Pe
la începutul acestui mileniu, un poet, prieten de prin nord-vestul dunărean, se
afurisise, în scris şi prin vorbă spusă în public cu multe ocazii, că, basta!,
odată ce va împlini 50 de ani, se va lăsa completamente de poezie, adică lăsând-o
în plata Domnului. Nu l-am crezut, ba chiar, într-o călătoria a noastră prin
China, i-am ironizat niţel intenţia absurdă, iar zâmbetul său şiret sugera că
îmi dă dreptate: Nu se va lăsa! Şi aşa a fost – a revenit. Nu ştiu dacă spăsit.
Dar a revenit. La poezie.
Un
alt poet, a tot scris pe unde a apucat că e la capăt de viaţă, gata, se va
dezice de darul suflării dumnezeieşti, îşi va curma fiinţarea. Noi, bunii
prieteni, tot încercam să-l abatem de la groaznica pornire şi, slavă Domnului,
domnia sa s-a potolit, nepornind cu ultimă nenorocire asupra propriului destin,
neajungând de la aman – la amin.
Şi
iată că un alt poet, prietenul Lucian Vasilescu, ne anunţă că, gata, îşi va
spânzura lira-n cui, scriindu-i prietenului Vasile Gogea: „N-am să mai public
cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”
este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc
şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început”.
De
ce mă interesează pe mine atare proprie şi, concomitent, deja publică decizie?
(Să pun decizie între ghilimele?...)
 | ||
| Cu Lucian Vasilescu la biserica romană din Cisnădioara, 2011. |
Pentru
că Lucian Vasilescu e poetul – poet.
Pentru
că, bucureşteanul de el, pe linie maternă îşi trage firul vieţii din acelaşi
judeţ Orhei, ca şi mine, – acum câteva
luni, prin satul Dişcova, îi căutam urmele est-moldave; localitate de pe
pantele căreia Lucian îi telefona, la/ spre Bucureşti, mamei sale, spunându-i
unde se află în timp şi spaţiu – eram chiar prin mahalaua în care copilărise
Cea care i-a dat viaţă.
Al
treilea motiv pentru care sar aici cu cuvântul e chiar unul dintre motivele
care, spune Lucian, l-a făcut să se lase de scrisul poeziei. Iată-l: „Pe atunci
abia dădea colţul manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o
să devină când se va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni,
acoperind noi şi noi teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de
umanoizi cu nume de cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun.
Pretutindeni şi în toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii
de pază ai democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată
jalea şi suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă
mai-marii zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni
nu i-ar mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea
meciurilor o manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de
fotbal, atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe
teren, calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru
gloria sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea
politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea
media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a
privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei
sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de
la pagina cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a
proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult
decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa.”
Adică,
şi maneaua izbeşte poetul spre abandonul poeziei…
Ei
bine, dragă Lucian, dacă ar fi să luăm în serios astfel de motive, şi în
Moldova Transpruteană ar trebui să se la poetul – poet de poezia – poezie.
Pentru că, să zicem, de la un timp, pe aici se vorbeşte „serios” – cel puţin pe
la parastase fastuoase – despre marii, importanţii autori de… texte pentru cântece.
În sensul că, da, e adevărat, poezie – poezie nu a prea scris răposatul, dar, ascultaţi
atent, ce texte de cântice ne-a lăsat el!
E
aici o crasă tentativă de amestecare a borcanelor, nu?! Poezia e una, iar
versificaţia pentru cine ştie ce melodie – e cu totul altceva. Ambele cazuri –
cu maneaua şi cu grafomania versificaţiilor pentru zdrăngăniri împeliţate la
chitară – mie unuia mi se par absolut neserioase pentru decizii atât de
întrupate, să zic, în destin. Aş vrea să cred, dar deocamdată doar sper, că la
aceeaşi concluzie va ajunge şi prietenul, poetul Lucian Vasilescu, al cărui
text-manifest de abandon îl reproduc integral în continuare.
* *
*
„Generoasa
propunere pe care mi-a făcut-o prietenul Horia Gârbea, aceea de a colabora
la numărul din ianuarie 2012 al revistei „Luceafărul”, m-a găsit
zgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unui
registru cu coperte groase, la un poem. Cam de doi ani scriu aşa, cu tocul, şi
sper ca, atunci când voi isprăvi, să public ce-am scris, într-o carte. Mi-am propus să fie ultima carte pe
care am s-o public. Îi ştiu de pe acum titlul, îi ştiu şi subtitlul şi
motto-ul. N-am să mai
public cărţi de poezie după aceea. Iar grupajul apărut zilele acestea în „Luceafărul”
este ultimul pe care-l mai public în revistele literare. Am decis să mă opresc
şi mă bucur că mă opresc aici, unde se poate spune că am început. Am început la
1 aprilie 1990, tot la „Luceafărul”, angajat de Laurenţiu Ulici drept
secretar de redacţie. Pe atunci eram pregătit pentru ceea ce speram să se
întâmple, acum nu sunt deloc dispus să-mi asum ceea ce s-a întâmplat. Pe atunci
viitorul îmi părea o formă pentru care credeam că voi genera şi eu conţinut.
Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost. Pe atunci abia dădea colţul
manelei şi dânsa era atât de mică încât n-aveam cum şti ce-o să devină când se
va face mare. Acum, maneaua s-a întins pretutindeni, acoperind noi şi noi
teritorii. A început ca un soi de muzică (interpretată de umanoizi cu nume de
cârnaţi) pentru retardaţi, acum a devenit un loc comun. Pretutindeni şi în
toate puterile statului. Până şi câinii, îndeosebi „câinii de pază ai
democraţiei”, latră şi ei, tot în ritm de manea, pe texte de toată jalea şi
suspinul. Atât de grozav a crescut maneaua românească, încât dacă mai-marii
zilei ar avea inspiraţia să schimbe imnul naţional cu o manea, nimeni nu i-ar
mai greşi cuvintele. Ba chiar sunt convins că, ascultând înaintea meciurilor o
manea în locul imnului naţional, „băieţii” din echipa naţională de fotbal,
atinşi la coarda sensibilă (singura, de altfel) şi-ar da şi duhul pe teren,
calificându-se şi câştigând orice campionat le-ar sta în cale, întru gloria
sportului românesc. Avem, în brava noastră Republică Manelistă, manea politică,
manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem
clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării,
alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem
maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua de la pagina
cinci, maneaua talk-show-ului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi
una a celor care se dau cu maşini care costă mult mai mult decât până unde ştiu
proprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta zgârâi şi eu cu
tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie
pe care o voi mai publica. Am crezut, vreme de mai bine de douăzeci de ani,
că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în
plin coşmar – ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut şi că binomul
gazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele sunt
cele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de a
zidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nu
stau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum.
Pe de altă
parte, bag de seamă că se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei „lumi literare” mai
mult despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar
trebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptarea
instituţională a poeziei (cea care generează şi orientează, atâta câtă este, şi
receptarea publică) porneşte tot de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la
text. Iarăşi anapoda. Sau cel puţin aşa cred eu.
În fine:
constat şi că reacţia literară de rezistenţă la sistem este înlocuită, din ce
în ce mai mult, pe zi ce trece, de o reacţie de adecvare. Drept pentru care mă
voi adecva şi eu la mine însumi şi, după ce voi publica această ultimă
carte, mă voi retrage înăuntrul bucuriei, speranţei şi libertăţii din care mă
nutream, scriind, înainte de 1989. Doar că n-am să mai public. Nu vreau să sune
patetic, dar pentru mine poezia a fost (şi este) un fel de a scrie,
complementar unui fel de a fi. Şi aş vrea ca aşa cum a fost (şi încă este), aşa
să şi rămână.
PS
Cu ajutorul lui
Dumnezeu, voi publica volumul „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (despre
modesta mea ratare personală)” anul acesta, la o editură importantă, dar
care nu a mai publicat niciodată literatură, cu atât mai puţin poezie. Aş vrea
ca, împreună cu editorul, să facem în aşa fel încât cartea să aibă parte de o
lansare specială şi de o difuzare care să ocolească locurile/ reţelele comune.
„Ţara mea…” va fi disponibilă exclusiv pe suport de hârtie. Celelalte
cărţi, publicate de-a lungul vremii, vor putea fi găsite pe un site pe
care îl voi „inaugura” în curând.
De aici
înainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi,
festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Totodată, am
hotărât să nu depun, atunci când va apărea, ultimul meu volum pe masa niciunui
juriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al
oricărui premiu literar sau pentru literatură. Aş vrea să fiu bine înţeles: nu
acuz – doar constat şi mă recuz.”
Lucian Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu