O UȘĂ, O FEREASTRĂ...

 Leo   Butnaru                                                                                                                                                      Yes-Eu

 

Raft de bibliotecă

 

          Tot mai prăfuit izvorul înțelepciunii: cartea. Dar, în continuare, nesecat și, ca totdeauna, – adânc. Aceasta însemnând că toate cărțile cu un conținut adânc sunt cărți cu un conținut înalt. Din atare considerent o carte citită nu e ca un acumulator descărcat, ca un secret ce și-a pierdut forța.

 Dintr-o carte citită, din mai multe cărți citite înveți multe. Inclusiv să te dezveți de multe. Cărțile te fac să ajungi a înțelege că lectura lor nu doar te instruiește, implicit, să vorbești frumos, ci, eventual, te învață să înveți să mai și taci. Pentru că apar destule cazuri, în care e nevoie de așa ceva.

        Cititul cărților te ajută să potolești fiara din tine. Iar de ții chiar să o ucizi, înainte de asta vezi și tu, interesează-te, dacă fiara din om e sau nu e introdusă în Cartea Roșie.

        Se știe, cartea verde e un bestseller sadea! E bestseller și Cartea roșie, însă ce trist bestseller... Pe raft, alături de ea, ca o condică de reclamații – cartea destinului uman. Aceste două așezate, în troiță, alături de Biblie – Cartea cărților, adică a decepțiilor.

        Iar raftul continuă cu tomuri mai mari, mai mici, că niște cărți născute din alte cărți. Deoarece cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate... Și din paternitate, bineînțeles.

 

O ușă, o fereastră

 

        Nimeni nu a confirmat că chiar așa ar fi, însă e de presupus că, în fatalul pre-letalul moment, când omul se dedublează definitiv, trupul afundându-i-se în jos (legea gravitației), iar sufletul urcându-i-se la ceruri, atunci, la definitivele răscruci omului i se pare că, în viața cât îi fusese dată, i-au fost, totuși, date mai puțin cu o ușă, cu o fereastră, care ca și cum i-ar fi aparținut de drept, dar, nu se știe din ce motive, i-au fost sustrase...

        Eu unul ce aș putea spune, ca anticipare, la acea de-a dreptul neplăcută situație cu ușa și cu fereastra (în) minus? – Doar că orișice cosmică pulsație, orișice sunet în lume, fiecare respirație a cerurilor totdeauna le-am perceput ca delicate, prevenitoare bătăi în fereastra, în ușa mea și niciodată nu am fost dezamăgit, când am deschis ușa, fereastra, astfel că de la sine înțeles aș suferi mult, când va fi să-mi zic că, de fapt și pe drept, era cazul să mi se mai dea o ușă și o fereastră.

UN IMPORTANT POET BRAZILIAN

 

Din poezia lumii

Lêdo IVO (1924 – 2012)

Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Marele cântec

Nu mai am cântece de dragoste.
Am aruncat totul pe fereastră.
Sunt doar în compania limbajului
și lumea devine clară.

De la mare am reținut cel mai bun val
ce e mai puțin mobil decât dragostea.
Iar din viață am păstrat durerea
tuturor suferinzilor.

Sunt omul care-a pierdut totul
însă a creat realitatea,
focul de imagini, depozitul
lucrurilor ce nu explodează niciodată.

Vreau esențialul a toate:
apeductul oricărui oraș,
autostrada de pe litoral,
reîntoarcerea unui cuvânt.

Departe de ceruri, chiar de cele joase,
cam la marginile pământului,
unde mă aflu. Cântecul meu
se confruntă cu iarna, asta-i realitatea.

Inima mea bate pentru voi ritmul
celui mai mare cântec de dragoste.
Bate pentru toată omenirea,
nu sunt cu totul singur.

Acum pot comunica, știind
că lumea e foarte mare.
Cuvintele mă iau mână, însoțindu-mă
prin geografii absolute.


Noapte de duminică

Petrecerea s-a terminat.
Rămâne, în tăcere,
freamătul pădurii.


Lac locuit

În apa tremurândă
se înfioară palida
anemonă.

DESPRE RECEPTAREA LUI PROUST

 

 

Leo BUTNARU

 

        Într-o recenzia din „România literară” (nr. 43, 2022) la antologia „Proust-Monde (Quand les écrivains étrangers lisent Proust)” se spune că „Osip Mandelștam era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.

         Nimic mai neadevărat – și despre admirat, și despre stimulat. Este umflat/exagerat/reinterpretat cu un entuziasm nemotivat un simplu episod dintr-un articol oarecare al lui Osip Mandelștam, „Evantaiul ducesei”, publicat în ziarul „Киевский пролетарий” („Proletarul kievean”, 25.01.1929), în care poetul, referindu-se la unele opuri de pseudocritică literară, le compară cu modul de a fi, de a se comporta al unei eroine din opera lui Proust, ducesă infatuată, arogantă.

        Mandelștam începe articolul astfel: „Marcel Proust povestește cum asculta muzică o ducesă. Ducesa era foarte mândră de situația ei, că ar avea, chipurile, un sânge de o albăstrime de neimaginat, de Bourbon, de Brabant sau de ceva și mai înalt. Oarecum întâmplător, ea nimeri la o soarea (în rusește – раум; în engleză Routh) la o mai modestă rudă, vicontesă scăpătată, ce avea oarecare cusur în herb. Cu toate astea, concertul a fost destul de reușit. Doamnele ascultau Chopin, clătinându-și în ritmul muzicii coafurile și evantaiele. În fața ducesei apăru dilema: să bată cu evantaiul în tactul muzicii, cum o făceau vecinele sale, sau nu, pentru ca nu cumva să pară o apreciere prea evidentă din partea ei pentru muzicanți. În fine, ființa albastră ieși excelent din situație: își puse în mișcare flecuștețul din carapace de țestoasă, însă mânuindu-l nu în ritmul muzicii interpretate, ci alandala – întru independență.

Din păcate, în anumite cazuri, critica noastă amintește de respectiva ducesă: e arogantă, afișat grijulie ca și cum”.

        În întreaga operă a lui Osip Mandelștam, destul de vastă, aceasta e unica referință la Proust și nicidecum nu lasă loc pentru hiperbolizări de genul că „era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”. 

Dar de unde, din ce să fi pornit chestia cu stimularea memoriei și întoarcerile în timp? Posibil, cineva dintre francezi, care au oarecare contribuție la împlinirea antologiei „Proust – Lumea”, ar fi citit eseul lui A.D. Mihailov „Русская судьба Марселя Пруста” (Destinul rusesc al lui Marcel Proust), publicat în volumul de exegeză „Marcel Proust în literatura rusă”, apărut în 2000 la Moscova (ed. Rudomino). E la pagina 255, cu următoarea concluzie a lui Mihailov: „Astfel,  chipul din proza proustiană devine pivotul articolului lui Mandelștam care, de altfel, a repovestit, cu mici inexactități, o scenă din volumul În partea dinspre Swann. Fără îndoială, episodul a fost reprodus din memorie, însă aceasta era memoria nu despre o carte franțuzească, citită cândva, ci despre o carte citită nu prea demult, în grabă, – dar rusească. Era una din primele traduceri din Proust la noi”. Deci, A. D. Mihailov trimite spre o memorie cu inexactități și nu spre motivul de a constata că, în baza operei proustiene, Mandelștam, prin autosugestie și exerciții de psihologie conștient asumate, „își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.

CRĂCIUNUL. CHESTIONAR „RĂSUNETUL CULTURAL”

 

        Şi scriitorii se pregătesc de sărbătoare. Nu ne credeţi? Citiţi numărul de gală al
Răsunetului cultural.
        Ne alăturăm şi noi cetelor de colindători ce poposesc în casele dumneavoastră, când focul arde în vatră în noaptea de Crăciun, cu urările noastre de Sărbători fericite.
        “De ieşi gazdă până-n prag/ Că te colindăm cu drag/ Şi iară te băgă-n casă/ Ş-aprinde lumina-n masă/ Că-ţi intră Hristos în casă/ C-un mănunchi de busuioc/ Sã aibă Crăciunul scriitorilor gazda noroc/ Tăt mergând şi stând pe loc/ C-un mănunchi de nintă creaţă/ Să aibă gazda viaţă/ Tăt margând şi stând pe laiţă”.
        Cum arată Crăciunul dumneavoastră? Ce ne spuneţi despre colindele copilăriei?
Care era colinda preferată? La cine mergeaţi la colindat? Cu ce eraţi răsplătiţi? Cât din colindul străbun mai păstrează, azi, românii? Ne răspund scriitorii. 

Sărbători cu pace și bucurii! La mulți ani!

DIN POEMELE AVANGARDEI

 

INTERVIU PE AXA BELGRAD - CHIȘINĂU - ARAD

 

COȘUL COMPUTERULUI

 

1

...coșul computerului nu e partea secundară a ciberneticii ce nu trezește, să zicem, respectul, dar barem ațâță interesul pentru că – vă dați seama – ce diferență de aproape grad /nobiliar – plebeu/ există între fostul coș de gunoi, pe care îl țineați sub birou, pe când mai țăcăneați până la țicnire la mașina de scris, și coșul fără specificare (de gunoi), încorporat adecvat în structura computerului și cyberspațiului, încât la ministerul apărării al USA hackerii ruși sau chinezi nu încearcă să pătrundă în fișierele cu sigla „strict secret”, cât în coșurile computerului-mareșal și subalternelor sale din statul major, pentru că spărgătorii de rețele electronice știu prea bine, precum spionii clasicității, că ceea ce e aruncat la coș poate fi de o mai mare utilitate decât ceea ce e păstrat sub sigla „stric secret”. Astfel că și noi, dragă cititor de/pe display, vom cerceta într-un neobișnuit coș-trach – cel al literaturii, în special al poeziei din cyberspațiu ajunsă aici, bineînțeles, din circumvoluțiile creierului (rețineți: rădăcina, poate și... rătăcirea noțiunii circ) și zbaterea de inimă și de tâmple a autorului exigent cu sine, exigent cu alții, exigent cu tine, adică, mărite cititor căruia – presupune scriptorul – nu ți-ar fi neinteresant să vezi cum se reciclează metaforele (aruncate la coș), bacante încovrigându-se-n jurul barelor de bar, unde varbar cânyă demeia (de, erori de tastatură...) ceea, iar intelectualul decăzut până la – aproape – subcondiția de boschetar propovăduiește ceva bolborosit despre sufletul omului ca infinit limitat și paradoxal precum însuși omul asemănător lui Dumnezeu sau doar lui Ulise, sau regretatului prieten Ulici asemănător eroul, care cât pe ce să ardă în carbidul împroșcat de monstrul Caribda urlător și mitologic, de altfel ca și clonțul ăla eliberator de ficat omenesc (eliberator în sensul de – lichidator, terminator antic, cum ar veni); Ulise cel aruncat de naufragii pe nisipiștile plajelor antice – ce curate mai erau pe atunci! Nu ca azi, când, după plecarea turiștilor, toamna, marea frământă la țărm nisipuri în amestec cu resturi de vicii încâlcite prin etern destrămații prapuri ai algelor, prin uruiocul lor kaki, pe când deja la Neptun sus, pe culmea țărmului, în vreo grădină străjuită de sigla „proprietate privată”, prin ramii brumați se desfășoară în absolută singurătate involuntara ceremonie a gutuilor – în special spre Vila Stancu a scriitorilor acel ritual al cezurilor de galbe-auriu, pe când dinspre mare peste stabilopozi se abate ceața nălucie-vălătucie (aici chiar este indicat să recurgem la oarece procedee ale avangardiștilor de acum o sută și ceva de ani) ca o derută de-a surda, de-a uda cu paparuda suduită de pescăruși, în timp ce șoferii înjură gropile comune din asfaltul public al zonei zise de odihnă dar, de fapt, de zbucium, de discoteci, de amoruri galopante, astea încă din timpurile mai vechi, când plaja era de aur, pentru că era plaja junețelor noastre, când tinerii bărbați ce fost-am admiram vreo tânără plină de tact la mers, ca o simfonie – aici tactul subînțeles ca ritmul muzical dus spre orizont, spre acea porțiune de infinit care, probabil, odată ce e porțiune nu mai este infinit – aceste – posibil – metafore aruncate la coș conținând inevitabila nuanță de ironie ca din vreun poem al Ioanei Ieronim, chiar și din cele mai frumoase recitaluri de poezie pe viu sau pe... mort, dacă e să ne gândim că aici / acolo în preajma Vilei Stancu s-a înecat poetul proletcultismului, dar și al disidenței (dar și desinenței, diatezelor) Dan Deșliu. Însă un coș electronic (de – pardon – gunoi) e cel mai democrat loc din câte se poate închipui aici, găsind de toate întru literatură reciclată mai ales în postmodernismul prea puțin pretențios, ci doar supra-hiper-nițel arțăgos; poți găsi nu doar metafore ce-i treziseră autorului neîncrederea nu că în valoarea lor și posibila falsitate a vioarei dată drept a lui Stradivarius (nefiind vorba și de Ingres), ci – în mai multul pe care ar trebui să-l înglobeze – plus-valoarea ca în economia politică a capitalismului, unul dintre poeții sau prozatorii căreia a fost Karl Marx – ce sfinx și acest Marx!... Dar, în mare, în coșurile electronice, cel puțin pe durata acestei veri, – nimic nou, ca pe frontul de est, cândva, dar și astăzi...

 

2

 

...și cel estetic (frontul; ca să prelungim ideea din primul subcapitol), pentru că în contextul estetic coșul computerului mi se pare a fi însuși / însăși haos-poezia. Coșul și cocoșul care scurmă în gunoi sunt aproape înrudiți, cum aproape neamuri sunt poezia cu realitatea sau poate și realitatea cu irealitatea, inclusiv cu ex-președintele Snegur – ar fi aici / acolo în coșul (...) computerului și o – atenție – matematică tragică. Însuși universul, infinitul, eternitatea de asemenea ar putea fi ceva inimaginabil de tragic, iar la mijlocul a toate bietul om ce nu îndrăznește să conștientizeze asta, ci doar presupune timid, poate că înfricoșat, că aici, ca și pretutindeni, ar fi ca și cum vorba de bilet într-o singură direcție sau poate – de toate biletele în toate direcțiile dispersiei, neantizării; oricum primul, unicul, tot încolo duce...

 

3