DIALOG Leo BUTNARU - Cristian PĂTRĂȘCONIU
–
La ce vise / proiecții în legătură cu literatura ai renunțat de tot, Leo
Butnaru?
– Fiind vorba de vis, răspunsul va
fi, oarecum intrinsec-predestinat, de asemenea vag, ca însuși visul, de o
natură (și... anti-natură, poate!) indefinibilă. Renunțarea ar putea să țină,
mai mult sau mai puțin, și de oarece... duritate, sau chiar delicată suferință.
Adică, de ceea ce poetul numea „nemilostiva lege a firii”. În cazul meu,
literatura a dislocat, a dat mai spre margini, spre plan doi sau chiar în
uitare, alte porniri, impulsuri, să le zic artistice. Povestea e următoarea: de
la o vârstă fragedă eram ispitit să pictez, să sculptez, să confecționez măști papier mâché, chiar să brodez
(artistic!). Ajungând elev, ca interpret (cântam, dansam, spuneam poeme) și
moderator, „dominam” scena școlii și
pe cea a clubului din sat, probabil, în taină, gândindu-mă și la o eventuală
carieră actoricească… – aceste și alte aptitudini sau, poate, doar intenții
ținând de o autodidaxie ingenuă. Însă, fără școli pe aproape de Negurenii mei
de baștină, unde aș fi putut învăța pictură, sculptură, muzică, actorie, toate
astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic s-au
esențializat, ca de la sine, în opțiunea pentru coala de hârtie, creion și
cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fiecăruia dintre noi îi este
dat un cuprins de interes și manifestare mai propice decât alte spații, sau el
însuși, copilul, tânărul, și-l alege, modelându-l și automodelându-se. Spațiul
meu (zic astăzi) a fost să fie al scrisului și mediului (inclusiv de
solitudine), pe care îl creează literatura. Pe scurt, mediul unui modest ArTistofan… Probabil, menit de ursitoare.
–
Cu ce ai debutat – și când? De asemenea: cum era pe atunci – cum se trăia pe
atunci – un debut în literatură?
–
În ziarul raional am publicat notițe încă de pe la
14-15 ani. Iar debutul în poezie mi
s-a întâmplat pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când
colegul Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase
de-a zecea paralele, flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un
drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care îmi fuseseră inserate
primele versuri. Apoi am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la
Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la
Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din
ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de
cenaclu și la Politehnică, Medicină, după care chingile ideologice prohibitive
au prins a se strânge tot mai mult.
Prima mea
carte, „Aripă în lumină”, apăru în 1976, iar cineva scrisese: „Ce poet ambițios
acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”.
Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii
realismului socialist.
Însă la o
lună, două, după bucuria debutului editorial, am fost
scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea spre
publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care era pomenit și
munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul. Mi s-a
ridicat dreptul la semnătură. Însă nu mă dau de erou, pentru că același destin
ingrat l-au avut și alți colegi și prieteni din redacție, prozatorii Tudor
Marin, Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu, care m-au urmat în căutarea
fericirii tânărului scriitor sovietic...
– Ce vise despre
literatură (mai) poți avea azi, în Republica Moldova? Sau, dacă nu vise, atunci
așteptări (cât de cât) realiste?
– Mă
consider un norocos că, după anul 1990, am avut girul domnilor Nicolae
Manolescu, Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Sergiu Adam și Ioanid Romanescu, grație
lor fiind... replantat mai spre... centrul mediului literar panromânesc,
publicat în prestigioasele reviste România literară, Luceafărul, Steaua,
Ateneu, Convorbiri literare. Și de atunci spre ziua de azi am rămas ca și
cum un transprutean care, uneori, de un coleg sau altul din Țară, e întrebat:
„Când ai mai fost pe la Chișinău?” Păi, eu chiar acolo locuiesc. Poate
„derutează” și faptul că, prin ani, am editat câteva volume de interviuri,
dialoguri cu foarte mulți dintre cei mai importanți scriitori români, astfel
rămânând fidel și preocupărilor mele jurnalistice. Astăzi mă pot asocia celor
care consideră că practicarea jurnalisticii este necesară scriitorilor, mai
ales celor tineri, încă neexperimentați în structurarea profesionistă a
textului. În redacție te convingi că nu poți rămâne exclusiv în limitele
literaturii „pure”, ci trebuie să treci și în alte cuprinderi: ale istoriei,
filosofiei, sociologiei etc.
Însușind –
și prin activitate jurnalistică – un bun nivel de inginerie a scrisului, îți
poți aplica mai cu rost harul. Apoi, tot în redacție, te convingi că literatura
se naște din muncă și investire de spirit, nu din intenție nirvanizândă
în așteptarea „șoaptei divine”...
– S-a schimbat de mai
multe ori modul tău de a scrie literatură?
– Cu toate
metamorfozările inevitabile prin epocile lumii în permanentă mișcare, poetului de azi îi rămân contemporani și
Ghilgameș, și Ulise, și Hamlet, și Hyperion, cei de la răscrucile
interogațiilor sacramentale. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente,
prin constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Aici e
universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și
cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă,
selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a
experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren
valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a
poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și
reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau
specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și
modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de
starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit,
implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un
răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci,
peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, reconstituie sau
fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice, filosofice,
lingvistice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le
reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune
paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși
irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința artistică. Iar stilul
personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în
nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități
fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților
(particularităților) discursive. E cea ce am simțit, simt, cred, și în propriul
destin, mod de a exista și a scrie.
_page-0001.jpg)
_page-0002.jpg)
