venit la mine pe trei ore, dar
Așteptat-ai dirijabilul până în zori.
KULBIN
Amator de piper și liliac,
Amabil până și cu etiopienele.
Verifică: trei unghiuri – revelație
Pe marțieni contuzionându-i cu dopurile.
În trilul săltăreț el încarcă săgeți
Și în mantie – manii hazlii
Brutus sau un bronzat mus
Din deschise vraiște Oceanii?
Evită lesne infernul, catranul și
Ținând cont că-i persecutat, în fond,
Numele-i titular de placat afișat
Și-l încondeiază cu jucăuș afront.
Dar când singur, retras cu Dumnezeu,
Cu arta sa geniul nu se mai logodește
Dânsul pretinde pe ascuns și insistent
Celebritate, sfințenie, Doamne, ferește!
(1914)
RĂSPUNS ANNEI AHMATOVA
Aspru-i veacul și e povară peste măsură
Veac nu al ultimelor lupte și răni din urmă
Noi rătăcim prin orașe părăsite fără credință
Iar în cerul pustiu vuiesc aeroplanele-turmă.
Condamnați la ignoranță și captivitate
În fumul denumirilor numele le-am uitat
Și parcă-i straniu că soarele nu mai răsare
În aceste timpuri de mare păcat!
Însă trece-vor zilele și legi terestre
Și poate că poetul în versuri ne-nțelese
Pe nou va povesti va înfățișa
Veacul ajuns netrebnic de poveste.
Da, multe-s maladiile, dar mai rea ca toate
E cea care curmă lumina-n veac-abator.
Noi toți suntem egali, dar de pericolul ei
Fiece om este propriul său salvator.
(1922)
NIETZSCHE – SPENGLER – FEODOROV
Parcă mânat printre rândurile de pedeapsă
Ale fragmentelor metafizice
Și inițiat de Zarathustra
Magistru ne-nțeles dar priceput!
Durerea întregii omeniri
Străpunge subtilul scepticism
Iar spiritul, rătăcind în nevolnicie
Cere să iubim, tinzând spre cald.
Beirut, Alpii și Pyrrhon
Apoi eternele orbite de lumi
Însă pe cei obidiți nu-i va atinge
El, cel ce trece pe alături.
– Apus de Europe! Al Europelor apus!...
Radioul lumii trâmbițează vestea.
Da, Nietzsche cunoștea rum de-ntoarcere, –
Ultim elen fiind și păgân de-asemeni!
Relativismul frazelor pustii
Cu prusace căști victorioase.
Haoticul Spengler spre apusul său
Dând prea grăbite indicații.
În veci Rusiei noastre sfinte
Smerenia-i necunoscută?
Au nu-i al ei efortul prim
De înviere a frăției?
Cei de-l slujesc pe Phoebus n-au nevoie
De aripi. Capi-politicieni sunt mai vinovați
De când Fiodorov, fiu îndatorat,
Descoperi menirea creștinătății.
(1922)
Pavel ANTOKOLSKI
(1896 – 1978)
S-a născut la Petersburg în familia unui jurist, bunicul său fiind sculptor apreciat. Din 1904 locuiește la Moscova, în universitatea de aici studiind la Facultatea de Drept (1915-17), de unde se transferă în Studioul Teatral „Vahtangov”. Până în 1934 este regizor.
Scrie de mulți ani, însă publică abia în 1921. În prima sa carte, „Poeme” (1922), se resimte puternica influență akmeistă. În volumele ulterioare, „Occidentul” (1926), „A treia carte” (1927), „Robespierre și Gorgona” (1928), „François Villon” (1934) predomină tematica inspirată din istoria occidentală.
Preocupările legate de teatru se resimt și în prozodia sa, versurile fiind ușor afective, declamative, nu de puține ori predominând efectele exterioare ce țin mai curând de formă decât de conținut.
Printre prietenii săi a fost și Marina Țvetaeva, care i-a schițat portretul în nuvela „Sonecika Gallidei”.
În anul 1949, când în URSS se declanșase „lupta cu cosmopolitismul”, Pavel Antokolski este eliberat din postul de conducător de seminar la Institutul de literatură. În 1968, la vârsta de 72 de ani, se pomenește sancționat pe linie de partid pentru că semnase o scrisoare în apărarea disidenților.
A tradus din poezia franceză, gruzină, ucraineană și azeră.
SHAKESPEARE
N-a fost decât un nimeni. Trândav analfabet.
Braconier din Stratford – a pădurarilor groază,
Amic vesel în compania lui Falstaff.
Și cine încă fu? Un obsedat suspinător
După-o smolită lady cu ochii ca de turcoază.
Și cine încă fu? Comediant, bufon și rege,
Căruntă vidmă descântând de om spurcat,
Venețiană doamnă, complotaș roman –
Sau astea nu-s decât roluri ce le-a jucat?
Iată, chiar acum va năvăli pe scenă,
Indiferent de-i elf, golan sau măscărici sadea,
Va îmbrăca dudui, ca să le crească prețul,
Gălăgios surâzându-le la toți din calea sa.
Dar le va ajunge minte bravilor marinari
Să țină-n mâini bețivi dați în frivol cancan
Și de-a găsi-n sfârșit misteriosul ostrov
Unde-i gol canibalul și ferice – Caliban.
Și iată eroul nostru ce și-a uitat parola;
Îi e de adevăr floreta, dușman i-i orice rege,
Iar silogismul său ca sens e-amar, cumplit,
Încât l-ar reînvia din morți pe bietul Yorick –
Sau ăsta nu-i decât un rol ce n-a sfârșit?
(1916)
PAVEL ÎNTÂIUL 1
În liturghii proslăvit de popi cu glas răsunător,
Cu larmă, cu icnete gonește spre groaznic Petersburg,
Pe poduri, pe secole, verste-și gonește-n ca-n memorie
Și gonaciul sună din cornul viforniței ce urlă-n amurg.
Ocârmuitorul întregii Rusii... Ce-l râcâia? Cărei țări
I se năzări acest cârn și gângav despot, rămășiță de rus?
Sau viscole scitice, precum le ordonase-n poeme Derjavin2,
Erau gardă de-onoare năucilor asemuiți Celui de Sus?
Sau, poate, ca stea de Malta3, însuși destinul l-a otrăvit?
Sau glasu-i croncănitor asmuți-amuți pe caldarâmul pieței?
Sau, poate, înrăita-i privire era tulburată-a hăituire mortală?
Sau doar cârlionții pudrați i-au tresăltat pe spaima feței?
O, încă nu e totul devastat! Soarta bate-o altă carte!
Europa va cabra-n muzică de regiment sub pâlpâirea torței!
O, încă nu se știe de ce în albă vifornița de mart
El limba sa vânătă le-o arătă Imperiului și Morții.
(1922)
________________
1. Pavel Întâiul (1754-1801) – împărat rus (din 1796). Uneori, excentric, frivol. Ucis (strangulat) de curteni-complotiști.
2. Gavrila Derjavin (1743-1816) – poet, reprezentant al clasicismului rus.
3. În 1796 Pavel Întâiul își atribuie titlul de magistru al Ordinului maltez, sfidându-l astfel pe Napoleon care ocupase Malta.
COPILUL MEU TOAMNĂ
Copilul meu toamnă, tu ai prins să plângi?
Auzi cum dansează războiu-mi de țesut,
Când îți rostuiesc cenușii veșminte,
În oraș covrigit la picioare, hirsut.
Copil cărunt și trist, și cocoșat,
Năzărescu-mi-se puterile-ți toate –
Pe-acoperișuri și-n sticlării, pe Arbat*, –
Pieziș și năvalnice-n ploaia ce bate.
Devreme și slăbuț, fragilul meu copil,
Plânsul tău în beznă grea se izvodește,
Dar câți alți copii prin case somnoroase
Mai stau ne-ngropați și azi, creștinește?!
Din averi deja nu mi-a rămas decât
Meserie surie – ploaia, rece-aversă.
Dar tu nu-mi ești dușman. Vei învoi
Să sporească-n sens de controversă
Durere, despărțire neagră între noi,
Ce le-nclină vânt sau poate că și ură,
Până această cenușă sărată va fi
Eu s-o șterg ca de pe răni – de pe gură.
(1924)
______
*Arbat – celebră stradă pietonală în Moscova.
HIERONYMUS BOSCH
Prin diată voi lăsa urmașilor notițe
În care-oi spune fără teamă și tăgadă
Deplin adevăr despre Hieronymus Bosch.
În vremi trecute pictorul nu fu sărac,
Era voios din fire, amabil, cordial,
Chiar de știa că ar putea să fie spânzurat
În plină stradă, lângă orișicare turn,
Ca semn că e aproape Județul de apoi.
Odată Bosch mă-adusese-n crâșmă sordidă.
Abia de lumina o lumânare groasă.
Acolo chefuiau călăii guralivi,
Obraznic lăudându-și spurcata meserie.
Bosch îmi făcu din ochi: „Adică, noi venirăm
Nu să ciocnim căni știrbe sau să pișcăm de fund
Slujnice, – ci, iată, pe-o pânză grunduită
Pe toți să-i adunăm, să-i aranjăm,
Fixându-i peste timpuri sau dându-i năruirii”.
Se trase-ntr-un ungher și, mijindu-și ochii,
Prinse a turti un nas sau a mări
Urechile vreunui mușteriu – nimeni din ei
Nu rămase teafăr, cu chip nescofâlcit.
Josnicia-ntreagă prinse-a li se vedea.
Dar cheful bleg era în plina lui măsură.
Potlogarii revărsându-se în hohote
Nu știau că-a Judecății zugrăveală
Le prezice-ocară, rușine, decădere.
Nu pricepea cea diavolească ceată
Că arta, de-i onestă, veselă, deschisă,
Pedepsește hoțul, hapsânul, ucigașul.
Astfel pornise marea faptă. După care
Noi cârciuma lăsarăm cam spre zori de zi.
Peste urbea vicleană și rău înrăita
Pluteau doar nori goniți de vânt buimac
Spre-a se-nmlădia în curioase forme.
Se deșteptară negustori, călugări,
Judecători, vecini ce lărmuiau în stradă.
Iar printre ei mărunții drăcușori
Se comportau ca niște Domni sadea.
Atât de-obraznic obrazul arătându-și,
Cei necurați înlocuiră oameni
Cărora le povesteau final de soartă,
Adică – necruțarea Județului de-apoi.
Bosch știa că va picta anume iadul,
La dezastru nu-și va pierde firea,
Presimțind că timpul va răvăși-n brăzdare
Cimitire, vetre, scrumul lor și smoala.
De-aceea pictorul privea atent urgia
Din lumescul bâlci funebru și deșert.
Peste Rin, Tamisa sau Marna – dânsul
Vedea chiar moartea-n deplină frumusețe.
Eu observai cum la Crăciun sau pe la Paște
Lângă tablouri ce rămas-au de la Bosch
Se-nghesuia mulțimea, se-apropia de ele,
Pentru ca-ngrozită s-o ia la goană-aiurea,
Spre-a reveni și, dând de-asemănări,
Să strige: „Blasfemie! Hulă! Nerușinare!” –
Cu gând de-a se salva la strașnicul Județ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu