POEME RECENTE

 

 

Timpul, Sisif, pietroiul...

 

Din mersul îndărăt al tăbârcirii pietroiului

pe care îl împinge cu spatele

cu omoplații supraîncordați

în mâini ținând Ecleziastul

Sisif citește despre timpul de aruncat pietrele

și de timpul de adunat pietrele

după care urlă:

 

– Dar de ce nu și pentru mine, Doamne?

De ce nu și pentru mine?!...

 

 

Saboți, coșciuge

 

s-ar părea că vine libertatea

bocănind strident cu saboții revoluției franceze

 

sau poate e bocănitul în lemnul

sicrielor revoltaților din acea răzmeriță

inclusiv în cel al lui robespierre, marat;

sau poate e bocănitul pe podeaua ghilotinei

a saboților reginei maria antoaneta

 

poate...

 

pentru că în istoria lumii

cel mai mult timp e noapte

uneori mai și învăluită de ceață

alteori îndesită de norii de praf stârniți

de zborul pâlcurilor de vrăbii aciuate a somn prin

copacii din lungul străzilor și

zburătăcite de bocănitul saboților, ghilotinei sau

scândura coșciugului

 

încât

prin întuneric ceață și praf e greu de deslușit

dacă libertatea vine în saboți

sau că bocănește pe podeaua ghilotinei sau

în capace de coșciuge

 

Antireclamă cafea ness

 

Centaurul Nessus își bău ceașca (uriașă) de ness

înainte de a fi ucis de săgeata otrăvită a lui Heracles

 

pe tunica otrăvită cu sângele hidrei și sperma lui Nessus

cu care a fost ucis în chinuri îngrozitoare Heracles

au fost găsite pete de cafea ness

preparată cu apă în care se scaldă monstrul în Loch Ness...

 

Atenție: Sau nu consumați cafea ness

sau nu citiți mitologie!

Nes pa?...

 

EXISTENȚOGRAMĂ

 

CE ÎNSEAMNĂ TOTUȘI DIASPORA ȘI CE E CU EA?

 

DIN PANORAMA LUMII

 

Leo Butnaru

Impactul șocului cu șoapta ghiocului
 
 
        Mi s-a întâmplat să editezi 2 tomuri cu jurnale de călătorie. Prima mea ieșire peste hotarele unui imperiu, ce răsufla deja gâfâit a pieire, a fost în iunie 1989. Poposeam – unde credeți? – în Mongolia. Astăzi, trecând cu privirea peste cuprinsul acelor reportaje-eseuri-proze, în devălmășie de gen(uri), cum mi s-au deschis conștiinței, înțelegerii, îmi dau seama că singularul din interogație (cel mai frumos loc) e... sufocant (!). Cum ar fi să aleg între magnificele priveliști pe care ți le deschide ochiului și inimii Parisul sau Roma, între culmea Partenonului și potecile misterioase de la Delphi, ce duc de la Izvorul Castaliei (al inspirației!) spre muntele-tron al poeziei, Parnas? Cum să ai o singură opțiune între Smirna, Pergamul și Efesul cu panta rei heraclitiană și scrisorile apostolului Pavel? Poți alege între ușoara glacialitatea... lucidă a Stockholmului, oglindit în fiordurile cu depănări de rune și chipurile scalzilor, vikingilor? Fermecătoarea Dunăre, în care se reflectă (și... reflectează!) Viena cu unduiri ce ar reproduce, parcă, ritmuri din celebrele ei valsuri, Belgradul, Budapesta și atâta frumusețe de România, de la Porțile de Fier până în imensitățile Deltei! Cum să optezi între arhitectura italo-franțuzească a Sankt Petersburgului și pagodele Beijingului cu „orașul interzis”, care, de la un timp, și-a deschis larg porțile pentru vizitatori de pe întregul mapamond? De acolo spre nord, primii pași pe care i-ai făcut pe nisipul torid al Pustiului Gobi se multiplică, imaginar, prin zăpezile siberiene și clipocitul spumei falnicului fluviu Amur, cu zvâcnitorii somoni... Kievul cu Lavra Pecerska și tiparnița trimisă de Petru Movilă la Iași. Niprul zbuciumat și Volga cu Kazanul tătărăsc căzut sub ruși, împilat. Moscova cu Lenin cel definitiv mort, însă declarat „veșnic viu” și ținut în peștera mausoleului.
        Munții Carpați, Alpi, Parnas, Ural, Pamir, Altai, Ararat, Caucaz, Munții Crimeii... Mările Neagră, Caspică, Adriatică, Tireniană, Egee, Marmara, Ionică... Fluvii, lacuri, păduri, taiga, stepele herghelegiilor și ale iurtelor, podișurile crescătorilor de iaci, dunele cu caravane de cămile, câmpurile de bumbac... Floră și faună în fascinantă diversitate...
        Iar dinspre salba de capitale baltice, Varșovia, Riga, Vilnius, Tallinn, memorabile însemne de locuri și jocuri ale imaginației o iau oarecum spre Orientul Depărtat, apoi spre cel Mijlociu și Transcaucazia, de la Ulan Bator – spre Tașkent, Samarkand, Dushanbe, Baku, Erevan, „revenind” la Istambulul cu Cornul de Aur și Ankara cu vestigiile hitiților, de acolo – spre Balcic, Constanța și Crimeea... Dar și spre salba de cetăți de la Nistru – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Chilia...
        Gări, hoteluri, cabane, corturi... Trenuri, avioane, autocare, vapoare... – din acele spații tehnicizate, „alergătoare” prin spații naturale, în diferite registre sonore (re)aud ca și cum alerta clipocire pe claviatură a not-book-ului, (re)simt digitația pe ecranul „tabletei”, neliniștea înfiorată a pixului alunecând pe filele blocnotesului. Cuvinte „inițiatice”, întru ținere de minte, lăsate pe tichete de avion, de tren sau autocar, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraș sau altul, pagini informative tipărite și puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, șervețele…

Vremurile și modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoțiilor, plusând ceva mai mult raționament, stil „neutru”, abilități tehnicist-scripturale, structurale, digitale, electronice, internautice, virtuale, fotografice… – de mai mult timp, s-au schimbat multe în lume și în firea omului-călătorului! Iar când îți scrii impresiile de pribegie, benevolă și inspiratoare, la un moment dat pari a fi în situația unui... genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor admirative. De la augmentare treci la o potolită argumentare. Ceea ce îmbină impactul șocului cu șoapta ghiocului. Șoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare despre frumusețile lumii, în miezul cărora nicidecum nu poate fi vorba de cel mai frumos loc, ci doar de caleidoscopul priveliștilor nenumărate ca spațiu în care viețuiește, trudește și admiră omul, pământeanul, vecinul tău de peste hotarele politice; omul, vecinul cu care vă întâlniți, în vis sau aievea, în libertățile realității și fanteziei, geografiei și poeziei.

SCRIITORI ÎN PARADIS-IAD, IAD-PARADIS

 

                                          O privire în Paradis

 

„(...) și traiul ei mi-l tălmăci spunând

cea care raiul mi-l sădește-n minte.”

Dante Alighieri

 

Ideea Paradisului a cunoscut una din cele mai interesante evoluții, de la grădina terestră, rezervată elitei persane, la locul în afara timpului și spațiului, evocat de Dante în cânturi divine, ajungând până în contemporaneitate, îmbrăcând noi veșminte, postmoderne. Paradisul este locul spre care ne întoarcem, fie ca spre unul încărcat de conotații sacre, fie ca spre unul îmbrăcând un aspect aproape fetișist, și ne gândim aici la paradisul-bibliotecă al scriitorului, așa cum îl imagina Borges.

Ce înseamnă Paradisul pentru dumneavoastră, scriitorul, dar pentru dumneavoastră, omul aflat sub vremi? Se întâlnesc, se suprapun, se diferențiază cele două reprezentări?

 Leo BUTNARU

                                                                  Naveta

 

Din paradisul copilăriei spre, iată, aproape infernul acestui sfert de secol cu războiul în preajma noastră, sigur că ideea, imaginația, aspirația sau chiar dezamăgirea legate de acel loc mirific, angelic s-a tot modificat. Despre atare metamorfoze s-ar putea scrie epopei, romane, tomuri de memorii. Prin urmare, eu unul mi-am imaginat o narațiune despre ai noștri, cu ai noștri – ai destinului, ai breslei, bucuriei, dar și invidiei, tristeților, – așa, ca în viață...

...Așadar, încolonați, flancați de santinele, eram mânați spre iad. Făceam drumul primilor izgoniți din rai și noi, urmașii lor. Numai că din alte motive.

Adevărul crud era că noi, poeții, încolonați, flancați de îngerii-santinele, mergeam dinspre rai spre iad. Motivul pornind, sigur, de la poezie. Pe care o compuneam, ne-o citeam la cenacluri întrunite ad hoc, la umbra pomului vieții, sub coada răsfirată a păsării raiului. Însă autoritățile au găsit că, de la o vreme încoace (și încolo), versurile se abăteau de la etica general acceptată. Metaforele vorbeau de dragoste, îmbrățișări, sărutări, iar în cazul unora și de căderea în păcatul adam-evic. Și altele, care nu conveneau Codului Civil al Paradisului.

Flancați de îngerii cu lăncile de-a gata, cu săgețile puse pe coarda arcurilor, de parcă, eventual, am fi fost cu toții sau cel puțin unii din noi potențialul Sfânt Sebastian cel din picturile Renașterii, eram însoțiți până la un anumit punct din apropierea infernului, de unde ne vor prelua autoritățile acestuia.

Iată, colo, înainte, am impresia că merge Boris Pasternak, iar ceva mai în spatele lui, la două-trei perechi de (de)căzuți în dizgrație, – înalt, blond, frumos, într-adevăr ca un înger căzut, e Nichita Stănescu alături de Anghel Dumbrăveanu, se pare... Cu oarece cuvinte rusești stâlcite de impecabila-i pronunție românească, Nichita (Hristea) îi spune ceva, peste umăr, colegului dinaintea sa. Probabil, despre cum a scris el Ordinea cuvintelor și dezordinea tăcerii

Dimpreună cu ceilalți, nici eu nu-s încercat de disperarea că, iată, sunt escortat spre Infern. Pentru că știm noi ce știm, am mai trecut și altă dată prin atare experiențe. Iar la scurt timp și de data aceasta ni se vor adeveri motivele pentru a fi liniștiți și nu mai este, parcă, necesar ca Mihai Ursachi să ne reamintească a mia oară că: „Magiștrilor, în Biblie, de 365 de ori apare avertismentul: Nu vă fie frică. Sintagma e valabilă și pe acest macadam al nostru... Remarcați, de 365 de ori, câte zile într-un an...”

Prietenul Ioanid Romanescu, cu tabla de șah la o subsuoară, cu trompeta –  la cealaltă subsuoară, vine și el întru fortificarea speranței, zicând: „Sursum corde!”..., iar Venedikt Erofeev îl întreabă pe Emil Iordache cum ar fi asta în rusește, traducătorul ieșean parafrazând adecvat: „Ne padat’ duhom!”

Adevărat, așa e: cândva, făcuseră și ei drumul în sensul în care suntem duși noi. Iar faptul că acum merg în sens invers, e dovada că dânșii au păcătuit și acolo, „în exil”, mergând parcă în răspărul Codului Civil al Iadului. Adică, poeții au prins a scrie despre dragostea nemărginită, lumina cerească, umanism, fericirea de a iubi, îngerii fără sex, cât de bine și de minunat (le) era (este!) în rai... Gata, până aici! – mai departe nu se poate! Afară cu poeții-demenții, să nu ne pângărească infernul!

Și iată-i pe unii confrați întorcându-se, să se reaclimatizeze în rai. Dânșii se întorc, iar noi, pe o durată oarecare de eternitate, le vom lua locul. În iad. Acolo, unde nu se strigă: Vade retro, Satana! Ci, din contra, se urlă jubilator: Avante, Satana!

Asta-i regula jocului. Și locului. Mai bine zis, locurilor, ca rai și iad, iad și rai, în alternanță de destin și de creație. Aceasta-i naveta pe drumul care, iată, ne întâlnim noi, cei alungați din paradis, cu cei încolonați, reîntorși spre rai. Însă, ca și ei, nici noi nu avem de gând să ne reținem prea mult pe lângă cazanele cu smoală clocotindă, pentru că nu suntem tâmpiți, etcetera. Vom scrie, ca și ei, poezia salvării! Poezia ce nu convine Codului Etic al Infernului.

 

TEXT LACONIC

 

ANCHETĂ „APOSTROF”

 

Literatura și cititorii ei

           Leo Butnaru:

– Care a fost  „destinul” de piață al celui mai recent volum publicat? Poate fi cumpărat din librării din diferite zone geografice ale țării? Ce obstacole apar pe culoarul labirintic editură – librărie?

        – Fiind recunoscător editurilor care îmi publică un volum sau altul, înțelegând situația dificilă, poate că chiar catastrofală de pe piața cărții, împreună cu directorii respectivelor instituții căutăm o formulă mai adecvată, compatibilă și reciproc convenabilă. Plus că, nu o singură dată, directorii sunt chiar colegii, prietenii noștri. Să zicem, Mircea Petean („Limes”), Andrea H. Hedeș („Neuma”), Lucian Vasiliu (până acum ceva timp, „Junimea”), Ioan Cristescu („Tracus Arte”), Nicolae Panaite („Alfa”) îmi oferă un anume număr de exemplare, de la 20 la 30, aceasta fiind o formulă mai flexibilă ce ar ține de ceea ce înseamnă dreptul de autor. Pentru mine o atare amicală convenție este importantă din considerentul că, fiind editate în dreapta Prutului (București, Cluj, Iași...), cărțile mele sau cele pe care le traduc au șansa să ajungă a fi prezente și în stânga Prutului, unde locuiește autorul, traducătorul. Prin licitații sau simple achiziții periodice, ele intră în Biblioteca Națională a Moldovei, Biblioteca Națională pentru Copii și Adolescenți, Biblioteca Municipală „Hasdeu”, mai rar, dar totuși – în Biblioteca Academiei. Mă strădui ca în astfel de instituții să ajungă și cărțile mele traduse și editate în străinătate. Cu titlu de donație, las cărți și prin alte instituții de acest  gen, în licee, universități.
Apoi siguranța că cele 7-8 exemplare de carte, pe care editurile sunt obligate să le depună în Fondul Legal, pot ajunge, unul, la Biblioteca Națională a României, altul la cea a Academiei etc. Pentru că asta e: cel mai sigur spațiu de găzduire, ocrotire și propunere a cărții au fost și mai rămân a fi bibliotecile (cetățile intelectului uman în supremele sale stări de manifestare creatoare).
        Unele volume ale subsemnatului le văd propuse de librării și biblioteci online. Sunt prezente și în librării obișnuite.
        – Astăzi, internetul este o sursă sigură de aprovizionare cu carte. În ce măsură acesta reprezintă soluția mult visată de autor pentru a-și face cunoscute și vândute lucrările?
        – Unele edituri din Țară, dar și „Saga” din Israel, vreo două edituri din Rusia, una din Serbia, alta din Polonia, au plasat cărți de ale mele pe portaluri web. Mă bucur, fără a râvni câștiguri. Astăzi, în România și... împrejurimi, din literatură, în special din poezie, nu se face avere...
        – Târgurile de carte se bucură, încă, de succes de public. Publicitatea editorială realizată aici este suficientă pentru ca amatorii de lectură să ia cunoștință de sutele de titluri care apar anual?
        – E un domeniu motricitatea și eficacitatea căruia ține de competența editorilor. Pe unii din ei îi admir și le sunt recunoscător. Fiind solicitat, particip la evenimentele organizate în cadrul târgurilor de carte, care reprezintă, de fapt, o trecere în revistă a activității editurile românești și nu numai (cărți prezentate de țări invitate) pe durata unui an.
        – Aveți vreo sugestie concretă prin care drumul cărții de la autor la cititor să depășească impasul în care se află?
        – În mediul nostru literar nu au cum se implica și agenții de carte, deoarece, într-un spațiu atât de restrâns, nu ar câștiga nici ei, nici autorii pe care ar încerca să-i promoveze. Eu mă mulțumesc cu mai puțin – cu drumul cărților mele de la editură spre biblioteci și pâlpâitoarea speranță că acolo, posibil, unii cititori mai de... formație clasică să le solicite. Iar cei care intră prin librării și, eventual, ies din ele cu cărți pe care le-am scris, sigur că mă bucură. 
Și totuși, o sugestie: să conștientizăm, deja fără reticențe, că literatura, cartea „migrează”, se instalează în spațiul virtual. Inclusiv în audio-spațiu (la noi mai puțin, în unele țări e deja o condiție sine qua non, cu oferte de mii, sute de mii de tomuri). Audio-lectura concurează serios cititul cu vederea. Argumentele, informațiile le-am sintetizat într-un amplu eseu, publicat în „România literară”, concluzia fiind că internetul e și el deja un mediu firesc de existență a(l) cărții, literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu unul... în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea va dispărea, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate deveni o audio-carte, ce înlesnește lectura, recitirile marilor opere.
        – Se vorbește insistent despre inteligența artificială și despre capacitatea ei de a crea. În fața acestei concurențe, cum vă simțiți?
        – Inteligența artificială (care „va crea”) va fi cam în aceeași situație cu inteligența creatoare firească, naturală, umană. Însă în sfera ei vor fi cu mult mai puține emoții legate de editarea, difuzarea operei, operelor. Astea vor rămâne tot în seama omului... viu, a programatorilor care dau teme, subiecte, indicații etc. respectivei inteligențe artificiale, dacă se vor ambiționa ca rezultatul muncii „discipolei” lor (inteligența artificială) să fie cunoscute altora – cititorilor, exegeților, sănătoșilor, demenților. Ar putea fi un spectacol captivant și el, incluzându-se în vechiul canon: Theatrum mundi.