 |
| 1948 - 2013 |
În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu
care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe
atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a
Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la
căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău. Din
vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele
cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi,
basarabenii, –librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată
în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi
împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi
ale juneţii mele. Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc
foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri
din primul compartiment al cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în
suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e
mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi
împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în
singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a
stelelor, cum se spune.
Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi
la Chişinău,
unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc,
uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi
împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem
angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam
de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile
Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul
căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât
cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în
ziarul junimii.
Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum
o duce el la Moscova,
din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe
la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de
Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească
pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem.
Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua
aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului,
dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul.
Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor
existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani
de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu
prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din
capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu
prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul
kafkian al existenţei... Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre
„Procesul”, şi despre „Metamorfoza”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen
Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se,
solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent
la cele ce se întâmplau în jur.
De aici încolo, când va fi să deschid o carte de
Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între
da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste
şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să
ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea
exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile
singurătăţii, unde, cu un vers de litanie
păgână, se autodefinea ca cel mai
trist poet din Europa.
Julien Green mărturisea că tot ce priveşte
ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia
amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar
fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu
vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din
nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns
aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor,
luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului
deznodământ?...
Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o
tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka…
14
octombrie 2013
Eugen CIOCLEA
Poeme
Cămaşa de forţă
Mi se spune că
m-am născut in cămaşă.
Maica-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?
Nu vi-i de-ajuns ca din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.
Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.
În călătoria mea prin Crimeea şi Volînia, atât în
microbuzele din Koktebel, Simferopol, cât şi în cele din Luţk am remarcat o
abundenţă de restricţii sau indicaţii de ordin „practic”, scrise direct pe vopseaua
interiorului sau pe tăblii lipite sau înşurubate, unele – şi în exterior. Iată
ce am văzut-citit în/ pe microbuzul care mă ducea de 
Plus câteva hârtii încleiate ici
şi colo: despre asigurarea vehiculului, despre asigurarea călătorilor, despre
depozite bancare etc. Vă imaginaţi o atare „entropie” ilustrativă într-un
microbuz de doar 20 de locuri?! Şi credeţi că are cineva nevoie de ea? Fiţi pe
pace, mai nimeni nu respectă atenţionările. Când mi-am luat locul, alături o
doamnă mesea în linişte, astfel că una din restricţiile plasate la intrarea în
vehicul nu mai avea putere. Nu zicea nimic nici şoferul. Iar timp de două ore
până 
