Leo BUTNARU
MĂRTURISIRI LA RUPERE DE VREMI
ŞI CUTREMUR DE DESTINE
Serafim
Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.
Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie
redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre
înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată
care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim
Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a
ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi
cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de
agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor
şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin
care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de
mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai
înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului,
imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de
nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri,
acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în
cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le
scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca
structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de
la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale
mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de
multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se
menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii
sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu
autorul-mărturisitor, naraţiunea
memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu
nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele
ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului –
bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile
forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele
apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o
jumătate de pas” (p. 177). Numai că Serafim
Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar
şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în
generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde
cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale
tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama
stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte
copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire
a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în
perimetre naţionale şi intern-naţionale,
plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune
problema integrităţii sale, fără acel „n”
de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce,
firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori,
intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în
care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în
roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în
oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea
adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele
răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării,
alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte.
Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata
conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient
(aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri
ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare
care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi
naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi
uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În
inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general –
dezumanizarea.
