UN IMPORTANT POET BRAZILIAN

 

Din poezia lumii

Lêdo IVO (1924 – 2012)

Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Marele cântec

Nu mai am cântece de dragoste.
Am aruncat totul pe fereastră.
Sunt doar în compania limbajului
și lumea devine clară.

De la mare am reținut cel mai bun val
ce e mai puțin mobil decât dragostea.
Iar din viață am păstrat durerea
tuturor suferinzilor.

Sunt omul care-a pierdut totul
însă a creat realitatea,
focul de imagini, depozitul
lucrurilor ce nu explodează niciodată.

Vreau esențialul a toate:
apeductul oricărui oraș,
autostrada de pe litoral,
reîntoarcerea unui cuvânt.

Departe de ceruri, chiar de cele joase,
cam la marginile pământului,
unde mă aflu. Cântecul meu
se confruntă cu iarna, asta-i realitatea.

Inima mea bate pentru voi ritmul
celui mai mare cântec de dragoste.
Bate pentru toată omenirea,
nu sunt cu totul singur.

Acum pot comunica, știind
că lumea e foarte mare.
Cuvintele mă iau mână, însoțindu-mă
prin geografii absolute.


Noapte de duminică

Petrecerea s-a terminat.
Rămâne, în tăcere,
freamătul pădurii.


Lac locuit

În apa tremurândă
se înfioară palida
anemonă.

Poarta

Poarta e deschisă ziua întreagă
iar pe noaptea chiar eu o voi închide.
Nu mă aștept la vreun musafir nocturn
cu excepția hoțului ce sare zidul viselor.
Noaptea e atât de tihnită încât mă face să ascult
nașterea izvoarelor în păduri.
Patul meu alb precum Calea Lactee
în noaptea neagră e scurt pentru mine.
Eu ocup întreg spațiul din lume. Mâna mea
din neatenție doboară o stea, alungă un liliac.
Bătăile inimii mele intrigă bufnițele care
în ramurile cedrilor, dezleagă enigme
de zi și de noapte, născute de ape.
În visul meu de piatră stau pe loc și călătoresc.
Eu sunt vântul care atinge anghinare
și ruginește nitul și zăbala hamului agățat în grajd.
Eu sunt furnica ce e ghidată de constelații
respirând mirosurile pământului și oceanului.
Un om care visează este tot ceea ce nu este:
marea pe care vapoarele au deformat-o,
șuieratul negru al trenului între focuri,
pata ce întunecă butoiul de kerosen.
Și dacă înainte de culcare închid poarta
în vis ea se deschide. Și cine nu venise ziua
călcând pe frunze uscate de eucalipt
vine noaptea, știind drumul, ca morții
care nu au venit încă, dar știu unde sunt
– acoperit cu giulgiu, ca toți cei care visează
și se agită în întuneric, țipând cuvintele care
au scăpat din dicționar, ducându-se să respire
aerul de noapte ce miroase a iasomie
și gunoiul de grajd fermentat dulceag.
Vizitatorii nedoriți trec prin porți zăvorâte
iar prin persiene ce filtrează trecerea brizei
ce mă învăluie.
O, mister al lumii, niciun zăvor nu închide poarta nopții.
În amurg zadarnic mă gândeam să dorm de unul singur
protejat de sârma ghimpată ce îmi înconjoară siliștea
și de câinii mei ce visează cu ochii deschiși.
Noaptea, o adiere simplă distruge pereții oamenilor.
Deși poarta mea e zăvorâtă
știu că cineva a deschis-o, în tăcerea nopții
urmărindu-mi somnul agitat în întuneric.


* * *

Lasă-mă să trec – asta cer
în fața ușii sau în fața drumului.
Și nimeni să nu mă urmeze în trecere.
Nu am însoțitori în călătorie
Și nici nu doresc să fie cineva împreună cu mine.
Pentru a trece, insist să fiu singur,
Însoțit numai și numai de mine însumi.
Dar dacă, totuși, îmi vor interzice să trec
ei, diferiții de sinele meu, nedoriții,
totuși voi trece.
Voi inventa ușa și calea
și voi trece de unul singur.

Lăstar din Maceió

Briza mării roade case și oameni.
De la naștere până la moarte, cei care locuiesc aici
sunt mereu acoperiți de văl subțire
de ceață și fum. Dinții mării
zi si noapte îi mușcă pe cei ce nu caută
să se ascundă în burdihanele corăbiilor
lăsându-se supți de soarele nisipos.
Pătrunzând printre stânci, aerul mării
ciufulește blănița șoarecilor risipitori
care, în canalizare, aud vărsatul întunecos
al oceanului scurs în buzunare desișurilor de mangrove
și visează la hambarele calei de marfă.
M-am născut aici, unde lumina farului
orbește noaptea bărbaților și stinge ochii bufnițelor.
Briza linge podețele putrede,
intră prin obloanele caselor sufocate
și urcă pe dunele mortuare
unde buzele morților sorb din mare.
Chiar și cei care se iubesc în acest tărâm al urii
sunt mereu separați de briza
ce seamănă insomnie printre chilopode
și falsifică actele de închiriere a navelor.
Acesta mi-e locul, înrădăcinat în sângele meu
ca noroiul în adâncul lacului nopții.
Indiferent cât de departe aș pleca, voi fi mereu aici,
voi fi această briză și lumina farului,
iar moartea mea trăiește în roșeața bibanului deja încolțit.


Liliecii

Liliecii se ascund între cornișele
din vamă. Dar unde se ascund oamenii
care totuși zboară viața-ntreagă-n întuneric,
izbindu-se de zidurile albe ale dragostei?

Casa tatălui nostru era plină de lilieci
agățați, ca niște lămpi, de vechii căpriori
ce susțineau acoperișul amenințat de ploi.
„Acești copii ne sug sângele”, ofta tatăl.

Omul ce va arunca primul o piatră în acest mamifer
care, ca și el, se hrănește cu sângele altor vietăți
(fratele meu! fratele meu!) și, în comun, pretind
sudoarea semenului chiar și în întuneric?

În aureola unui sân tânăr ca noaptea
omul e ascuns; pe perna ta, în lumina farului
omul își păstrează monedele de aur ale iubirii.
Iar liliacul, adormit ca un pendul, doar păzește ziua obijduită.

Când a murit, tatăl nostru ne-a părăsit (pe mine și pe cei opt frați)
lăsându-ne casa în care, nopțile, ploua prin țiglele sparte.
Am ipotecat ce am avut, și păstrăm liliecii.
Iar ei se luptă între pereții casei vechi: orbi ca și noi.


Prima lecție

În școala primara
Ivo a văzut strugurii
și a învățat să citească.

Iar când deveni băiat
Ivo a văzut-o pe Eva
și a învățat să iubească.

Ajungând bărbat în toată firea
Ivo văzu lumea
mâncarea și băutura voastră.

Într-o zi pe un zid
Ivo a scris
lecția plebei.


Balada sălașului

Eu n-am venit să te iubesc
ci pentru a afla
ce simte corpul tău
și nu-mi e dat să văd.

La școală mi s-a spus
atâtea lucruri despre tine!
În acest sălaș din deșert
orice poate începe.

Într-o zi voi fi poet
și voi cânta momentul
când m-ai chemat strigând

pe mine, primul tău iubit.

Oh! lasă-mă să intru-n Dragoste
cu ochii larg deschiși...