ÎN
CVASI-OCCIDENT,
SEMI-ORIENT.
ȘI INVERS
Răspunzând la chestionarul „României literare” (Nr. 17-18,
2021) despre prima vizită dincolo de cortina de fier, menționam și faptul că,
în mai 1991, călătorisem deja într-un, hai să zic, semi-occident, quasi-orient,
în Turcia, la Istanbul și Ankara. În toate ale ei, oarecum dihotomice, Turcia
arăta ca țară destul de civilizată, față de... mă rog, plaiurile din care
venisem.
Cum
a fost?
Pe
13 mai 1991, ora 8.00, cu autocarul unei companii turistice „Tur”, pornim spre
Istanbul. Se fumează abitir, se vorbește bișnițărește, personajele, în
majoritatea lor, fiind cele ce umblă cu vândutul-cumpăratul. O doamnă,
măturătoare la aeroport, merge la Istanbul să vândă două servicii de argint.
Vrea să ia pe ele vreo sută de dolari. Însă altă sută, bleaga de ea, o pierde
la un izvor în Bulgaria, unde stătea un ins ce făcea cu trei piese plate un joc
asemănător celui al escrocilor ce manipulează degetarele. Femeia fusese
preîntâmpinată până și de șoferul turc, să nu riște, însă prostia a împins-o în
prăpastie: în cel mult 5 minute, a dat întreaga sută de dolari. Când să se
pornească deja autocarul, se apropie un ins tinerel și, în românește, întreabă
de „dna de la Chișinău”, întorcându-i… 10 dolari, să aibă cu ce plăti viza de
intrare în Turcia. La fel o pățește și un bleg nebărbierit de la Chișinău, el
păgubind 150 de mărci germane.
Staționările
în vămile română, bulgară, turcă sunt extenuante și, firește, enervante. Drumul
de peste 20 de ore nu-ți prea procură liniște și plăcere. Borfășismul și
cretinismul contingentului de călători e completamente dezolant.
Ajunși
la autogara Istanbul, constatăm cu stupoare și consternare că bagajele lui
Mihai Cimpoi lipsesc! Au rămas în vama Edirne, de unde le vom recupera abia
peste 9 zile, la întoarcere.
Primele
impresii din Turcia – evidente însemne de civilizație occidentală… orientală,
cu realizări și probleme, bucurii și cruzimi. Noaptea, la Edirne, vitrinele
strălucitoare ticsite cu de toate, ademenitoare și… ioc parale în buzunarele
celor veniți din Chișinău, București sau din Bulgaria. Pe parcurs, vânzând
diferita marfă pe care o au în valize, călătorii-negustorași fac ei ceva lire
sau dolari, pe care îi investesc în mărfuri ieftine, de serie, mărfuri multe în
Turcia, puține în țările din care vin ei, unde le realizează la prețuri cât de
cât convenabile.
La
Istanbul ne întâmpină dl Ibrahim, reprezentantul asociației literaților
„Ilesam”. Un ceai, o țigară și bilete spre Ankara. Autocar luxos, condiții
asemănătoare celor din avion; cele o mie de lire, cam 22 de ruble în ne-valuta
noastră. Cel mai mic salariu în Turcia – 1 milion de lire, ceva mai mult de 100
de dolari. Iar dl Irfan Nasratinoglu, șef la asociația folcloriștilor și la cea
a literaților, în Ankara, câștigă 20 de milioane de lire lunar
Te
oprești la o locantă. Te servește stăpânul, bărbat în toată firea, dar și copii
între 7 și 15 ani. Câte un gâgâlici vine și-ți oferă cipici. Adică, nene, ia
cipicii în picioare, dă-mi pantofii să ți-i lustruiască frățiorul meu mai mare.
La Ankara ne întâmpină gentilul domn Irfan. Un taxi, cu care poposim la hotelul
„Altînșik”, relativ luxos. Serviciu foarte bun. Atenție sporită, cu care noi nu
prea suntem obișnuiți.
Trafic
de circulație infernal, non-stop. În Ankara se construiește metroul și
automobilele sunt direcționate pe artera învecinată hotelului nostru. La ora 4
dimineața, prin difuzoare puternice, răsună vocea stridentă a muezinilor:
„Allah akbar, Allah akbar!” Iar oboseala ne face să ne obișnuim cu vârtejirile
sonore.
Oficiul
dlui Irfan și căminul cultural al asociației „Ilesam” se află în apartamente
închiriate, la etaj/etaje, reamenajate pentru scopul căruia îi sunt destinate.
La
căminul cultural, în prezența a circa 50 de persoane, Cimpoi și cu șeful-gazdă
semnează protocolul de colaborare între asociațiile noastre scriitoricești.
Prezenți și dl Alexandru Mărgăritescu, ambasadorul României în Turcia,
simpaticul ieșean Valeriu Veliman, turcolog de înaltă probă, funcționar sus-pus
la ambasadă, dl Andrei Liviu, consilier la ambasadă.
Cu
o zi înainte, fusesem primiți cu bunăvoință și generozitate la Ambasada României.
Discuție dezinvoltă, whisky excelent. Oameni dintr-o bucată. Dlui Vasile, unul
din șoferii ambasadei, polițiștii turci îi arată simpatie și-l cruță,
absolvindu-l de anumite sancționări posibile. În 2 luni, șoferul a deprins
binișor limba turcă. Polițiștii îl poreclesc „Gorbaciov”, pentru o pată pe care
o are pe frunte și amintind de cea a fostului lider al URSS. Însă colegii de la
ambasadă îi zic „Jidanul”! Eu îl consolez, spunându-i că nici pe departe
colegii nu pot să aibă dreptate, deoarece organele române de resort știu ele pe
cine trimit în țări străine, la ambasade. Dl Vasile se bucură mult de acest
elogiu implicit, cu argumentul formulat de mine replicându-le lui Veliman și
Liviu.
Turcia
e foarte preocupată de problema azero-armenească. Nahicevanul. Vizităm muzeul
lui Atatürk.
Pe standul cu imagini de la vizitele înalților oaspeți se află poze cu fostul
președinte al Azerbaidjanului, Mutalibov, care în acele zile fusese pus pe fugă
de Frontul Popular Azer.
Mausoleul
– uriaș, de o grandoare orientală. Pe aleea principală – 12 perechi de lei, ca
ecou al tradițiilor hitite; hitiții – populație ce a trăit, cam cu 4-5 mii î.
e. n., pe locurile pe care au venit mai apoi turcii.
Nespus
de bogat Muzeul de Arheologie din Ankara. Substraturi ale civilizației hitite,
celei din Urartu și celei bizantine. Sute de mii de exponate de diverse spețe.
Cărți pe tăblițe de argilă, statui, simboluri, monede – milioane, de oricare
gen! – fragmente din palatele suveranilor de acum mii de ani… Imposibil de
descris… Ai putea sta acolo luni la rând.
Rețin
că arta și cultura turcă de peste veacuri n-au prea apelat la bogatele tradiții
ale civilizațiilor care s-au perindat aici până în sec. XIV al erei noastre.
Dar frumosul simbol hitit al celor trei cerbi a fost edificat ca monument de
proporții într-un sector din Ankara.
Prin
restricțiile sale, vede-se, Coranul a cam anchilozat inițiativele artiștilor
turci. Oricum, conservatorismul, tradiționalismul otoman e încă în deplină
putere, făcând, oarecum, coaliție conciliantă cu schematismul civilizației
occidentale. Simplificat, anchilozat, fără emoție și afectivități.
În
Ankara – foarte puține librării. Ni se spune că în Turcia se citește extrem de
puțin. Circa jumătate din populație este analfabetă. (Doar constat, nu critic,
nu trag concluzii… ideologizante.)
Teatrul
dramatic din Istanbul – unul de elită – e în turneu de 3 zile la Ankara. Ni se oferă șansa de a
viziona ultimul spectacol, după o piesă a lui Azis Nesin, pe care eu am
tradus-o astfel: „Nici printre morți, nici printre vii nu este cel care
trăiește”. Ne-a plăcut spectacolul căruia, aproape fără contribuția translatorului,
i-am înțeles mesajul.
Din
Ankara, trebuia să mergem în orașul Konya, însă, din motive necunoscute nouă,
programul suferă modificări. Cică, pe 19 mai e ziua națională a tineretului și
sportului, zi de bairam, și la
Konya am nimeri la… uși închise.
Plecăm
spre Istanbul. 427 de kilometri.
Din istorisirile cu peripețiile noastre din acea călătorie
nu ar putea lipsi o nuveletă, pe care aș putea-o intitula: „Despre refuzul lui
Ion Creangă de a rămânea în Turcia”? Voi reveni la ea, pentru că înaintea
bunicului Creangă fusese întâmplarea cu Măria Sa Ștefan cel Mare. Eram la
muzeul Topkapî din Istanbul, unde ne pomeniră, împreună cu Mihai Cimpoi, în
fața vitrinei în care ni se arăta sabia lui Ștefan cel Mare. Arma aia, la vreun
metru lungime, ni se păru destul de oarecare, cu lama ce mai că prinse a prinde pete de rugină... Ne
gândeam noi că, pe lângă celelalte săbii, paloșe, pe care le văzusem, cu
mânerele bătute în diamante, încrustate în aur... a noastră... Ei bine,
redresarea veni neamânat, grație ingeniozității ghide(se)i-turcoaice care,
observându-ne scăderea de tonus, constată, ca printre altele: „Însă aceasta era
o sabie... de lucru... De toate zilele...” Sigur, mențiunea ne reconfortă
considerabil.
