Pe
la începutul acestui mileniu, un poet, prieten de prin nord-vestul dunărean, se
afurisise, în scris şi prin vorbă spusă în public cu multe ocazii, că, basta!,
odată ce va împlini 50 de ani, se va lăsa completamente de poezie, adică lăsând-o
în plata Domnului. Nu l-am crezut, ba chiar, într-o călătoria a noastră prin
China, i-am ironizat niţel intenţia absurdă, iar zâmbetul său şiret sugera că
îmi dă dreptate: Nu se va lăsa! Şi aşa a fost – a revenit. Nu ştiu dacă spăsit.
Dar a revenit. La poezie.
Un
alt poet, a tot scris pe unde a apucat că e la capăt de viaţă, gata, se va
dezice de darul suflării dumnezeieşti, îşi va curma fiinţarea. Noi, bunii
prieteni, tot încercam să-l abatem de la groaznica pornire şi, slavă Domnului,
domnia sa s-a potolit, nepornind cu ultimă nenorocire asupra propriului destin,
neajungând de la aman – la amin.
Şi
iată că un alt poet, prietenul Lucian Vasilescu, ne anunţă că, gata, îşi va
spânzura lira-n cui, scriindu-i prietenului Vasile Gogea: „N-am să mai public
cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”
este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc
şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început”.
De
ce mă interesează pe mine atare proprie şi, concomitent, deja publică decizie?
(Să pun decizie între ghilimele?...)
 |
| Cu Lucian Vasilescu la biserica romană din Cisnădioara, 2011. | |
|
Pentru
că Lucian Vasilescu e poetul – poet.
Pentru
că, bucureşteanul de el, pe linie maternă îşi trage firul vieţii din acelaşi
judeţ Orhei, ca şi mine, – acum câteva
luni, prin satul Dişcova, îi căutam urmele est-moldave; localitate de pe
pantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-i
unde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilărise
Cea care i-a dat viaţă.
Al
treilea motiv pentru care sar aici cu cuvântul e chiar unul dintre motivele
care, spune Lucian, l-a făcut să se lase de scrisul poeziei. Iată-l: „Pe atunci
abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o
să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni,
acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de
umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun.
Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii
de pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată
jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă
mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni
nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea
meciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de
fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe
teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru
gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea
politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea
media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a
privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei
sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de
la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a
proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult
decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa.”
Adică,
şi maneaua izbeşte poetul spre abandonul poeziei…
Ei
bine, dragă Lucian, dacă ar fi să luăm în serios astfel de motive, şi în
Moldova Transpruteană ar trebui să se la poetul – poet de poezia – poezie.
Pentru că, să zicem, de la un timp, pe aici se vorbeşte „serios” – cel puţin pe
la parastase fastuoase – despre marii, importanţii autori de… texte pentru cântece.
În sensul că, da, e adevărat, poezie – poezie nu a prea scris răposatul, dar, ascultaţi
atent, ce texte de cântice ne-a lăsat el!
E
aici o crasă tentativă de amestecare a borcanelor, nu?! Poezia e una, iar
versificaţia pentru cine ştie ce melodie – e cu totul altceva. Ambele cazuri –
cu maneaua şi cu grafomania versificaţiilor pentru zdrăngăniri împeliţate la
chitară – mie unuia mi se par absolut neserioase pentru decizii atât de
întrupate, să zic, în destin. Aş vrea să cred, dar deocamdată doar sper, că la
aceeaşi concluzie va ajunge şi prietenul, poetul Lucian Vasilescu, al cărui
text-manifest de abandon îl reproduc integral în continuare.
