O PROBLEMĂ CA ȘI... CASATĂ

 

Chiar dacă, în zilele noastre, mulți autori de versuri (mult mai puțini din ei – și de poezie) nu mai pun niciun semn de punctuație, unii renunțând până și la punctul din final de fraze sau de text integral, situația „în domeniu” nu e nici pe departe clară, discuțiile rămânând neîncheiate și, din vreme în vreme, reluate, continuate. Dacă în 1912 Guillaume Apollinaire „anulase” aproape completamente semnele de punctuație dintr-o carte a sa, peste 54 de ani, în 1966, un concetățean de-al său, celebru și el, Hervé Bazin, considera că semnele de punctuație utilizate de gramatica franceză sunt insuficiente, propunând unele noi, printre care semnele ironiei, dragostei, convingerii, semnul de autoritate, de îndoială, de certitudine... Iată cum arată ele:

Dar să revenim la revoluționarul gramatician, genialul poet Guillaume Apollinaire care, în vara anului 1912, se află în stadiul organi­zării/regizării unui nou volum de poeme, căruia, inițial, îi spune Eau de vie (Rachiu),  dar, în fine, îl botează „Alcooluri”. Deci, pe atunci, ajungând la tipografie, autorul modifică, parcă, tonalitățile prozodiei sale, căreia îi dădu o corectură de cotitură (!), reținută de memoria poeziei dintotdeauna dintr-un motiv cu totul special: luând șpalturile din redacția Mercure de France, unde era preconizată apariția volumului, Apollinaire pur și simplu își... văduvește versurile de semnele de punctuație, pe care le exclude cu desăvârșire, cerându-le editorilor să-i respecte dorința. N-a fost deloc ușor: după lungi și înflăcărate discuții, cei din redacție au cedat cu greu.

UN FOST VECIN - IMPORTANT POET FRANCEZ: ALAIN BOSQUET

 

UN FOST VECIN - IMPORTANT POET FRANCEZ 

Din poezia lumii 

Alain BOSQUET

(1919 – 1998) 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut la Odessa. Numele civil – Anatole Bisk. Familia a emigrat în Belgia, unde viitorul poet face studii la Universitatea Liberă din Bruxelles, apoi la Sorbona. Mobilizat în anul 1940, trece, succesiv, prin armatele belgiană, americană și franceză. E printre redactorii ziarului „Vocea Franței”, la New York, editat de comandamentul generalului Charles de Gaulle. În 1944, împreună cu americanii, debarcă în Normandia. În perioada 1958-1960 este profesor de literatură franceză în SUA și de literatură americană la Lyon. Fiind un scriitor prolific, publică volumele „Limbă moartă”, „Confesiunea mexicană”, „O mamă rusoaică”, „Copilul care ai fost”, „Nici război, nici pace”, „Sărbătoarea crâncenă”, „Meseria de prizonier” și trei romane apărute în volumul „Singurătăți”. În 1980 este naturalizat francez. Devine membru al Academiei regale de limbă și literatură din Belgia (1986). Din bibliografia sa poetică reținem: Imagini impardonabile (1942), Viață clandestină (1945), Memoria planetei mele (1948), O rază uitată (1955), Notițe pentru dragoste (1972), Căpitanul absurdului (1991), Eu nu sunt un poet de apă dulce (1996).
 
Chirurgie
 
Acum e timpul intervenției chirurgicale.

Între vezica biliară și plămânii mei,
Am constatat o creștere:
după un somn lung,
știu că sufletul meu a început să crească.
Aș fi recunoscător
de nu mi-l vor amputa.
Iar dumneata îmi spui:
„Inima ți-e prea mare;
în orice moment riscă să se desfacă.
Îi vom reduce volumul”.
Deși sunt profan în domeniu,
am propria părere:
acesta e cel mai bun poem al meu pe care-l umflu,
ezitant, suferind, necruțător.
Deci fii drăguț, nu-l atinge.
Chiar dacă a venit timpul autopsiilor.
 
 
Suflet închis
 
Mângâiere după mângâiere,
frunziș după frunziș,
ce a rămas?
Un râu fricos.
O vară amputată.
Ce ar trebui exprimat?
Un oraș, ai zice vagabond.
Un drum, ai zice ca și dispărut.
Am îndrăzni să concluzionăm?
Realitatea foarte opacă.
Copilul prea mic ca să iubească.
Ce rezon nerezonabil?
Trăim din aceste fragmente.
Respirăm rugină.
Buze aici, buze dincolo.
Suflet întredeschis, suflet închis.
 
 
Apostrof
 
Și viața interioară a muștei,
îți imaginezi, îți imaginezi?
Și suferința de silex,
o cunoști, o cunoști?
Și remușcările cascadei,
te emoționează, te emoționează?
Și visele sângeroase ale rouăi,
ce crezi tu, ce crezi?
Și jurămintele râului,
le vei respecta, le vei respecta?
Și îndoiala, acolo sus, pe culme,
pe care o confunzi cu zăpada,
ai vrea să o combați, să o combați?
Și azurul care își pregătește sinuciderea,
îl vei ajuta, îl vei ajuta?
Nefericirea ta e atât de insignifiantă
pe lângă nenorocirile lor!
 
 
Avertizare
 
Cel ce va tăia cedrul va fi spânzurat de cedru.
Cine va jumuli lebăda va ajunge hrana uliului.
Cine bea apa o va sfârși în mare.
Cine va numi urât azurul cerul îl va zdrobi.
Cine va spune un singur cuvânt va fi preschimbat în cuvânt.
Fii atent la piatră, lalea, muzică, ele te-au ursit.
 

ESEURI LACONICE

 

Leo BUTNARU
 
                                                    Yes-Euri, yes-metafore
 
 
Necazuri cu fericirea
 
    Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.                           
    În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
 
Naveta amânărilor
 
    Trebuie să recunosc că noi, eu și cu alter ego, precum orice altă fire dedublată, uneori suntem cam lăsători unul pe seama celuilalt, eu amânând de pe azi pe mâine, alter ego amânând de pe mâine pe azi.
Alteori chiar încercăm senzația că nu am fi doi, ci trei în unul singur, cel de-al treilea amânând de pe ieri pe mâine, încât se ițește logica senzație că, de fapt, noi am putea fi chiar patru în unul singur, cel de-al patrulea amânând de pe mâine pe ieri.
    Ar mai exista și combinația amânării de pe ieri pe azi, deci și cea inversă – de pe azi pe ieri, încât vă dați seama că mai e nevoie de alți doi alter ego, adunați cu ceilalți patru și sălășluind-amânând în unul singur.
    Așadar, acesta ar fi un mod de navetă a diverselor moduri (sau... șmecherii?) de-a amâna, pentru a stimula – paradoxal! – intensitatea existenței insului răspândit în sine ca o mulțime și tot a-mânând… – ba nu, mânând, mânând! Mânându-se înfiorat, înfrigurat pe sine-multiplul de pe azi pe mâine, de pe mâine pe azi, de pe ieri pe mâine, de pe mâine pe ieri, de pe ieri pe azi, de pe azi pe ieri ca o permanentă accelerație de situații, de împrejurări ce împrejmuiesc, larg, sinele său, mulțimea sa din unul singur. Cu popularea și populația de sine.
Iar când de aici încolo se poate ajunge la popularitatea de sine în sine, intervine Marele Eu Universal, care anulează toate pluralitățile, înglobându-le în Unicul Sine, astfel că tu, el, noi, voi, ei devenim substanță pentru acest Mare Eu Cosmic, parte insignifiantă, s-ar părea, dar intens gânditoare, cât o vâltoare cu miliarde de trestii, însă transcendentă (în caz contrar omenirea ar fi răpusă de marele plictis, de anemia lehametei generalizate).
 
 
A viețui
 
    De cele mai multe ori, diminețile mi-e bine pe suflet, mi-e luminos în mine și sunt – simt cu certitudine – un umanist aproape desăvârșit.
    Seara, deja modificat de întâmplări de peste zi, simt că a rămas destul de puțin din umanismul meu auroral, de unde și posibile vise urâte ce mi se pot întâmpla, din care mai totdeauna mă trezesc cu bucuria că, iată, curând e dimineață și-mi va fi bine pe suflet, va fi luminos în firea mea și eu voi simți cu certitudine că sunt un umanist aproape desăvârșit… Chiar dacă – asta e! – mai este și el încercat de unele puseuri de trândăvie. Așa, ca o spuză de fericire fără motiv. (Am vrut să zic: motivul fiind de fapt pur și simplu faptul de a viețui.) Un fel de stare de parcă stai tu așa, fără griji, în eternitate, în infinit, ca și cum așteptând să(-ți) vină oarece de la sine…
    Poate că chiar această spuză de fericire… de a viețui...
 

Eseu de Ziua Limbii Române Lectură - Limona Rusu, regie ...

TREI VĂDUVE RĂTĂCIND PRIN LUME...

 CHESTIONAR „STEAUA”

Trei văduve cernite: Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea... 

 

Căderea închisorii Bastilia, la 14 iulie 1789, a rămas în istorie nu doar ca începutul Revoluției Franceze, ci și ca moment inaugural al afirmării valorilor care au circumscris modernitatea culturală și socială a Europei. Libertate, egalitate, fraternitate sunt de atunci principii care circumscriu idealurile Europei democrate.

Mai sunt actuale idealurile respective?

Există vreo contradicție între cele trei componente ideale formulate de Revoluția Franceză – Libertate. Egalitate. Fraternitate – sau nu?

 Leo BUTNARU

– Aceste năzuințe sublime de pe Pământ, poate că cele mai înalte, până la tronul dumnezeiesc, vor fi mereu actuale, însă, din păcate, niciodată atinse, cum s-a întâmplat inclusiv în respectiva revoluție franceză care, în loc să împlinească Marele Ideal, a capotat într-o Îngrozitoare Teroare.
...Și totuși, neogoita, înflăcărata, mereu trădata triadă Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea reprezintă, de fapt, prin ea însăși, perpetuumul mobile al tuturor îndemnurilor supreme ale umanității. Ea poate fi reluată la infinit, cu mai multă sau mai puțină pasiune, cu mai multă sau mai puțină speranță, pentru că Libertate, Egalitate, Fraternitate nu se vor curma ca necesitate care, însă, în vecii vecilor nu va rămâne decât lozincă, virgina virginelor dintre slogane, fata bătrână etern nedeflorată din faimoasa ei înflorare / înflorire – Libertate, Egalitate, Fraternitate, și celelalte...
    În toate ale Cerului și Pământului sunt infinite diversitățile. Iar diversitatea, mai mult sau mai puțin, înseamnă inegalitate, înseamnă altfel. Diferența pune în gardă experiența tocmai ca imposibilitate a coincidenței, adică a egalității. Fie și la modul nobil, particularitatea, diferența, originalitatea presupun disproporția, sau – altfel de proporții, configurații, esențe. Mai mult sau mai puțin. De unde pornesc celelalte... – suspiciunea, nemulțumirea, comparația (în detrimentul etc.), inflația de încredere, idiosincraziile, degradarea relațiilor dintre oameni, în societate...
În ce privește contradicțiile, ele nu că sunt posibile, ci chiar inerente, precum constatăm și în democrație ca, deocamdată, cea mai suportabilă situație socială, pe care, în lipsa – se spune – uneia mai bune, omul și-o ia de exemplu. (Provizoriu?...) Iar democrația e de neconceput fără libertate. Numai că, parcă în principiile de subsol ale trio-dezideratului, se dovedește că, unde e libertate în toată... libertatea sa, nu poate fi și egalitate. Iar unde e, concomitent, libertate și inegalitate – nu poate fi fraternitate. Iar unde nu e fraternitate, nu poate fi egalitate etc. etc. – din toate astea, și altele, reieșind că democrația se mulțumește cu mult mai puțin decât se preface lumea că ar crede – democrației îi este suficientă doar libertatea…
    Însă, de fapt, e un cerc vicios. Precum s-a văzut / se vede în urma altor revoluții de după cea franceză; un cerc fără ieșire spre mai bine, spre echitabil, spre mai aproape de ce ar trebui să însemne fraternitatea. Această tripletă de noțiuni ca aspirație la echitatea socială generală sui generis pare să alcătuiască o ecuație de nerezolvat, ce poate fi asemănată, pe cât de poetic, pe atât de filosofic, cu un perpetuum mobile al spiritului, existenței umane, cu toată noblețea visului, aspirațiilor, idealității jinduite; un perpetuum care, ca și perpetuum mobile „clasic”, fizic, să zic, ce nu poate fi „construit”, ca să se ajungă la o mișcare ciclică permanentă, fără o sursă „externă” de energie. Pentru că astfel s-ar încălca (ceea ce în vecii vecilor nu va fi permis!) legile fizice / cosmice de conservare inerente, sau încălcând ireversibilitatea fenomenelor din natură, ireversibilitate de asemenea... clasică, acceptată, constatată ca iminentă. Însă în cazul Libertății–Egalității–Fraternității, odată ce sunt imposibile (cel puțin în democrație ca cea mai cea etc.), ce se încalcă? Pentru că s-ar încălca, totuși, ceva, tocmai la acest CEVA umanitatea meditând de la Revoluția franceză încoace, dar de fapt – de când e lumea conștientă pe Pământ; meditând filosofii, clericii, politicienii, sociologii, săracii, poeții etc., etc., fără să se ajungă la vreun liman. Sau, poate, ajungând, în chip teoretic, însă, din păcate, nicidecum practic (ajungându-se); în practica socio-umană. Nicidecum și niciodată, ca un negru Nevermore al vieții sociale pe Pământ...
    Numai că, în chip ideal (aspirație spre acesta), lumea se tot gândește la Libertate, Egalitate, Fraternitate!, iar când le rostește numele, se creează impresia că totdeauna, parcă, ar fi două cuvinte în plus, odată ce una / unul din ele le presupune obligator pe celelalte două. Numai că... Precum am spus mai sus...
    În fine, reiese că Libertatea, Egalitate, Fraternitate ar semăna cu trei văduve cernite, biete cerșetoare ce rătăcesc din s(t)ate în s(t)ate; ele – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea...  imposibil(e) de a exista și a face bine împreună...

 

O cronică: DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 

 

Valeria Manta Tăicuțu

 

DE LA „POEZIA CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”

 

 

    Inspirația/muza e „un foșnet/ ca un zbor de buburuză”, ea vine din inefabil pentru a curma orice coșmar postimperialist cu tunuri, tancuri, lătrături de kalașnikov și voci – încă nestinse sub pământ – de dictatori care-au însângerat istoria; așa că, după cum zice Leo Butnaru, „Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/ fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i divine – prin/ culoarul de sârmă ghimpată” („Santinela, Muza și Ahmatova”). În imaginar se (re)construiește un postimperialism/ o post-istorie care repetă, la alte cote, desigur, erorile din real, mutația, lirică în fond, căpătând adesea virulență de pamflet: „Metropola aceasta (sau poate în genere toate metropolele)/ este ca fabula Frunzele și rădăcina/ (lor borțoasă de alte cuvinte); rădăcina unora dintre care/ străbate până și bolțile metropolitanului/ creând iluzia sonoră că și în subpământ s-ar răspândi/ demagogia lirică a foșnetului de frunzare/ și muțenia cu țărâna în gura lor,/ a rădăcinilor.// Metropola cu aglomerări de mahări ce își spun,/ neavând altceva ce face: <<Dom`le,/ dacă oricum în post-istoria asta nu se mai întâmplă evenimente,/ haideți să le înscenăm cumva/ să mai punem la cale vreo potlogărie, vreo inepție…>> – / zice vreunul din imprevizibila Rusie” („De la cucută – la coca-cola”). Din „această metropolă peste care deja/ se înalță cronometrul lunii pătat de sângele lui Abel/ și al fiului lui Ivan cel Groaznic”, poetul evadează în istoria profundă, chiar dacă „E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit,/ Pietre-n pietre și-n oameni izgoniți de pe vetre […]/ căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele/ Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,/ iar omul tot mai vrea să creadă că, posibil,  doar pietrele/ ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit” („Între pietre”), pentru a găsi acolo motivația, „lumina porților ce ard” și luminează drumul de la „poezia cicatricelor” la „ars amandi”.

    Cele trei cicluri în care este structurat volumul sugerează săvârșirea unui drum inițiatic, prin care poetul își limpezește și își conștientizează imaginea de sine. E o călătorie din ospiciul unei hulite ere, „spre alegorie/ spre mitologie”, spre descoperirea valorii terapeutice a scrisului: „…A! mă întrebați,/ dar cum e cu poezia după destrămarea/ pe-alocuri sângeroasă/ a imperiului răutăților?// Cum să vă spun?.../ Să zicem suportabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor” („După destrămarea imperiului”). Pentru cititorii mai puțin informați, Leo Butnaru este un scriitor din Republica Moldova, traducător exemplar al marii poezii ruse și nu numai, dar și om de cultură legat de spațiul poetic românesc, de unde și repetatele trimiteri livrești la Arghezi, Ilarie Voronca, Lucian Blaga, Urmuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ion Creangă ș.a., legăturile de suflet și de sânge cu acest spațiu frânt/ fărâmițat justificând trecerea, în volum, de la invectivă/ pamflet/ ton vituperant la lirism, la câte unul din „poemele naive”: „Ce dumnezeiește era!/ Ca în amintirile lui Ion Creangă./ Și eu, boțul de humă, mă gândeam/ că chiar Maicii Domnului i-ar fi plăcut/ să trăiască în satul copilăriei mele/ în Negurenii de pe apa Răutului/ în care mama mea/ neamul nostru viețuia/ împreună cu limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/ care nu avea piedică/ în predică/ chiar de se tăinuia înfrigurată/ de urgia sovietică” („Unul din poemele naive”). Abandonarea satului pentru descoperirea unei lumi în care nimic nu este ce pare a fi aduce o profundă notă de lirism textelor poetice din care se compune cel de-al doilea ciclu al volumului, în care este decelabil, în plus, fiorul metafizic/ percepția filosofică asupra sensului existenței: „Adolescență./ Prima iubire./ Îndoieli/ confuzii aproape romantice/ poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,/ la examene, în studenție)/ în amestec cu ceva fericire// Dar vorba veche:/ timpul le vindecă pe toate/ timpul ce trece… – / o confirmă subsemnatul/ invalid al dragostei fierbinți/ de pe timpul războiului rece…” („Din secolul XX, anii `70”).

    Istoria personală este pusă în relație cu istoria unui conglomerat de popoare, prăbușit după legi cu explicație socială, psihologică și politică: „Prin urmare/ cu firava mea minte de muritor zic/ că ar fi indicat/ că ar fi potrivit/ ca înaintea tuturor/ și înainte de păturile sociale toate/ să reînvie orchestrele de fanfară cu/ suflete suflătoare și alămuri nichelate/ adică lumea să reînvie precum a murit – cu muzică/ de data aceasta/ bineînțeles/ cu hora reînvierii/ și reunirii – de o veselie cumplită/ și un entuziasm poate că ușor nepotrivit/ în imensitatea cosmică precum/ într-o nemărginită curte de țară/ zisă simplu: în bătătură/ afară” („Cu muzică”).

    În volumul nou apărut al lui Leo Butnaru, importantă este condiția umană în raport cu timpul istoric și astral. Nu evenimentele în sine – unele sălbatice, provocate de dictatori care și-au pierdut orice fărâmă de luciditate, altele, simple rezultate ale slăbiciunii morale a indivizilor care aleg supunerea – amplifică impactul emoțional, ci modul în care ele se reflectă în conștiința poetică și devin combustibil pentru scrisul autentic: „Am privit în țărână, văzând un chip de Neanderthal/ am privit la nori și alte chipuri de pre-oameni am văzut/ o galerie a trecerii prin cosmos a însuși cosmosului real/sau nu, în care unii din noi apărură, alții însă nu s-au născut.// Astfel, neștiutori, de la un capăt la alt capăt de nu se știe ce/ filosofăm înfrigurați despre taine eterne, enigme, mistere/ suportați în cutezanțe de însuși Magnum Mysterium, dar/ umiliți prin vămi, pe la ghișee absurde, stupide ministere” („Acoladă”).

_____________________

*Leo Butnaru: „Postimperiale sau poezia cicatricelor”, Ed. Limes 2021

Leviathan, Nr. 3 / 2021

ALEKSANDR BLOK - POEME

 

Traducere: Leo BUTNARU

 

*   *   *
 
E groaznic frigul înserării
Și-a vântului tăioasă-alarmă,
Inexistenții pași, puzderii,
În lung de drumuri se destramă.
 
Al zorilor contur de sânge
Ca de durere-o amintire
E semnul cert că dur ne strânge
Prea strâmtul cerc fără ieșire.
 
VII.1902
 
 
Înger de pază
 
Înger de pază, te iubesc în neagra tină
Ce mă prinde-acum, și-o să mai vină.
 
Pentru că mi-ai fost lumina mireasă,
Pentru că îmi știi enigma sperioasă.
 
Pentru că ne leagă taină, noapte adâncă,
Pentru că îmi ești iubită, soră și fiică.
 
Pentru-a mele lanțuri și jurământul tău,
Pentru-al căsniciei blestem sfânt și greu.
 
Pentru că tu iubești ce drag mi-i și iubesc,
Pentru că pe robi și pe săraci îi jelesc.
 
Pentru că nu știm în trai a ne înțelege,
Pentru că vreau să omor, dar nu-mi merge –
 
Să mă răzbun pe lași, pe cei fără Dumnezeu
Ce crud m-au umilit cu-ntreg poporul meu!
 
Cei care au pus oameni vrednici în cătușă
Și mi-au tot zis în loc de foc – cenușă.
 
Cei ce vor pe bani să-mi ia ziua de mâine,
Gândind a mă plăti pentru sluj de câine...
 
Și pentru că sunt slab și gata să afirm
Că robi mi-au fost străbunii duși în țintirim
 
Și că sufletul demult mi l-a ucis otrava
Și că n-o să iau în mâini cuțitul, arma...
 
Oh, cum te iubesc, iar pentru cazna mea,
Pentru amara soartă și credință a ta
 
Ce-a fost în focuri ars și dat cu plumb topit
În veci de veci o să rămână neclintit.
 
Cu tine priveam adesea zarea sinilie,
Cu tine azi privesc în beznă și-n pustie
 
Și e cu două sensuri soarta ce mi-i dată:
Parcă-am fi și liberi, dar și robi odată!
 
Deci, fii dârz. Și spune! Rămâi! Pleacă din drum!
Ce ne-așteaptă mâine – lumină, ceață, scrum?
 
Ne strigă cineva? Sau plânge mut? Și noi
Încotro ne ducem? Oriunde, dar în doi!
 
Ne-așteaptă reînviere? Moarte? Rece sloi?
 
17.VIII.1906