 |
| Grafică L.B. |
Draga
mea Veronică,
Ca
eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și
cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți
scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe
simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare
decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.
Și tu știi
care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de
adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire.
Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic
din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci
acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie
să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost
și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât
niciodată.
Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le
suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi
pe
Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut.
(1880 Februar)
* * *
* * *
București 3 Mai 1880
Stimabilă
Doamnă și respectata mea amică,
Dacă v-am putut trimite atât de
repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru
actele cerute veți binevoi a îngădui una
sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite
zile de Paști, singurele libere pe
care le-am avut de atâta timp și pe
care le-am întrebuințat la legarea în
teancuri a cărților. În orice caz,
stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. și Vă rog de mii de ori să mă iertați, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu
alătur deja pe lângă actele în cestiune.
Vă mirați de graba - mie desigur penibilă și neplăcută - cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care
V-am trimis-o asemenea și prin
care mi-ați luat orice perspectivă de-a da lucrului
o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.
O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine și ca omul, care ia orice amănunt asupra sa, după
ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi ușurez sarcina, să atribuiesc altora sau
împrejurărilor sau în fine numai greutăților momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
Cât voi putea voi încerca să
îndreptez ceea ce-am greșit; a
silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de
mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.
Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de cuviință a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc,
relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în
retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla
despre ocupațiuni, cărora se pretinde
că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aș fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, și am atât de puțin interes pentru ceea ce se vorbește sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă, cu toate greutățile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce se vorbește.
O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să
impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris
de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influență.
Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă pot trimite
actele rămân cu tot respectul
al DVoastre supus servitor
București 12 Octomvrie 1880
Doamna
mea,
Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat
o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârșit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri,
ce avusesem imprudența de-a Vi le face ați făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoștințe de
care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniți acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o
nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.
Niciodată Doamnă, desfacerea
noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta
amărăciune, cu care ați făcut-o DVoastră. După
ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârșire asupra suportabilității unor relațiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire
pentru Dta și pentru mine, după ce
astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor
noastre, m-am mulțumit cu visul unei
fericiri trecute, știind bine că alta
viitoare nu mai e cu putință,
DVoastră pare că găsiți o deosebită plăcere
de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilărești și
condamnabile, la care nu m-aș fi așteptat din partea unei femei atât de inteligente,
atât de grațioase precum sunteți DVoastră.
Doamnă, crede-mă odată că ceea
ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă
această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de
alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș
face-o bucuros. Fii bună și nu
te crede disprețuită de mine. Dar
sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări,
fie de noi înșine.
al
DVoastre supus
M.
Eminescu
Momoți dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri
depeșă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu
a fost la ordinea zilei petiția ta.
De la 1 pân' la 4 am stat
ieri la Cameră
în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie
Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc și eu
pentru ca să se mântuie odată.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l
mai primi, te rog; sau - dacă-l primești - te oblig să fie și
Câmpeanca de față, pentru că nu voi să
rămâi tu, om sincer și adevărat, incapabil de
viclenie și minciună, sub impresia acestui șarpe veninos, acestei archicanalii ingrate,
mincinoase și spioane. - Eine
schwache Stunde - zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem și eu mai mult decât de orice și de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc
și să-i ceri prin madame Câmpeanu
scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ți spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră
injurie? Eu nu știu cum tu nu ai
sentimentul pe care-l am eu și nu
recunoști că apropierea acestui mizerabil de tine
e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune
delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îți voi fi recunoscător toată viața mea.
Nicuță, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia
înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea și mai amară din toate patimele. Te rog să n-o
hrănești, dacă nu vrei să-mi iei liniștea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin,
precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieții.
Te sărut din creștet pân'în tălpi și rămân
al
tău
Emin
**********
**********
7 fevruarie 1882
Momoți,
Scrisoarea de la 5 am primit-o
în 7. Te rog să-mi spui dacă primești
regulat scrisorile mele, căci și mie
îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În
scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea - numai a mea, că ești
gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte.
Titus îmi propune să-mi editez
versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din
"Convorbiri" unde stau "Venere și Madonă" și "Epigonii". Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri,
ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.
De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești
începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și
se-nchee gândul meu, al
lui
Emin
*************
*************
Draga mea Veronicuță,
Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu,
luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la
tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea
să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată
două aripi, pe umărul tău cel alb și
rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n
cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că
eu te păzesc tocmai de aici.
Iar mâni când te vei trezi, ai
s-aștepți scrisoare și poimâni are să-ți vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste șiruri și eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato,
tare te-aș mai săruta!
Ieri seara, mititicule, am fost
pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate,
violonistul spaniol, e aci și
cântă admirabil, așa precum n-am mai auzit
violonist și tu știi bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un
mare technic, acesta nu are numai technică, ci și inimă. Niște ochi mari, negri, sălbateci are creștinul acesta, și, deși e
urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei
fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i așa? Dormi Veronică? Desigur dormi.
Nicu Gane a plecat la Iași; deci dacă-l vezi mai zi-i și tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să
nu-l trag de mânecă și să nu-i aduc aminte. Dar
el mai cu "ba azi, ba mâne" n-a făcut vro treabă acătări pân-acum,
bată-l-ar norocu încă cu vro șapte
duzine de copii dar și cu milioanele
respective cu care să-i crească.
Și încă să mai știi una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde
ședea cu chirie la părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el. Știi că în el e pururea posibilitatea imediată de-a
te aduce la București cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând
capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iași, încât eu îmi imaginez următoare consecuțiune în prezența celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici,
el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îți poți tu
închipui a cui prezență o prefer. Ce faci c-un
ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu
tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?
************
************
Măi Momoțelule,
Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am
treabă, ba că nu-ți trimit
"Timpul" regulat, fiindcă uit să ți-l trimit, ba - grozăvia grozăviilor - îmi dai
sfatul să mă amusez.
Oare n-ai pătruns tu încă natura
mea de călugăr pentru a ști că
nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult - însă n-am
publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez.
Am mai scris o critică asupra "Columnei lui Traian" care iar voi s-o
remaniez. Tu știi că la mine
remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în care am scris.
"Timpul", suflete, în
zilele când nu am treabă acolo, nu aștept pân-o ieși de sub tipar și ți-l
trimit a doua zi. Astfel ești
dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după
ce-au apărut. Le citești a treia zi, numai pe
ale mele a doua zi - abstracție
făcând de admirabilele producțiuni
ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.
Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că - în momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în
acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a
făcut primăvară, a sosit - fără flori și fără verdeață încă - și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu
mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un
incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate
da, poate nu; încă nu știu.
Când vei veni, vei afla de la
madame Slavici dacă am ieșit
vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost
decât una singură dată et c'est tout, asemenea la Sarasate la amândouă
concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part.
Draga și mititica mea Moți,
Se vede că voi fi având vro
înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat
din friguri în junghi. Trebuie să știi că
de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept
e ca vai de el și că pe deasupra am un
junghi în partea dreaptă, drept care pun muștar și
piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moți, încât nici nu ți-am putut răspunde ieri la dulcea și încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o
lacrimă din parte-ți. Draga mea fată! Mi-e
milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine și-ți
trimite complimente.
Îmi zici să vin. Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și cu toate acestea - Momoțelul meu drag și iubit și dulce și desmierdăcios - de ce
aș zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog ție, nu pot mânca-ți-aș gurița ta
cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni și Marți. Una
dusul, una întorsul - ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ți spun motive, ți-aș spune
multe, dar nu voi. Eu știu că
tu mă crezi, știu că mă crezi că de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu
ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai
dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea - așa ne-a fost scris amânduror - prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune
sufletele noastre. Scumpă Moțico,
nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult,
mult timp și apoi... așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al
amărăciunii noastre, și acesta va trece că
vreme este. ș-apoi nu ne va mai
despărți nici Dumnezeu, nici dracul.
Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și
"le brin d'amour" pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân
al tău
Emin
**********
**********
Vinerea Patemelor 26 martie 1882
Fetițule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc scrisorile, dar în adevăr
înot în stele. Acuma m-au
apucat frigurile versului și vei
vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îți trimit bani de drum; pân-atunci
"Legenda" la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu
nu vei fi geloasă de el, fetițul meu
cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela
pe care-l cultiv acum. E de-o liniște
perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi
le-ai dăruit. Căci tu ești
regina stelelor din cerul meu și
regina gândurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sărut de
mii de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din "O mie și una de nopți"
Emin
10 aprilie 1882
Draga
și dulcea mea fetiță,
Eu ți-am răspuns la scrisoarea ta din
urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi
întâmplat pentru întâia oară de când corespundem. Îți scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să
mă ierți că nu ți-am scris imediat și-n sfârșit știu un lucru: ți-am scris trei pagini de blagomanii și te sărutam la sfârșit, cum te sărut serile și diminețile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.
Apropos de Titu. Da! Vorba
ceea ; râde vârșa de baltă și baba de fată. Cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea
mea pentru tine și desinteresarea ta
copilăroasă și adevărată cu care ai
fost și rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la
nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el și mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, și eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu
nu ești de comparat cu acele și de aceea rău face a te mustra pentru lucruri
care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubește din caprițiu, imorală cea care iubește
pentru bani și pentru interese, dar
dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu
uitare de sine și cu uitare de tot. De
aceea, draga mea Nicuță, îți zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu
ne atinge întru nimic.
Un lucru care te va interesa. Baican
scrie o poveste ce i-am spus-o eu și pe
care tu vei recunoaște-o numaidecât. E o
poveste care s-a spus de multe ori la tine acasă și e publicată în foiletonul "Timpului".
Eu, versuri nu mai scriu de loc.
Dar în adevăr e și peste putință de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, și pe niște călduri, drăguța mea, pe niște călduri cari produc durere de cap și te scot din fire. Dar tu îmi spui că scrii și știi,
Moți, că odată avem să le corijăm împreună și le vom edita și mă tem c-ai să capeți și
Bene-merenti, Moț mititel ce ești tu și drăgălaș, să treci la nemurire
alături cu Sion și Urechia. Quel plaisir!
Draga mea fată, iartă-mă că n-ai
primit scrisoarea mea. Ce să-ți zic
alte dacă te superi? Fiindcă nu poți bate
poșta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că
tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari ce ești!
Când te culci, gândește la mine și când te scoli asemenea. Și
lasă-mă să te pup, mânca-ți-aș ochii tăi cei lucii de pisică, și să te dorlotez ca pe-un pui ce ești tu, puițul dulce și pe vecii vecilor a lui
Emin
****************
****************
Iunie 1882
Din luna lui Iunie 1882.
A plâns scriind-o.
Îngerul
meu blond,
Te-aș
acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana
Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci
imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor
- dar tu nu știi că amorul meu e un
păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea
amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când
ești de față, și când
nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău
nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul,
când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai
nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea,
singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te
într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât
pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E
drept că viața mea ar fi fost săracă,
ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles,
e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi
suferit atât, nici n-aș fi
trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare
acel om, pururea în pericol de a-și
arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai
puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în
pădure, cu toate acestea-l iubește mai
mult decât viața. Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai
mult decât orice în lume și
pururea cu frica-n sân, aș vrea
să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu
alt amor cu ușurință și că
nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de
tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face
imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă
de amor. În acel moment te-aș
săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
Momoțelule,
îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura
ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că
te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea
lui
Emin
**********
**********
Amica
mea,
Îți mulțumesc
pentru trimiterea fotografiei. Nu ți-am
răspuns la cea din urmă scrisoare și n-am
dat mai ales urmare cererii pentru batistă și scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a ,ă
despărți de aceste dulci rămășițe ale
fericirii și nefericirii mele, de
rămășițele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viață și pe
care desigur nu-l voi mai avea nicicând.
Dacă pretinzi în mod absolut ca
să-ți trimit cele din urmă scrisori înapoi, ți le voi trimite, căci ești în drept a mi le cere; dar dacă nu le pretinzi,
amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic de-a le păstra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ți-am spus de atâtea ori, eu o cer acesta nu ca pe
un semn de afecție, ci ca o grație excepțională. Dar în sfârșit, Dta
ești stăpână pe voința Dtale și dacă îngădui să le păstrez, le voi păstra. Încolo cred că nu vei socoti
că aș putea abuza vrodată de ele. Trimiterea
fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra și acele scrisori, care departe de a face asupră-mi
efectul unor triste amintiri, formează comoara, singura comoară a vieții mele. Îți simt mâna mică și rece și te rog să-mi ierți și cele
ce ți-am greșit și cele
ce-ți închipuiești că am greșit.
M. Eminescu
NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza
întreruperii comunicațiilor.
***********
***********
Iulie 1882
Draga mea
Nică,
Călduri, muncă și necazuri mă opresc de a-ți răspunde cu acea promptă regularitate de care,
de dragul tău, m-aș ține bucuros. Precum era de prevăzut, după ce am
făcut atât de puține băi și după ce aerul de bucurești nu-mi priește de loc și căldurile asemenea, bubele mele amenință a se redeschide și a mă rearunca în acea mizerie morală, care era
de vină la tăcerea mea.
Dragul meu Moț, nimeni, absolut nimeni nu-i în București, nici prieteni, nici dușmani. Toți caută răcoare și liniște din acest infern, în care cei nevinovați se pedepsesc. După ce și corectorul de la "Timpul" mi s-a
îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacție... și pe ce călduri, Doamne sfinte!
Nu fi supărățică, dacă nu-ți scriu imediat și crede-mă că abia găsesc un moment mai limpede în
care să pot gândi și la dragul meu Moț, la imputările ce ea mi le face și la fatalitatea că mi-i atât de dragă ș atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.
Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Și chip să scap de ea pentru totdeuna nu se vede
încă. Dar în sfârșit, bun e Dumnezeu și meșter e
dracul. După ploaie trebuie
să vie și senin, care va fi și mai senin prin tine, Nică.
Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am
plecat la Chiustenge
și cerneala din călimară s-a făcut în vreme
de vară ca păcura - Copirtinb - încât se lipea filă de filă.
Te sărut de mii de ori, Moț, și iar
te sărut și iar, și iar și te rog să-mi păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin.
**********
**********
August
1882
Măi
fată nebună și drăgălașă,
Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii
tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău.
Dar zi și tu - ce e de făcut? În vremea asta în
care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las
în loc?
tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte
asemenea mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea ești tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără
tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără
prieteni și fără cunoscuți, și tu
zici să petrec, ca și când un asemenea lucru
se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv
este că suferi de superexcitație
nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se
schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai
e un vis sau o speranță depărtată; e ceva
aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu
știi fără bine că sunt statornic, chiar
încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar
fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi
scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar
așa e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e
nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decât viața întreagă a acestor oameni.
Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai
să-mi rămâi și nici nu se poate
altfel - căci tu ești cel dintâi amor al
meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere
pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și
goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine,
dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.
Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să
crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede
că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în
noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te
sărut și te rog, liniștește-te,
căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău
Emin
***********
***********
Amica
mea,
Ceea ce am auzit, am auzit ca
sigur și pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a
te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie, sinceritatea, te rog să mă ierți dac-am dat crezământ, sigur fiind că tu ești îndestul de deschisă ca să-mi spui că momentul
a sosit în care arunci frumosul vis în apă. Îmi faci imputări de sute de ori meritate că nu
vin la Iași, că n-am găsit timpul și ocazia să vin. Ei, dac-ai ști cum salahoria asta în care petrec împreunată cu
boală și mizerie mă apasă și mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înțelege și m-ai ierta. De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înțelege că te iubesc, tu simți că sufletul meu întreg e al tău. Ei bine,
oricând e tot astfel. Dar îți spun
drept, oricât de mult doresc să te văd, când știu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii
eu însumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru înăsprirea părerilor de rău, pentru
ca din nou să trebuiesc să te părăsesc, pentru ca remușcarea de-a nu te avea să se nască mai amară și mai crudă din o scurtă, dulce, nesfârșit de dulce realitate?
Dar să las astea. Eu știu cu toată siguranța că te voi iubi întotdeuna, chiar atunci când nu
m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea vieții mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu
toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie și lipsei de voință.
Să-ți povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizație adâncă, care a pătruns în societatea noastră
greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... hotel. Toată lumea se-ntreabă ce
s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda
de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea pe fereastră
de la domnișoarele de... onoare. În
sfârșit... Regele și Regina... n-au aflat nimic. Radu Mihai depeșează însă Regelui o telegramă cifrată prin car-l
anunță de tot ce se petrece la Curte. Adjutanții M. Sale împreună cu domnișoarele trăiau toți în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune
tocmai pe aceste domnișoare
să-i descifreze depeșele. Din nefericire
pentru ele - toate plecaseră în pădure cu galanții lor - nimeni nu era decât Regina acasă. Regina
se pune de descifrează însăși depeșa și-și pune mâinile-n cap. În sfârșit rege și regină pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, și găsesc...? Întreaga companie de domnișoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga
companie de adjutanți. Scandal! Se zice că
toți adjutanții și
toate domnișoarele vor fi date
afară... dar...
Iată un scandal fără pereche în
analele curților europene.
Îți sărut ochii, draga mea dulce, și te rog să ierți bănuielile nefericitului
Emin
***********
***********
Septembrie 1882
Doamna
mea,
Ți-aș
zice "amica mea", dacă din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un
ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară - și-mi pare un secol de atunci - ai primi
amiciția ce ți-o ofer și respectul
pe care am învățat a-l avea pentru Dta.
Să
fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și suspiciunile de-o parte și
să mă lați să-ți descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi
explic poate. Puținele zile în care nu ți-am răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de
la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai
răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut
nimănui. mai târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre
o Doamnă oarecare, ce nu ți-a
dorit niciodată rău și de care erai geloasă
fără umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea - de ce s-o tăgăduiesc? - a venit,
poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a
putut umplea cu nimica, a rămas permanent.
Dta totdeuna ai gândit că eu
petrec în București. Te-ai înșelat totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și
sufletești m-au împresurat întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust
de viață și de tot, pe care nu ți-l
pot descrie. Îți vei fi aducând aminte
poate că-ntr-o scrisoare ți-am
cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer. Știam
prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt
făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu
iubesc nimic pentru că nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea
ce înfrumusețează lumea, ci aceea
care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes
adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n
stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum
te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața
suportabilă.
Nu
risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un om care nu e
vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în viață când îți
spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a
iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale
fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca mine va
cerceta cenușa din inima lui, va vedea
că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu
cred nimic, nu sper nimic și mi-e
moralicește frig ca unui bătrân de 80
de ani. Dta trăiești și eu sunt ucis - ce raport poate fi între
noi?
De
aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă,
pentru că astăzi ești ceea ce ar fi
trebuit să fii totdeuna după dispozițiile
Dtale generoase și după spiritul de
adevăr pe care-l ai. Părerea de rău
de a-ți fi cauzat Dtale dureri e singura părere
de rău pe care-o am... Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu
cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.
Al
Dtale
supus
Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu