Leo BUTNARU
Într-o recenzia din „România literară” (nr. 43, 2022) la antologia „Proust-Monde (Quand les écrivains
étrangers lisent Proust)” se spune că „Osip
Mandelștam era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de
la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.
Nimic mai neadevărat – și despre admirat, și
despre stimulat. Este umflat/exagerat/reinterpretat cu un entuziasm nemotivat
un simplu episod dintr-un articol oarecare al lui Osip Mandelștam, „Evantaiul
ducesei”, publicat în ziarul „Киевский пролетарий”
(„Proletarul kievean”, 25.01.1929), în care poetul, referindu-se la unele opuri
de pseudocritică literară, le compară cu modul de a fi, de a se comporta al
unei eroine din opera lui Proust, ducesă infatuată, arogantă.
Mandelștam
începe articolul astfel: „Marcel Proust povestește cum asculta muzică o ducesă.
Ducesa era foarte mândră de situația ei, că ar avea, chipurile, un sânge de o albăstrime
de neimaginat, de Bourbon, de Brabant sau de ceva și mai înalt. Oarecum
întâmplător, ea nimeri la o soarea (în rusește – раум; în engleză Routh)
la o mai modestă rudă, vicontesă scăpătată, ce avea oarecare cusur în herb. Cu
toate astea, concertul a fost destul de reușit. Doamnele ascultau Chopin,
clătinându-și în ritmul muzicii coafurile și evantaiele. În fața ducesei apăru
dilema: să bată cu evantaiul în tactul muzicii, cum o făceau vecinele sale, sau
nu, pentru ca nu cumva să pară o apreciere prea evidentă din partea ei pentru
muzicanți. În fine, ființa albastră ieși excelent din situație: își puse în
mișcare flecuștețul din carapace de țestoasă, însă mânuindu-l nu în ritmul
muzicii interpretate, ci alandala – întru independență.
Din
păcate, în anumite cazuri, critica noastă amintește de respectiva ducesă: e
arogantă, afișat grijulie ca și cum”.
În
întreaga operă a lui Osip Mandelștam, destul de vastă, aceasta e unica
referință la Proust și nicidecum nu lasă loc pentru hiperbolizări de genul că „era un
mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula
memoria și făcea întoarceri în timp”.
Dar de unde, din
ce să fi pornit chestia cu stimularea
memoriei și întoarcerile în timp? Posibil, cineva dintre francezi, care au oarecare
contribuție la împlinirea antologiei „Proust – Lumea”, ar fi citit eseul lui
A.D. Mihailov „Русская судьба Марселя
Пруста” (Destinul rusesc al lui Marcel
Proust), publicat în volumul de exegeză „Marcel Proust în literatura rusă”,
apărut în 2000 la Moscova (ed. Rudomino). E la pagina 255, cu următoarea
concluzie a lui Mihailov: „Astfel,
chipul din proza proustiană devine pivotul articolului lui Mandelștam
care, de altfel, a repovestit, cu mici inexactități, o scenă din volumul În partea dinspre Swann. Fără îndoială,
episodul a fost reprodus din memorie, însă aceasta era memoria nu despre o
carte franțuzească, citită cândva, ci despre o carte citită nu prea demult, în
grabă, – dar rusească. Era una din primele traduceri din Proust la noi”. Deci,
A. D. Mihailov trimite spre o memorie cu inexactități și nu spre motivul de a
constata că, în baza operei proustiene, Mandelștam, prin autosugestie și
exerciții de psihologie conștient asumate, „își stimula memoria și făcea
întoarceri în timp”.
Necunoscând (încă) antologia „Proust-Monde (Quand
les écrivains étrangers lisent Proust)”, nu pot ști de la cine porni exagerarea, de la
francez sau de la român, astfel că mă rezum la o simplă și cuminte constatare:
să încercăm a nu exagera, chiar și când e vorba de genii.
Bineînțeles, creația lui Marcel Proust este inspirator-tentantă, oarecum
„acaparantă” prin vecinătăți literare, stimulând imaginația altor prozatori,
dar și a diverșilor exegeți, avizi de interpretări, comparații, care, cu voie
sau fără de voie, schițează posibile linii de similitudini, analogii. Astfel
că, în timp, chiar la distanțe istorico-literare considerabile, s-au căutat
(posibil și... inventat) legături între, să zicem, vectorii ideatice din eseul
lui Proust En mémoire des
églises assassinées (În memoria bisericilor
asasinate, 1921) și eseurile lui Mandelștam „Francois Villon” și „Discurs
despre Dante”, în aceste texte profilându-se, dominant, imagini arhitecturale
celebre. Cineva chiar spunea că Proust și-ar fi construit fascinanta narațiune „În
căutarea timpului pierdut” analog cu edificarea unei catedrale (să zicem,
studiul lui Fraisse Luc, L'oeuvre cathedrale – Proust
et l'architecture medievale, Ed. Classiques Garnier,
2014). Iar în cazul lui Mandelștam referințele la marii
meșteri-arhitecți apar chiar din cele mai timpurii creații ale sale. Unul din
exegeții inventivi scrie că o atare coincidență în interesele de creație ale
acestor autori ar fi fost sugerată de noua concepție de receptare a timpului, unul
din promotorii căreia era filosoful francez Henri Bergson. Parcă s-ar derula
diverse modalități de „întrupare” a timpului prin limbajul metaforic și
simbolic al arhitecturii. La lectură, dar mai ales când a fost să traduc unele
din poemele lui Osip Mandelștam (...fastuos-arhitectonice sau despre
arhitectură), bineînțeles că am trăit sentimente vibrante, speciale,
înălțătoare. Mă refer, înainte de toate,
la poemele cu un „explicit” mesaj arhitectonic, de o ideație a omagierii
geniului uman, care a trecut prin înălțări și căderi, de la Turnul Babel la
edificiile glorioase în succesiune, care sunt întruchiparea/materializarea, expresia
ideii, spiritului in actus, izvoditor, plăsmuitor, formator, opus
urgisirilor, forțelor oarbe ale naturii sau vulgului uman și cărora poetul rus le-a configurat sugestiv-metaforic. De menționat (parcă
premonitoriu) că arhitectura e prezentă chiar în prima carte a lui Mandelștam
cu un titlu predestinat edificării: „Камень” (Piatra ,1913). Versurile inspirate de arhitectură, în special de
câteva celebre catedrale europene, constituie nucleul volumului. Tocmai aici
akmeismul este exprimat ca formulă: Dar
cu cât mai atent, Notre-Dame-cetate, / Îți studiam coastele, osatura
monstruoasă, – / Tot mai des gândeam:
din greime-fără-bunătate / Și eu, cândva, voi crea frumusețe evlavioasă.
Subtil-exegetic cumpănind, reținem că noțiunea Kamen’ (piatră)
poate fi interpretată (în joc de consonanțe prin rocadele literelor) drept
anagrama cuvântului AKME, ce stătea la fundamentul (...pietros; al unei
frumuseți în piatră, dacă ne gândim la tematica sculptural-arhitecturală
preferată de Mandelștam) curentului literar akmeismul,
anunțat, în 1912, în cadrul „Atelierului poeților”, avându-i de protagoniști pe
N. Gumiliv, S. Gorodețki, A. Ahmatova, O. Mandelștam, M. Zenkevici și V.
Narbut. („Akme” – în elină, însemna apogeul unei dezvoltări, înflorire, dar de
asemenea – nota bene! – și ascuțișul unei pietre, cremene, înrudită,
etimologic, cu noțiunea indo-europeană „akmen” – „piatră”). Și iarăși atenți la
surprizele palimpsestului, asociațiile nu se opresc aici (în
antichitatea-anticamera indo-europeană...), ci revin în poezia rusă din secolul
XIX, anume la celebra poezia a lui Fiodor Tiutcev „Probleme”, despre o piatră
care, „rostogolită din munte, se culcă în defileu, ca de la sine sau doborâtă
de o mână cugetătoare”. În eseul-manifest „Dimineața akmeismului” Osip
Mandelștam va explica asociația în cauză astfel: „Iar piatra lui Tiutcev... e
cuvânt. În neașteptată cădere, rostogolire glasul materiei sună ca o vorbire
articulată. La acest apel se poate răspunde doar prin arhitectură. Akmeiștii
ridică evlavios tainica piatră tiutceviană și o pun la temelia edificiului
lor”. Aceasta fără să rămână doar teze de manifest (de altfel, în acea perioadă
mai nimeni nu respecta manifestele, pe care le proclamau cu fast, surle și
trâmbițe fie futuriștii sau ego-futurișii, constructiviștii sau expresioniștii
etc.), Mandelștam, în „Piatra”, răspundea și simbolismului cult al muzicii,
„cea mai efemeră dintre arte”, prin monumentalitatea arhitecturală a marilor
catedrale înveșnicite în cuvânt. Era o confirmare indubitabilă a victoriei
organizatului, structuratului asupra haosului, a patosului afirmării bunei și
temeinicei măsuri, ca secțiune de aur, și a înfrânării materiei ce domină
informul, lipsa de măsură, drept consecință a predominării Logosului, a
cuvântului încugetat, asupra
confuziilor mistice:
Dar ce cumpănea meșterul tău generos,/ Când, sublim la
gând, cu sufletul înalt,/ Rândui apside și exedre – nimic de prisos –/ Cu ele
indicând apus și răsărit înflăcărat?
(Ay-Sofia);
Dar tainicul plan se trădează din exterior,/ Aici are
grijă a mlădiilor arcade putere,/ Ca marea greutate să nu doboare fala
pereților,/ Și e fără izbândă a bolții rebelă, oarbă vrere(Notre-Dame);
....frumusețea nu-i moftul unui semizeu,/ Ci rapace
măsurătoare din ochi de simplu tâmplar.// Nouă
ni-i plăcută a celor patru stihii dominare,/ Dar pe a cincea o izvodi
omul, liberul făurar:/ Au nu ar însemna a spațiului sfidătoare negare/ Astă neprihănită
navă avântată spre zenitul stelar?
(Amiralitatea).
Din alt unghi de observație și apreciere, constatăm că poeziei lui Osip Mandelștam nu-i sunt
străine formele „limpezi” ale clasicismului, concomitent ea fiind disponibilă
„a se amorsa” cu încărcătura, trotilul avangardei, înarmându-se cu mijloacele,
procedeele, stilistica novatoare care reformulau imaginile tradiționale, ce
„explodează” cu o semantică surprinzătoare – proaspătă, originală. Iar
cititorul privind retro-providențial, din viitor, va remarca și disocia
semnificații din interstițiile neoclasicismului – avangardismului. Pentru că,
sub aspect formal, de clasică „arhitectură” logică, noima, rostul textului și
subtextului mandelștamian sunt la fel de
imprevizibile, ca și eventuala, potențiala cheie de decodificare. Iar imprevizibilitatea ar fi un sinonim
mai... brut pentru libertate.
Inclusiv pentru libertatea de a presupune, a fantaza, a interpreta, încât să se
poată ajunge, precum menționam, la căutarea similitudinilor literar-ideatice dintre
unele opere ale lui Proust și Mandelștam inspirate de arhitectură. Iar
Guillaume Perrier, prin eseul său Architecture
médiévale et art de la mémoire dans À la recherche du temps perdu parcă
ne-ar retrimite la ideile anunțate la începutul acestui discurs – despre
posibila stimulare a memorii și retrospective interpretative istorico-literare.
Vatra
Nr. II, 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu